Încă un an. Flăcări

Eagle Eye Cherry- Save tonight (remix)

   M-a prins în târziu septembrie. M-a prins la răscruce, între un zid şi-un răsărit. M-a prins şi m-a privit, neavând nicio reacţie. Doar un zâmbet sincer, un sentiment sincer, unul la apus de soare. Şi la un Dunhill albastru.

   La unu sau la doi, era indiferent. Era apusul în care eram prins, în micitatea mea de om. La răscruce de drumuri, în ajunul furtunii. Erau tentacule lungi în care mă afundam la o simplă îmbrăţişare. Abnegaţie în puterea sa. Paradox cu alveole pulmonare, aşa mi se înfăţişea. Şi bea cafea, asta ţin minte perfect.

   Prinsă nu doar la apus, dar şi la răsărit câteodată. Cànd nu vedeam pe nimeni, dar toţi mă vedeau. Mă priveau cum priveam eu drumul către toaletă, cu atâta importanţă, de pe un pisc minuscul de munte, dar imens pentru mine. Îmbuca ceva şi zâmbea făţiş. Trist e acum că e seară ca atunci, când mi-am făcut trei cafele ca să mă bucur în eternitatea mea limitată de momentul apusului. Mă amăgeam.

   Privirea era amorţită. Era răcoare pretutindeni şi o linişte mortuară pe coridoare. Se vedeau urmele serii anterioare, cu lumini albe aprinse şi uitate aşa. Cu suprafeţe lipicioase, pline de haz. Şi toate astea reflectate în timpul rulării unei ţigarete cu foiţă găsită în sertar, tutun dintr-o ţigară lipicioasă cu aromă de gem de casă şi filtru dintr-un meniu de la Cin-Cin. Deliciul dimineţii mele.

   A fost o zi ideală. O zi plină de energie, deşi începută într-un fost început: ziua ce tocmai trecuse, cu mine, martor la schimbarea de zi. Cu trezirea dată de "nu ne mai trageţi pe dreaptaaaa", Chirilă, la şapte şi ceva dimineaţa. Colega mea se trezise, cu mine dansând, bucurându-mă doar de faptul că se deşteptase şi soarele era bucuros că-l aşteptam demult la cafea.

   Mi-am dorit ca acele clipe să nu se mai termine. Săptămânile studenţiei mele din liceu, în vacanţa de vară. Temele mele de la atelier, făcute în fum de ţigară, lipită de aragaz şi cu gravura lipită de spătarul din faţa mea, pe care stătea Thea. Teribil suflet tânăr şi pus pe şotii.

   Şi toţi oamenii aceia faini. Unde mi s-au dus?

  Probabil că-n munca mea, ascunzându-se în rodul ambiţiei mele, precum aşteptam eu soarele, surprinzându-l. Nesăbuinţa şi încrederea m-a condus acolo, tresărind la orice râs colorat de pe coridor, plângându-mi nervii scriind, pe acordurile de sonate emise de colega mea de cameră. Nu neg că eu aş fi făcut altfel. Şi cu tot cu petrecerile tematice unde-mi veneau idei trăznite sau nu. Depindea de starea mea.
 
   Sau de serile când stăteam în bucătărie şi o treime din mine leşina când o vedea plecând. Dezamăgire totală. Respect într-atât de mare, încât l-am confundat cu un crush. Sau un crush confundat teribil de mult cu o strânsă prietenie, nou legată.

   Regrete poate că am, dar nu mai are sens.
   Mai e doar un an până când o să revăd totul

   Încă un an.