Spectacol nocturn

   Adunate chipuri în piatră, sub pământ, veniți la dans cu moartea. Oamenii din beznă, stând la priveghiul oamenilor răposați de gând, în mişcări nebune. Ceața unei zile de doliu, doar că era noapte, iar în loc de lumânări, lumini cu culori vibrante.

   Adunate chipuri în fața cavoului, în toiul disperării cerului şi a convalescenței mării ce dădea vânt pe străzile vecinilor săi. Se vedea om luat de lângă ea, dus în metropolă, adus aici de gând sărat. Suflet, orice, dar nu sărac, oglindă a creşterii ei.

“Te-ai maturizat”

   Se chinuia cu glugă îmblănită pe cap să scoată dop de vin ce se voia şampanie din fabrică. A reuşit, iar clipe s-au fumat în vag, rece, încălziți de spațiu strâmt şi de apă vie, împărțită. Cerul părea să ajute, dar aroma scoasă din grâu ce îmbată nu era în ceea ce se vroia precipitație. Poate de-aia ne părea rău.

   La moment dat eram Curte de Casație pentru orice gest ce “s-a vrut” sau “s-a-ncercat”. Eram martor mut al unei crime: ruperea unei iubiri. În jocul sorții, mizer, legam iubirea de iubirea sa, rupând ceea ce numeam “iubire”. Ceva se-nmormânta în mine. Putrefacția se realiza constant, mirosind a tutun venit din gurile oamenilor morți. Căci Moartea era la platane, iar scheletele dansau după cum le dicta.

   Era o văgăună cu fețe cunoscute, împânzite în “nu ştiu cum” de conjuncturi. Locul meu era între ei, în momente când voiam să văd cum se simte să fii răpus de sentiment, dus de val spre altceva mai lumesc. În timp, alter ego-ul meu se uita la mine, analizându-mă în prăpastia în care mă afundam. Mă vărsam printre ei, ca alcoolul din pahare. Mă prelingeam, ca alcoolul în pântec. Inversam rolurile din vreme-n vreme.

   Evitau toți vorbe prea serioase, deşi se refereau la ele. Nu disting sufletele nopții să le spui adevărului pe nume, întocmai ca la lumină de lună să nu cauți un “te iubesc”, că îl găseşti, iar asta-i rău. Ți-am zis şi ție, om cu glugă, că-i chip de fiară iubirea şi tu îți negai condiția, încă, după toate de s-au întâmplat în timp şi ți-am fost acolo. Îmi spuneai nenorocirile viitorului tău pentru copilă văzută, iar tu îmi prevesteai ceva bun în blurajul nopții. Făceai analiză pe text care nici primă vedere n-a fost pentru tine. Mă mințeai, om cu glugă, deşi mereu am găsit ceva cu tâlc în ceea ce spuneai. Cândva eram tu, iar tu erai eu şi de-aia ştiu ce zic. Că ne suntem idem. Dar tâlc n-am găsit, iar tu cu gluga ta ați fugit în capitală.

Vibra totul. Chipuri nu se distingeau în oglindă. Ziceam ceva de o fântână, iar aia era catacomba în care m-afundam. Mai underground ca tot ce mi-aş fi dorit, deşi n-am făcut-o. S-a întâmplat, sub sol, deasupra lui sau pe el. Eu eram în fântână pietruită, neştiind să înot.

   Restul, dansând în noapte, prin moarte, cu abur azuriu de ceva narcotic într-una dintre caverne. Chipuri ce-şi perindau pupilele moi pe analiză trupească, guri lipite şi parcă veşnic rămase astfel. Sticle goale, pietre de mormânt. Plopi de veghe asupra trupului unui vrednic de nimic, înmormântat în scrumieră, acelea filtrele arse. Eu asta vedeam. Asta vedeam şi mi-era moarte-n chip de colectiv uman, sub pământ.

Cunoscut-am Purgatoriul.

Acolo mi-am scris repertoriul.

(Scris pe 7 februarie 2016)