Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 24 septembrie 2015

Cum apare ispita scrisului?


   Din dorinţa de a te exprima absolut. Răspunsul scurt şi concis ăsta-i. Pot exista mai multe variante, depinde de omul inspirat care scrie. Şi mai ales, de ce scrie.

   Pot spune despre mine şi cum am început eu să scriu. Începusem în 2011, când aveam 14 ani, scriind despre desăvârşirile ce le găseşte omul în artă. Că arta am inventat-o noi, oamenii, din acţiunile cotidiene, lipsite de desăvârşire, dar pe care le-am cizelat şi pe care le-am transformat în desăvârşire. Era în pragul acela al meu, la sfârşit de clasa a şaptea, când mi-am tras un caiet studenţesc verde, simplu, în faţă, pe bufetul din bucătărie. Şi am început să scriu, până când m-am oprit la a şasea sau a şaptea pagină. Eram uimită de mine. Uimită de artificiile făcute, de legătura diverselor ştiinţe umane, istorie şi artă, biologie şi ritmul omului de a evolua spre desăvârşire, aşadar, artă.

   Toate acestea pentru că voiam la arte. Voiam din tot dinadinsul la arte, secţia arhitectură. Voiam să găsesc desăvârşirea strămoşească în mine, să evoluez, precum am şi scris. Acele cuvinte erau dictate parcă din străfundul inconştientului meu. Ştia că o să intru la arte şi că o să-mi găsesc desăvârşirea prin scris, deşi eu mi-am dat seama de asta târziu.

   Într-a şaptea, prin 2010 asta, fascinam la orele de română, doar la acelea de literatură. Lectura tot atunci am descoperit-o, îndrăgind-o printre rândurile celor "O mie şi una de nopţi". Am început să citesc carte după carte. Am început să-mi dedic zilele acelei veri doar cărţilor şi desenului artistic proaspăt descoperit. Începusem să scriu, pe foi, pe caietul verde, pe orice îmi pica în mână. Simţeam că vreau să văd şi dincolo de postura de cititor. Iar cărţile şi temele mele creative la desen îmi lărgeau temele pentru scrierile mele, începând de la introspecţie, monologuri şi până la scurte scenete de teatru.

   Crescând şi având un bagaj de cărţi trecute-n revistă, în 2011 începusem să scriu versuri. Am participat la un concurs la care am luat un premiu, iar asta nu-i tot. Am progresat în dragostea pentru a scrie, având trăiri pe care n-am ezitat să încerc să le introduc în scris de mână. Orele de română rămâneau lafel de interesante, pentru mine mai ales.

   Blogul de faţă a fost gândit încă din martie 2012, dar a luat naştere la final de iulie, început de august, din dorinţa de a fi văzută ca scriitor, nu ca persoană. De aceea nu mi-am menţionat numele în nicio postare, deoarece este irelevant. Desăvârşirea mea sunt cititorii mei, iar asta mă ambiţionează să scriu mai mult, să trăiesc cât mai multe emoţii pentru a fi împinsă de către acea entitate care mă îmbie la scris, aşadar, ispita scrisului. Fericirea mi-e în litere şi literele tipărite mă ispitesc şi-mai mult.

   Am devenit un altfel de om de când am început să scriu. Mă documentez mai mult, sunt mai atentă la cum acţionez, pot intra în pielea unui om care-mi povesteşte tot ce are pe suflet. Sunt fericită că am agenda în care scriu veşnic în geantă, alături de caietul de schiţe. Duc o viaţă dublă de artist novice. Sunt un scriitor cunoscut în grupul de prieteni şi visez să-mi scot la tipar primul roman.

   Mă bucur să spun că dragostea am desăvârşit-o şi mi-a schimbat total modul de a scrie. La o lună sau două de la naşterea scriitorului anonim Ink, împreună cu blogul său, High Ink, spun că proza a devenit cea mai pură, cea mai expresivă formă prin care eu, scriitorul anonim, am putut să mă eliberez. Căci dragostea neîmpărtăşită este cea desăvârşită, adevărată, pură, fără nici o pată. Iar aici cred şi acum că am confundat realitatea cu literatura şi n-am văzut ceea ce ar fi trebuit să văd. Dar am simţit şi am scris. Iar persoana respectivă n-a murit, căci mi-e prinsă în rândurile, în postările cu titlu sugestiv ce le găsiţi cu uşurinţă în dreapta, la arhivă. Dragostea poate a pierit, dar romanţa va exista întotdeauna.

   Acum mă adresez vouă:

Cum apare ispita scrisului? Cum a apărut la voi?

Vă provoc să scrieţi în comentariu sau pe blogul vostru răspunsul. Există multe puncte de vedere şi dacă ni le exprimăm, ne simţim mai liberi. Ca atunci când, spre exemplu, văd o imagine şi mi-o prelucrez în minte, devenind astfel o compoziţie plastică după multe schiţe de idei. Sau ca acum, prin această postare.

   Mă înclin în faţa voastră, cititorii mei, oamenilor care mă ştiţi sau pe care i-am iubit. Platonic ori nu. Căci voi mi-aţi influenţat scrierile şi tot voi mă păstraţi în viaţă. Vă mulţumesc mult.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu