Cei ca mine ştiu

3 Doors Down - When you're young

   Ne intoarcem mai-mereu spatele. Mergem doar sa mergem, dar nu ne dam seama de ce ne-nconjoara si de ce. Doar batem pasul pe loc intr-un microbuz ticsit de fete plictisite, cand am putea sa batem talpa la pas. Ne grabim si pare ca nu ne mai cunoastem. Pare ca liceele la care am intrat ne influenteaza comportamentul. Ca viata se schimba atunci cand pui mana pe propria-ti banca, usor rece, dar care iti va fi refugiu in urmatorii ani. Unde, martora neutra, obiectul pe care ne tinem cartile, ascultam vorbele unui adult rasarit ce tinde sa creada dupa niste cifre ca vom ajunge adulti pribegi. Neg asta.
 
   Au drepturi mai mari decat noi, pentru ca ei insisi sunt mari. Nu ne vad devat ca pe niste fructe necoapte si cred ca ne vor schimba sau ca ne vor aduce pe linia lor de plutire. Sa ajungem niste oameni umbriti de perceptiile lor si sa slujim prin truda, iar desfatarea morbida sa ne fie noua gura de aer, cand gura de aer in sine este o idee ascultata si afirmata, poate prelucrata in bine si explicata si de ce, iar totul plauzibil. Traim in iluzii si vise. Ei ne spun ca iluziile si visele sunt la varsta asta doar infaptuiri ale imaginatiei noastre si ca-n lumea asta nu se pot realiza. Isi gasesc acoliti printre noi, luandu-i si favorizandu-i pentru faptul ca sunt pe drumul spre ei. Ca ajung sa se stearga, crezand ca se afirma.
 
   Multe lucruri imi stie banca si multe lucruri imi stie si locul meu infect. Cum invat pentru ei si cum nu imi dau atat de mult silinta, precum am insinuat si am incercat. Raman cu mirosul viselor mele si mi le conserv: vor deveni o realitate. Una doar a mea pe care n-o va mai avea nimeni. Ceilalti vor crede in existenta ei materiala, dar cei ca mine vor intelege. Un refugiu intr-o carte libera. Intr-un ceai si intr-o desfatare de cateva ore pe faleza oricarui oras. Cei ca mine vor intelege.

   Ne vor pe toti lafel, doar cu nume diferite si preferabil cu majuscule pe foaie. Un scris de mana e diferit, asadar, nu-i bine. Un punct exista, nu doua si o linie intre. Asta e. Asa ne vor. Dar noi nu suntem decat niste prafuiti in ordinea si curatenia lor. Nu suntem decat niste suflete purtate de niste trupuri ce vor servi drept purtatori de indatoriri si plozi, ca.. de. Natalitatea sa creasca si educatia lafel. Degeaba daca nu ne educam noi insine si nu gasim un mod in care toti sa fim egali si sa existe respect. Pentru ca, draga scoala, un respect nu se impune, ci se dobandeste. Noi n-am dobandit respect niciodata dupa un patru, ci batjocorire publica. La un zece, dobandim respect fortat si invidie in spatele unei munci depuse in zadar.
 
   Lucram dupa note si calificative, ca la maternitate si la abator. Primim numere, dar informatie nada. Impusa doar, de oameni ce-si impun respect cu forta. Macar de ne-ar lasa sa ne refugiam intr-o tigara. Macar. Sa ne iubim fara sa ne judece si sa respectam doar. Si atat.
 
   Degeaba urasc eu slim-urile gasite in scrumiera acasa. Vor face asta doar sa ma inaspreasca pe mine in sentiment, iar altfel de impuritate inafara de locul meu infect, eu nu suport. Doar pe noi. Pe generatia mea pe cale de a se pierde. Pe mine, ca-s pe drumul de a deveni o umbra cu vise, dar care se lasa vazuta ca persoana, iar nu ca entitate. Pentru ca am ajuns sa iubesc si sa fiu judecata de stereotipicale chimice ale umbrelor dintre noi pentru asta.
 
   Chiar casc ochii la ce-i in jur, dar pasul pe loc il mai bat din cand in cand. Ma opresc si-mi vorbesc. Ma gandesc si iarasi visez. Iar toate astea intr-o pauza, la o carte care nu mi-a fost impusa de oameni ce vor sa fie respectati pentru nimic altceva, decat pentru faptul ca vin la serviciu, ca-s nascuti cu vreo douazeci de ani cu plus inaintea noastra si care nu-si dau vreun interes pentru a-si castiga afirmatia noastra. Doar sa ne educe. Cei ca mine stiu.