Phoenix - Lost & Found
N-am îndrăznit să scriu vreodată de ea. Nu am vrut să aduc răul ei nevinovat la mine pe blog. Făptură a cărei prezenţe acum mă înspăimântă. Idee a ei care mi se năruie în minte şi în subconştient ca o vorbă memorabilă ce nu mi-o mai pot scoate din minte.
Era chipul său drăguţ care stătea cu mine după şcoală. Care mă însoţea dimineaţă de dimineaţă. Care m-a însoţit pe străzile 'celea care n-aveau vreo amintire bătătorită prin imperfecţiunea asfaltului. O dată cu ea, cu paltonul său crem, cu basca de aşa-zis conductor de tren, aproape aceeaşi nuanţă cu paltonul şi ochelarii mari, de o culoare portocaliu-vişiniu, închis, parcă spre un maro oarecum. Şi c-un nas lung. Mă amuza înfăţişarea sa. Când eram mică, era cu două capete mai înalt om ca mine, dar mie mi se părea că e un munte de om, uscăţiv, răutăcios, dar era acolo. Dimineaţă de dimineaţă.
Când venea în vizite, nu stătea mult. Nu dormea la noi. Îi plăcea "în bârlogul său", cum obişnuia să spună. Câteodată avea prezenţa învăluită în mister. Alteori, lăsa să se vadă tot. Elegant fel de a se comporta. Câteodată.
Biblioteca mea de-acasă, generoasă în operă, citită toată de astă făptură. Pe vremea contabilităţii la Eforie Sud sau Nord. Toate cărţile, comori vii şi palpabile, toate semnate de a sa mână. Cu semnătură sa. Şi o frază care spunea rapid ce i-a plăcut la respectiva carte. Lucrul ăsta nu l-am putut crede. Cum să fi citit atât de mult?!
Era de înţeles. Într-o vreme când era om ocupat şi n-avea timp pentru alte delectări, citea. Orice. Şi-i crescuse fiul fiicei sale. Care, dupa zece ani, s-a pricopsit şi cu mine. Dar doar fiul fiicei acestei făpturi miraculoase, acum. După alţi şapte ani, când bruta plecase, începusem şcoala. De unde începuse şi povestea mea.
Mult nu vreau să zic, dar nici multe nu vreau să-i spun ei. Care se surpase din munte în depresiune. Mai scundă decât mine. Şi mult mai bolnavă decât era. Uşor, din depresiune a ajuns vale. A suferit. Şi o simt. Suferinţa ei. Mă lasă în fundul camerei mele, cu picături sărate căzându-mi pe clavicule, violent. Nu înţeleg de ce avea acea ură nefondată? De ce a rămas ca un viezure în bârlog? De ce de Crăciun? De ce atât de misterios totul? De ce ai sfârşit atât de urât şi şocant? De ce, Maie?
Dar te voi iubi mereu. Căci doar pe tine şi pe mama v-am avut ca sprijin. Mereu.
Sper să fii fericită. Îţi voi scrie mereu. Îţi plăcea cum scriam. Iar acum o fac numai pentru tine şi pentru cel de lângă tine, pe care vreau să-l iubeşti ca aici, la Constanţa. Ca la Eforie. Ca la Sinaia. Ca pe pământ.
A început deja 2014, dar nu te voi pierde în amintire. Nici nu pot lăsa suferinţa să rămână. Aşa că te voi lăsa. În rândurile astea şi-n alte câteva. Te las în lacrimile de pe obrajii mei. Te las în lacrimile supte de bluză. Te las în volatil, dar ideea de tine nu va muri niciodată. Aşa cum nici ambiţia ta n-a murit vreodată, în optzeci şi trei de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu