"Am decis sa-mi trasez iarasi c-un ac imaginar sentimentele si gandurile. Sa le zgarii pe neuronii ce nu-i pot vedea, dar pe care am inceput sa-i simt gadilandu-mi craniul [...]"
Asa am inceput a patruzeci si sasea pagina din jurnalul in care nu mi-am permis sa ma uit. Sunt luni, Ada, pe care n-am apucat sa le numar. Poate cinci-sase. In camera ta, hainele tale, in mirosul tau, cu ochii tai, buzele tale, unghiile tale. Pana si cu fratele tau si cu parintii tai la masa cu care greu ma pot adresa, folosind "tu"-ul caruia ti-l ziceam si tie verde-n fata. Cu curajul meu prostesc si cu asigurarea cugetului meu ca tu nu sti nimic din ce simt sau poate am simtit pentru tine.
Iti invidiez viata. Caci e a mea cea pe care tu o controlezi te-miri-unde. O vreau inapoi. Vreau privelistea de la geamul camerei mele inapoi. Vreau s-o vad pe mama si sa nu-i zic "doamna" si sa vorbesc despre ea ca "mama Adei cea disparuta". Vreau sa merg inapoi in clasa mea. Vreau sa nu-i mai vad fata persoanei pe care-s nevoita s-o iubesc.
Muzica ta cu gusturi. Da, caci "mi-am" rascolit camera. Cea care fusese a ta si inca este. In care ma lasi cateodata sa plang si sa ma gandesc cum s-o rezolv. Cum sa te gasesc. De multe ori, am vrut sa dispar. Sa fiu "vecina Adei disparute, disparuta si ea". Si sa te aduc de mana acasa. Sa te trag de bratarile alea impletite de pe mana care a fost a mea. Sa tip la tine si sa fac misto, dar cu vocea mea, nu cu a ta. Sa nu-mi fac iluzii ca pot si dreg chestii de aici. Din josul strazii tale. Din josul strazii mele.
Mama ta ma intreaba mereu de ce sunt abatuta. Si nu-i zic decat "mama, nu-i nimic". Nimic. Atat de simplu spus din gura ta cu vorbele mele. Caci ma amuza cam cum te amuza pe tine scrisoarea asta scrijelita intre picioruse de neuroni, prinsi intre ei si stransi, nerecunoscandu-ma. Crezand ca defapt tu esti cea care le da batai de cap, vanatai si zgarieturi pe sinapsele lor lungi.
Scoala mi se pare goala fara tine. Tu in corpul tau, cu atitudinea ta in tine insati. Mi-e dor de astea. Mi-e dor de mine. De Ada, fata cu atitudinea aia debordanta, foarte relaxata si fara ezitari de a te imbratisa cand nu-ti venea sa razi sau cand tot ce vroiai sa faci era sa stai si sa casti la orele de mate.
Revin la jurnal, automat scrisoare netrimisa catre tine. Las rand liber unul dupa altul. Doar o fraza pe mijloc de pagina. Cu scrisul meu supt in hartia cu miros de-al tau.
Miros pe care nu-l mai pot simti
Ochi castanii ai tai pe care nu-i mai pot vedea
Par care nu pot sa-l mai vad razlet in vant, caci il simt
Mutre de-ale tale pe care trebuie sa le suport.
Stay tunned.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu