De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.