Cel mai mare inamic este telefonul.
Cel mai mare inamic este notificarea uitată în bara push de pe ecran. Cel mai mare inamic se ascunde sub un ghiont în stomac care provoacă anxietate, deși în termeni firești, degeaba. Este anxietatea însăși care se învârte cu degetul în jurul notificării și nu vrea, nu poate să o deschidă, să răspundă la câteva mesaje la fel de firești și ele și să își continue ziua. Ziua e compromisă și o dată cu ea, și tu.
Cel mai mare inamic este telefonul.
Fără butoane, cu grăsime întinsă pe ecran. Orele trec și se prelungește anxietatea. Nu poți. Blocaj. Crezi și simți că nu s-a întâmplat nimic, că sigur e ceva în neregulă cu tine, că oamenii nu au probleme de genul acesta. Sigur e ceva diferit, acționezi diferit, deci greșit. Ești greșit, crezi, tot crezi că ești și trec mai multe ore până să răspunzi la un mesaj care se putea soluționa în câteva zeci de minute sau nici atât. Într-un moment ești pe toate canalele, nimic nu îți scapă. Ești prezent și cu un vârf extra de implicare. În următorul, te sfărâmi sub greutatea pălmii care leagă degetele de mână și de voința de a continua ceea ce ai început cu atâta încredere și îndârjire. Oamenii nu vorbesc despre episoadele astea. Simți doar că tu ești greșit și vei fi văzut dintr-o lentilă exterioară ca fiind astfel: insuficient, neserios, ignorant, delăsător, leneș, neserios, insuficient, delăsător, ignorant, ignorant, ignorant, la nesfârșit.
Cel mai mare inamic este omul. Cu telefonul.
Îndârjirea de a lua viața-ți în propriile mâini și de a răspunde cu rigurozitate și serioșenie la lungul șir de mesaje nerăspunse la vremea lor, cu timpul trecând peste ele și viața urmându-și firescul drum, te trezești într-o insulă de ignorare activă din partea propriilor comunități. Că ai lipsit. Că ai lipsit mult, și cel mai dureros, ai lipsit, mut. Amuțit. Doar tu ști cât de prezent erai când vedeai mesajele și nu le puteai răspunde din greutatea pe care o cari între umeri, pe un gât lat de câțiva centimetri, cu un număr în buletin care să identifice gradul de seriozitate pe care trebuie să îl abordezi în toate încrengăturile sociale pe care le întreprinzi, de orice fel. Fie că de prietenie, fie că sunt profesionale, fie că sunt academice. Nimeni nu înțelege și basta. Pici. Pici în nesimțire, în vinovăție. În ignor, în amintirea oamenilor pe care i-ai îndrăgit, cu care ai muncit și pe care tot tu i-ai lăsat la greu. E cea mai grea piatră de dus, grea probabil cât a fost și piatra lor de dus, în lipsa perechilor tale de mâini care ar fi putut răspunde la mesaje și care ar fi putut căra la piatra comună înspre a ușura treaba comunității.
Telefonul.
Lovind capul pe pernă după un lung șir de ingerări ale discuțiilor firești de zi cu zi, întrebuințările, lucrurile de îndeplinit de zi cu zi, telefonul nu mai există deloc, ori există prea mult ca să te poți menține detașat de prezent. Există resurse nelimitate într-un telefon ca să te pierzi în el și să nu mai vezi pe lângă el. Cu un ochi critic, vezi fiecare insuficiență a ta și o murezi mai tare în sine, devenind un borcan al regretelor tacite, insuficiențe care se adună în nepăsare, neimplicare. Dacă nu aduci un plus undeva, valoarea ta ca persoană se rezumă la nimic. Asta te învață societatea și cumva integrezi aceste principii adânc în tine, de ți-e greu mai apoi să ajungi din urmă autocompasiunea, iubirea de sine și fericirea de a fi tu, cu toate lucrurile care te diferențiază de alții și lucrurile care deopotrivă te aseamănă cu alții. Pare că ne închidem în niște reguli stricte, unde înțelegerea se îndepărtează de individul expulzat și se îndreaptă spre propria persoană. Este și firesc, pentru că fiecare trăim noi cu noi înșine, deci greu să privești și-n exteriorul ființei tale. Nu mai e timp de înțelegere, decât dacă e comunicată și sunt toate canalele din lume pentru comunicarea asta, dar ce faci atunci când ești înghețat? Nu există nici o portiță de scăpare. Te dezgheți într-un impuls de sinceritate și ești readus la tăcere de către liniștea colectivă care se produce.
Inamic
Lângă conceptul de comunitate, există conceptul de încredere în celălalt. Comunicare asertivă și toate celelalte. Se formează o înglobare care produce unitate. Unitățile mișcă munții din loc, cum fac furnicile când răzbesc cu mâncarea găsită tacticos și pe care o cară cu toatele în spate.
(terminat de sris la 1:40 dimineața)
