Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)