Tap-Tap

   Mi-am luat carnet şi am plătit rovinietă pentru o excursie cu cele trei entități din mine: scriitorul, cititorul şi desenatorul. Inițial, am făcut autostopul în timp, ca probabil să-l păcălim şi să-i furăm automobilul, conducându-ne - aşa ne gândeam noi - spre ceea ce am fi vrut să schimbăm, dar n-am avut gând atunci şi să facem, deşi nu ne-a ajuns curajul. Cel puțin la doi dintre noi.

   Scriitorul mereu a avut tupeul să pună în cuvânt ce aveam noi doi în cap. Cititorul îi ajută pe ceilalți doi şi e veşnic retras. N-am scos două cuvinte din gura lui. Desenatorul e cel mai sociabil, vă zic sincer. El face mereu primele mişcări în orice interacțiune. El vine cu idei de excursii şi de nebunii, iar dacă ne vom întâlni vreodată, sigur am plecat în călătorie şi mai mult ca sigur, primul cu care vei face cunoştință va fi desenatorul.

   Conduceam cu nesăbuință un mastodont pe patru roți. Afară era soare, iar aerul dinăuntru era potrivit. Nu simțeam că mă sufoc, cum o făceam de altfel în vremurile când încă era puțin trecut de secol douăzeci şi mergeam cu maşina mamei, fără aer condiționat, la mare, cu toți pruncii din bloc. Distractiv, dar incomod. De data aceasta a fost comod, iar marea nu ne era destinație. Nu de data asta.

   Mergeam în urmărire, timpul fiind depăşit cu mulți kilometrii pe oră. Nu era tensiune în trafic, nu se înjura nimeni. Era un simțământ libertin, puțin constrâns, iar asta ne-a făcut să tragem puțin pe dreapta. Spre surprinderea noastră, şi timpul a oprit la câțiva paşi mai încolo. Nu ne-am explicat nimic. Ne-am trântit pe jos, sprijiniți cu spatele de tap-tap-ul nostru.

Şi am început.

Ne-am pornit pe conversații. Încetul cu încetul, seara se aruncă peste noi, ca bunii amici când sunt în stare ferice şi n-au bun instinctul de echilibru.

În momentele acelea, timpul se împărți în trei, apucând de umăr pe fiecare dintre alter ego-urile mele. Fiecare luase chip de oameni dragi, existenți. Ne pusesem pe şuetă nesfârşită.

Ink: Eu zic că este o relație toxică ce se petrece între voi. Las-o baltă, ai tras destul de prietenia asta.

Scriitorul: Asta vreau, dar nu pot. Nu pot să-l las aşa. Încă are nevoie de mine şi ştiu că mai are ceva bun în el. Doar că-i prost şi încăpățânat.

Cititorul: Te iubesc.

Ink: Cât ai zis că ai băut?

Ink: Timpul nu stă în loc şi cine ştie..

Desenatorul: Da, stiu. Doar că timpul meu îl vrea pe el. 

   Din fiecare discuție am prins fragmente importante. Oameni existenți, transpuşi în cele trei entități, pornite la drum cu mine, într-un mastodont colorat pe patru roți. Simt independența mea, cu tot cu cei trei pe capul meu, înțelegând pe fiecare, chiar înțelegând.

   Niciodată nu m-am înțeles pe mine, deşi pe mine-n trei bucăți separate da. Fiecare a primit timp, iar asta ne-a dat un fior plăcut de relaxare. Suntem cumva o echipă şi nu trebuie să intrăm unul peste celălalt, căci va fi haos. Am înțeles şi aspectul acesta.

   Edificiul meu cu tentă platonică: dragostea. N-am a spune multe vorbe despre aceasta, fiind împământată-n vinişoare de ambiții şi noroc făcut de noi. De aceea am ales să se-mpartă între desenator şi scriitor, să-l prelucreze frumos. Cititorul n-are a face cu sentimentele. El e veşnic lucid şi sancționează aspru. Ciudat lucru: a început să-şi dezmierde asprimea cu opere mai puțin şmirghel şi mai mult catifea. Ceea ce mă surprinde, fireşte.

În fine, drumul nu-l cunoaştem, căci afară-i noapte. Timpul călătoreşte în maşina sa, undeva, în urmă.

Dar tocmai noaptea este cea imprevizibilă, iar un mastodont nu se poate pierde. N-am păcălit timpul, dar l-am împărțit ca pe-o pradă între carnivori, iar asta ne-a împăcat.

Suntem împăcați cu timpul.

Fii atent la un imens tap-tap.

Stă să vină.

Poate la tine.

Cine ştie.

Dă-i de ştire, că-i liber să vie.