Parfum de moarte intr-o vie carte

   Seafret- Be there

   Iti iei un liber de tot ce te-nconjoara intr-una din zilele saptamanii, stiind ca e vacanta. Si tot stiind ca e vacanta, stiind ca ai atatea de facut in vacanta, stiind ca un job poate fi mai relaxant ca o zi de vacanta in an terminal de liceu.

   Iti iei cartea-n brate, o sorbi rand cu rand, amortesti intr-o pozitie, o schimbi, nasti fel de fel de impresii in propria-ti minte, simti ce simte personajul. Ramai desnadajduit, mori cu iubirea vietii lui si iti ingheata mana pe coperta in momentul in care vezi ca tanara de douazeci si patru de ani moare. Iar el, "erou" de roman, scriitor ce adopta o viata mizera, isi ucide cu ignoranta sotia cea tanara pentru scrierea unui roman cu limbaj de lemn. 

   Ti s-a zis mereu prin biblioteci, cand intalneai vreun exilat social ca si tine, printre carti, intrebandu-te "ce carte citesti acum?", iar tu sa-i raspunzi. Sa-l vezi cum cu ochii sai verzi, tristi, iti spune "frumoasa carte". Doar atat.

   Au fost doar minciuni. Finalul cartii a fost apoteotic. N-ai dormit decat dupa patru noaptea ca sufletul tanar si gingas din carte sa fie incununat cu flori intr-un cimitir, uitata de toti, mai putin de batranul sau sot care s-a lepadat intr-un final si de gandul chipului ei de care s-a indragostit in trenul spre Galati. Ramai indignat, ca cititor, sa vezi astfel de gesturi.

   Mai apoi sa vezi cum se-ntoarce la final de roman in Galati, sfarsindu-si calatoria in viata cu gandul la moarta, sfarsind de-a dreptul in Dunare, fara explicatii, cu cauze observate din comportamentul sau, reliefate de naratorul heterodiegetic.

   Totul a fost o minciuna, iti spui. Toate persoanele acelea care ti-au spus ca-i o carte frumoasa. O carte frumoasa din punct de vedere literar, al felului in care a fost scrisa, dar nu si al actiunii. Ramai indignat dupa ore intregi.

   A fost ziua ta de repaus, desi s-a simtit ca o zi-n pamant, desi, soarele nu contenea din stralucirea lui, desi, tu nu te opreai din citit. Desi, daca acea carte te-a marcat, te-ai reapucat de alta, cu narator homodiegetic, ca si tine in relatarea ta de zi cu zi, constienta. Ai putea bea un ceai negru cu gust ordinar, dar cu o imbatatoare aroma in olfactiv. Doar asa sa te mai imbeti si tu, fara a-ti pierde cunostiinta si fara sa creezi complicatii.

   In ziua ta libera ai murit si ai intepenit, intocmai ca si cotorul visiniu al cartii pe care o tii in mana. Pe care vrei s-o afunzi cu tot dezgustul si cu toata suferinta in biblioteca, dar spatiul stramt te constrange, ramanand titlul la vedere, macar in treacat pe langa biblioteca ta sa-l mai vezi o data si sa-ti amintesti.

   Autor roman, titlu usor frantuzesc. Narator heterodiegetic, rece, stiutor de tot si toate. Cumplit.
   Iarna cu beculete si miros de scortisoara, fara zapada si cu soare. Apoteotic.

   Iar aceasta ti-a fost ziua de lectura.

   Sper ca urmatoarea de-o vei avea va fi mai buna.

Ştii că ai parte de prieteni

   Seafret- Wildfire

   Ştii că ai parte de prieteni

Când au cheile tale de la casă şi intră peste tine.

Când intri într-un magazin de periferie şi când vezi o sticlă de Babanu, rânjeşti.

Când pachetul de Dunhill e pentru nobili şi unul scoate random pachet nobil în conjunctură de plebei.

Când îţi faci duşmani, devin şi duşmanii lor.

Când te sună să-ţi spună cât de mult te iubesc.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când nu mai tre' să ceri ţigări, că-ţi dau ei.

Când nu mai ai un centimetru liber în propriul pat.

Când dai pentru chetă doi lei şi mănânci cinci tipuri diferite de mâncare.

Când te sună random să ieşi la o colindă nocturnă spre retardisme.

 Când o halbă se-mparte la patru inşi.

   Ştii că ai parte de prieteni

Când zici că n-ai leu de microbuz şi te faci, vrei, nu vrei, cu cinci. "Să fie acolo"

Când ajungi cu muşcături pe tot braţul, că.. de!

Când zici că eşti bine, dar ei văd că nu e aşa, nu zic, dar te ajută să fii.

Când vezi doi dobitoci care cad că-s beţi şi râzi, că-s ai tăi şi mâine o să le scoţi ochii.

Când ţi-e rău şi au grijă de tine, deşi sunt mai rău ca tine.

   Ştiu că am parte de prieteni

Când mă sună random la ora asta, în ziua asta, să mă scoată din pat şi să văd unul de-al meu care face semn cu lumina să-l văd. Din parcare supraetajată. De pe ghereta din parcare. De la etajul patru plus al parcării.

Oameni si neoameni #5

   Stephen - Crossfire

   Am refuzat sa cred ca a plecat, in tot timpul asta. Nu puteam a crede ca un om atat de tanar si de rebel ca el sa devina in scurt timp, barbat. Barbat cu capul pe umeri, barbat inca cu naravuri de adolescent, cu dumele sale la care nu puteai sa refuzi a schita macar un zambet ce lui sa-i confirme faptul ca a spus-o bine. Sa te scoata din stari proaste cand nu-ti doreai asta. Dar totusi o facea.

   Si-a cladit viata pe propria-si viata, ingrijindu-si sufletul, avand grija sa puna in balanta prioritatile cu ceea ce avea el de facut defapt. Desi se vedea ca incearca, caci nici asta nu-i era in plan. Omul acesta era definitia nonconformismului si tentatia fetelor ce-l doreau, macar la o vorba sau la o plimbare.

   Refuzam sa cred ca el, an de an, creste, iar copilul din el devine din ce in ce mai mult captiv intr-un trup masiv de barbat ce se-ndreapta spre maturitate. Refuzam sa-i privesc ochii cand imi fumam prima tigara din pricina atasamentului fata de el. Respect ii spuneam eu. Isi impunea respectul fara sa-ncerce, iar cand incerca, nu-i iesea. Este natural, desi incearca sa se detaseze de el insusi. Nu vede cat este de frumos si cat are de oferit lumii. El alege sa-si ingrijeasca propriul suflet, iar din discutii nelimitate cu ai mei oameni, am refuzat sa mai judec asta, caci in final, tot noi ne avem pe noi, ca persoane, ca trup umblator. Ca doar noi ne putem ingriji lupul flamand din sinea noastra si nimeni altcineva.

   Incepusem sa inteleg.

De ce este atat de agitat? Pentru ca in trecut, afectiunea i se cumpara.

De ce este atat de narcisist? Pentru ca viata i-a aratat ca e bine.

De ce nu asculta si o tine pe-a lui? Pentru ca este incapatanat.

   Nu l-am suportat niciodata pentru faptul ca varsta era un impediment intre noi, iar el mereu alegea sa nu imi asculte punctul de vedere din cauza asta. Asa ca deveneam un drac impielitat, ca o fetiscana care incearca sa atraga atentia tipului pe care il place. Dar nu e vorba de asta. Nu aici.

   Nu intelegeam de ce il iubeam atat de mult, desi simteam ca prin ceea ce face, imi arata cat de mult ma uraste. Si poate m-a urat. C-am aparut pe scena destinata lui, iar toate luminile sale s-au indreptat spre mine. As putea spune ca regret acest lucru, dar nu a tinut de mine nimic din toate astea.

   Ii dadeam frau liber gandului ca oameni ca el nu voi intalni si nu-i voi agrea, fix pentru ca erau ca el. Viata a facut sa ii intalnesc, sa coabitez cu ei, sa lucrez cu ei in echipa. N-am putut sa raman limitata doar la judecata asta, straveche de cand am inceput sa percep acest om. Sa inteleg ca se comporta asa dintr-un anumit motiv. C-am aflat de ce atitudinea aceea, iar impresia pentru ambii a fost aceiasi: personalitatea este modelata pe contextul in jurul caruia omul oscileaza. 

   Continui sa tin la el, in mediul acela clandestin, mediu in care copilul din el se ascunde de responsabilitati, dar care barbatul din el il ia de mana si-i arata toate cotloanele lumii, pe mare. Continui sa-l vad inca, la aceeasi tastatura la care eu tastez, iar parca ironiile sale aruncate din locul in care sunt le mai aud si acum. Dar am crescut. Si stiu ca o sa ma asculte.

   Pentru ca sunt sora lui mai mica
   si pentru ca el e fratele cu care ma mandresc atat de mult
   fratele pe care il pot intelege si care ma intelege.
   In sfarsit.
   
   Pentru ca trec prin perioade prin care el a trecut
   si pentru ca inteleg de ce asa, atunci
   caci asa si eu acum.
   Pe sfarsite.



   Daca candva il puteam clasifica in randul neoamenilor, acum spun cu mandrie ca intra in categoria 'oameni'.

   La multi ani, fratele meu, nascut cu mult inaintea mea in zi fatidica de decembrie 13
   Sa-ti poarte noroc in continuare.

O palmă şi jumătate

   Plinul şi golul se măsoară cu o palmă şi jumătate.

Doar o palmă şi jumătate. Ca un pumn divizat în două părţi. Ca un os fracturat în două părţi. Ca un vânt segmentat pe două străzi, undeva la o răscruce. Ca un câine care latră pentru a doua oară astăzi acelaşi om.

Ne-am pierdut în două dăţi. Opus opiu şi-n scrum cărţi. Discuţii-n date, parcă, tatuate pe încheietura mea, imprimate cu mirosul tău, arsă amintire a ta, direct pe pielea mea, atât acolo, cât şi pe genunchiul meu. Ambii.

Ne-am văzut în două părţi. N-am văzut pachet de cărţi, dar veşnic ţigareta ta, scrumul cum cădea din ea, parbrizul pe care şuiera, privirea ta, cu tot cu ploaia care-n vânt stagnat cădea, când răceală mi-a fost cândva. Iar vocea s-a dezechilibrat. Ambele.

Ne-am vorbit în zeci de părţi. În discuţii contrasens, cu ambuteiaj de idei, stafideală-n aburul de idei, valori împărtăşite, guri rânjite, limbi lipite ale ceasului 'totdeauna'-ului veşnic relativ, niciodată venind la timp, niciodată timpul potrivit, contextul, sentimentul.

Ne-am în neam, din nord în jos, că fac parte din ceva frumos. Ştiu că-s om, prinsă de umeri de străbuni, împinsă de valori trecute, cusute-n şira spinării mele; cusute prin mii de cute în epiderma mea ce în pânză aş transforma, iar pe ea aş picta. Să iasă tot ce vreau a fi pe mine, fiecare vorbă ce mă-ncinge la coasta care nu-i a mea, pe care din genă o datorez cuiva căruia nu am plăcerea s-o înapoiez. Aerul meu, colivia mea. Intră-n ea dac-ai putea.

Ne-am fumat ţigara, final. Fericit pentru mine, fericit pentru străbuni, fericit şi pentru tine. Comoara n-o puteam arunca din colivia mea în marea verde, smoală, denumită Neagră. N-aş renunţa la fericirea mea, la viaţa mea, la comoara mea pentru o brăţară din zale de lemn crăpat, risipit pe plastic, risipit la încheietură, risipit în neand. Comoara e a mea. E-n viaţă, Fericirea mea.

Ne-am păstrat calmul. Am realizat până la final şi dincolo de el că fericirea ne-o găsim în condei, în penel, peniţă, vârf de chibrit, pai înmuiat în smoală. Că noi trăim prin ceea ce arătăm şi că respirăm la fiecare buclă şi la fiecare linie dreaptă, fie chiar şi rară.
Citesc rânduri încinse cu smoală. Cerneala-i prea banală.

Ne-am păstrat. Doar eu în anonimat. Ştiu că m-ai disecat, dar niciodată n-am refuzat. Că tu-nţelegi şi ştii şi vezi. Mai simţi, mai vezi, mai grăieşti cu ce-i dincolo de mine, cu ceva mai presus de mine, dar care ţine de mine, mă zguduie, mă lipeşte de zid, mă condamnă de două-trei ori pentru gândul meu, de două ori la moarte pentru un gând, referindu-se la doi, dar niciodată la tine.

Ţi-am păstrat numele, Fericire.

Vineri, chirurg

   Antony and the Johnsons - Knocking on Heaven's door

   Bucata din suflet s-a avantat in asternut, prea mult decat ar fi voit a fi. S-a zvarcolit prin toate unghiurile fetei de perna, s-a aruncat la picioarele soarelui si a cedat somnul, ascunzandu-se intre plapuma si asternut.

   Gerul diminetii s-a aratat sfios, asa cum si soarele s-a strecurat printre pometi, ajungand sa mangaie fata unui oarecare om, dandu-i imbold de a-si incepe noul episod din viata sa. S-a lasat cu mai mult de-o ora prada somnului, initiindu-se in taina celui varat in asternut. S-a imbratisat strans, deopotriva cu amantul Somn si cu amanta Perna. N-a putut. Si pana la urma, ce sa cedeze? Era drept uman de a ramane cat i se cuvine unde doreste si simte.

   O jumatate ii era suficienta. N-a ales-o. Somnul o furase si-o imbratisa din ce in ce mai strans, pana cand nevroza o apuca de picioare si o tarase afara din barlogul ei. Un fum, doua si-o stopase. Tarator mecanic, care, daca n-ar fi fost mecanic, ar fi fost o asemanare prea brutala ce i se putea face de catre destin. Caci acela era plin de oameni, frumosi ori urati, ingramaditi intr-un loc stramt. Deopotriva parfumul si mirosul de mucegai predominau intre ei. Si scotea fum in aer. Nu lua contactul cu aerul. Si singura diferenta dintre ei: unul mergea mai repede decat celalalt.

   Au ajuns doua suflete pe acelasi trotuar. Unul era intr-un mormant tubular, negru, din plastic. Celalalt il cara, ca pe un frate mort la datorie. Calea lor prin ger era intocmai ca drumul spre lespede, spre mormant, spre moarte. Doar ca piatra nu i s-a pus fratelui mort, ci i s-a dat o alta sansa, sub o alta lumina. A prins culoare, sub mana omului ce-n momentele acelea devenise chirurg.

   Contrast puternic in capatul opus al coridorului. Un alt om s-a nascut azi, in urma cu saptesprezece ani. Chirurgul plastician si-a vazut omul rasta si i-a furat o sarutare si-o imbratisare, incluzand si-o supradoza de glucide. S-au bucurat ambele suflete.

Tarziu, spre amiaza noptii ce cadea, impiedicata de-o cafea matinala si de vorbe bune. Un perete alb, manuit de doi chirurgi, readus la viata de spiritul pus intr-un varf de carbune.  Iar mai-nainte de asta, o asteptare de o ora care s-a transformat in oameni pe hartie. Iar povestea oamenilor aceia va continua, pentru un viitor bun si sanatos pentru chirurgul anonim.

  (foto: Klaudia Medano, awesome artist)

   Vineri de bun augur, geros, cu aroma de tabac montan, tabac din Arges. Gust si zambete sincere, topite intr-o aruncare asezata perfect in timp. Un arendas mergator pe ger, ca duhurile din lampi, care te tenteaza la suicid. S-a ales praful de el, indata ce lumina mi-a aparut pe halat.

   Eu sunt chirurgul, iar vinerea asta am salvat un spirit: pe al meu

   si am bucurat un altul: pe al tau.

Experiment

   Shawn Mendes - Stitches
 

   Ne-am infaptuit ca simple grupari de celule, apoi devenind un intreg. Natural.

   Indivizi tatuati, ascunsi sub halate albe de oameni cu diplome si cu grade intr-ale stiintei au intervenit in procesul nostru normal, firesc, de formare. N-am mai devenit, simplu, un intreg. Am fost complicati, aducatori de belele in ecuatii inexplicabile, in numerele lui Fabaccio si in teoremele lui Menelaus. Si-au zbatut creierii pentru a complica un adevar simplu. S-au complicat in simplitatea in care au fost ei conceputi. Caci asa-i omul.

   Ne-am intalnit privirile si am zambit.

   Individual, ne-am confundat ca fiind o singura entitate. La un moment dat in vietile noastre, ne-am reintalnit si ne-am purtat grija unul, altuia. Inca continuam sa o facem. Producem o coliziune de sentimente, controlate de mintile noastre inclestate in neuroni pe care continuu ii ucidem. Incercam sa ne intelegem unul pe altul. Incercam sa ajungem unul la mana altuia, ca indivizi. Ca oameni.

   Ne-am batut tenesii pe asfalt de munte, de mare ori de campie.

   Individual sau nu, am ajuns sa descoperim locuri de care doar citisem in carti. Auzisem de ele in filme, in povestile celor mai batrani ca noi, cand noi eram doar niste plozi fara de constiinta proprie. Fara perceperea vreunui pericol. Si-am ajuns departe, doar datorita lui. Doar datorita spiritului care ne-a impins acolo.

   Ne-am facut fel de fel de compromisuri in fiecare inceput de saptamana.

   Indivizi ca noi, neintelesi de ce asa si nu altfel, am ajuns sa ne defavorizam adevarul propriu. Am ajuns sa-l manjim cu diverse poluatiuni sociale, cu mizerii si lucruri jalnice. Am ajuns sa refuzam ceea ce suntem si sa devenim cum sunt cei ce "ne vor binele", dar defapt nici macar noi nu stim ce este acel "bine". Tot trecand prin asta zilnic, ori ne pierdem, ori ne regasim.

   Intotdeauna a fost vorba de experimente. Intotdeauna ne gandim la noi ca experimente, sau chiar noi ajungem sa facem asta. Ajungem la paradoxuri, chiar cu zecile, in fiecare an. Suntem paradoxuri nedefinite si continuam sa facem si sa gandim altele, in loc sa ne gandim la ale noastre. Doar daca ne-am da si noi seama de ele si cum suntem noi si cum ne contrazicem pe noi insine. 

   Nu mi-e rusine sa zic ca suntem un experiment si ca facem asta mai-mereu. Un om care n-are vreo retinere de a face un experiment este un om impacat cu sine, asadar, fericit. Un om ca mine, care este un paradox respirand, limitat in carne de om, cu vene care fierb pentru cate cineva la un moment dat in viata, moment prielnic sau nu. Dar apar. Sunt trairi pe care trebuie sa le experimentam ca sa ne dam seama de esenta noastra.

   Suntem oameni, in fine,

   Cream, traim, respiram

   Aer diferit.

   Suntem oameni, in fine,

   Iubim, uram, acceptam

   Persoane diferite.

   Suntem oameni, in fine,

   Iesim, stam, fugim

   De noi, intre noi.

Suntem oameni, in final.
Experimente ale propriilor suflete.

Reintoarcerea

   Boyce Avenue - Broken angel

   M-am intors sa ne vedem pentru ultima data, dar ceea ce am vazut a fost un pas tacut, alaturi de alti pasi tacuti, cunoscute batai ale talpii de bocanc pe asfaltul ce-n acea oprire nu l-am recunoscut. Te-ai naruit in bezna, iar eu stateam in lumina. Alesesem sa ma uit in urma, ca sa-ti vad spatele cum se indeparta. Apoi am vazut umerii cum brusc s-au rasucit sa se uite inapoi, ca tu, din bezna in care erai, sa ma vezi pe mine, in lumina. 

Am ales sa ma intorc.

   Am ales ca ochii nostrii sa nu se intalneasca atat de apoteotic, atat de banal. Caci tu ma puteai vedea, iar eu.. nu prea clar. Am oftat si am mers mai departe, fara sa bat eu pasul in bezna, ci sa continui in lumina pana cand urma si eu s-ajung in bezna mea stiuta. Poate ne gaseam acolo.

Si-o sa ne gasim acolo.

   Pentru tachinari nelimitate, injurii fara substrat, intepaturi pe la spate. Ne agream. 
   Pentru tot tacamul de mutre, figuri, aiureli. Continuam sa ne agream.

Si abia astept sa ne agream iarasi, la o viitoare intalnire neanuntata. Si sa-ti spun cateva cuvinte pe care n-o sa le crezi si as prefera sa nu o faci. Niste cuvinte pe care nici nu vreau sa le pronunt.

Just wait. It's gonna be epic!
I promise.

Primul pas in iarna

   Oceans Acoustic - Hillson UNITED

   Nu credeam ca prima zi de iarna sa vina atat de lin, sa paseasca atat de linistit pe langa tigarile noastre aprinse. Sa ne-mbie cu ger si o dara de vant rece, specific reliefului nostru.

   Nu credeam ca toamna mea se va duce, dar s-a dus. In cateva ore, ne-am spus, draga prietena, adevaruri, iar iarna am intampinat-o la o tigara. Si ne-am dat seama de clipa la si sase minute. Toamna se dusese de sase minute. Si-n sase minute am ras si am fost locomotive tacute. Masa la care scrumam ne amintea de prea multe conversatii. Tu stii bine.

   Este iarna si tot nu pot sa cred. Cum trece clipa, cum se pierde vremea, cum n-avem vreme sa batem timpul pe urma si sa-l intrebam: "incotro te grabesti asa?". Si-s convinsa ca daca am fi avut timp sa facem asta, ne-ar fi raspuns: "spre fericire".

   Ca iarna si vara-s doua extreme, dar tocmai extremele astea ne dau timp si ni-l iau. Noaptea si ziua. Rece si cald. Masculin si feminin. Niciodata musai. Dar doua extreme isi au aceeasi poveste, iar ceea ce probabil in vara a inceput, se poate continua in zapada. Sau poate zapada naste amintiri, iar vara le topeste. Primavara fiind acolo prevestitorul mortii, cu florile sale, iar toamna, groparul, jelitorul.

   Ne-am gasit astazi in zi nationala sa vorbim despre noi in postura de vreme, desi cu alte cuvinte. Ai tresarit de multe ori in somnul tau, buna prietena, iar visul tau n-am putut sa-l prelucrez cu ceva ce ti-ar fi putut da somnul lin. Adormisem si eu. Si m-am dus si eu in drumul meu, fiecare pe parte diferita a barlogului cu saltea si cu plusuri de jur-imprejur.

   Ne-am incruntat dimineata, de soare. Era iarna. Si chiar este.
   Ochii tai, vesnici verzi, erau pe jumate caprui.
   Iar ai mei caprui, combinatie verde-pamantiu.

   E vorba despre iarna asta si s-o avem aproape. Este a noastra, cum a fost din pruncie. Cu mosii aia care vin cu cadouri si bunatati, cu mirosul de scortisoara, cu tiganii si cu caprele lor, cu pomisorul meu micut in camera si cel mare in living.

   E vorba despre ce vrei tu sa dai, nu ceea ce vrei sa primesti. Caci eu ma strofoc, caci, daca ar fi dupa mine, as da cadouri tuturor. Mi-as lua o douazeci si trei de zile liber, ca sa cumpar cadouri pentru gustul fiecaruia de-al meu. Cum mi-a zis si mini-formatorul, in statie de bus, ca vrea fes cu manusi.

Bine te-am gasit, decembrie.
Adu-ne tot ce-i mai bun.