Marea în ianuarie.

Phoenix - Long Distance Call

   Daca pielea ti-ar fi ceara, n-as ezita s-o ating. De-ar fi ceara inflacarata, involburata, n-as retrage mana de la chinul unei atingeri. N-as face decat sa raman cu esenta ta pe palme, cu tine, intarindu-te si scorojindu-te de pe mainile mele. Ai fi creatura pala, alba, dar tot n-as ezita sa te ating.
   Daca ai fi fost flacara, m-as fi incalzit la tine chiar si-n zilele de vara, cele cu soare. As fi facut bezna, sa stau in ea si sa te privesc. Sa nu apar in aria ta de lumina. Sa nu-mi faci chipul vizibil. Te-as fi lasat sa arzi continuu, in orice. Mi-as fi intins extremitatea sa te simt, cu toate ca m-as fi ars. Ar fi ramas semnul atingerii tale. Semnul ca sunt om muritor, ca nu esti ca mine, efemer, focule. Ca vietuiesti in orice si ca doar trebuie cineva sa te aprinda. Si te-am gasit aprinsa, faclie. Te-am luat si mi-ai distrus interiorul, mi-ai distrus totul. Imi fierb muschii cand te vad si-mi tresare ceva, parca deasupra pantecului. Si nu pot controla. Frica pentru foc mi-era cand mi-a afumat locul, iar dragoste sadica de el am primit inainte de prima tigareta. Apoi am vazut ceva sinistru, singuratic. Un om despre care nu stiam multe.
   E vreme buna, pentru ca arzi. Ca esti afara si faci lumina. Ca bucuri vietile oamenilor tai, din jurul tau. Ca esti om normal, dar extraordinar pentru mine. Ca imi citesti randuri pe randuri, cu tenta sincera de dragoste fara erotism.
'Pentru ca'-uri si 'pentru ce'-uri exista. Le pot insirui oricand, in mai mult de douazeci de cuvinte cu trasatura diferita si parfum personal. Chiar si-n ora de sase a diminetii, cand am doua ore de somn. Chiar si-n statie de bus, in doua minute, cat sa vina 43-ul. Chiar si-n convorbiri telefonice de cu 'ce faci' si cu 'de cand n-am mai vorbit'. Fiindca trasatura in limbaj mi-e bestie cu doua picioare, mi-esti tu, cititor superb, care-mi tii randurile in viata. Care le faci sa traiasca in memoria ta. In memoria fiintei aleia de neatins. A mea si probabil si a ta.
   In zi ca asta, as fi fugit pe plaja, sa zambesc. Ca o vad si ca e intinsa, de necuprins intr-o privire aruncata dupa geamandura. Ca e ceva sticlos pe degetele mele. As fi crezut ca mi-e bestia, dar e prinsa in pestera de caramizi rosiatice. Unde am vazut-o ieri, alaltaieri si multe zile trecute, ramanand cu sentimentul asta de palme stranse, fara linii trasate de mama in procesul de facere. Sentiment nu prea ordinar, de ceva sticlos. De foste lacrimi varsate, tristete ce-mi rupea sufletul. Venea din partea sa. Poate de aceea.

   Incerc sa ma scot din mare cu maini curate, dar e ca si cum as vrea sa plec de pe plaja fara nisip pe talpi. E imposibil. Este imposibil.

Stay tunned.