Incetul si incertul

   Radical Face - Ghost Towns

   Incetul cu incertul se tin de mana, intr-o luna o sa aiba inspiratie. Intr-o luna, sub o luna, sunt lunaticiș postesc o tigara. Urla tare, limbaj de tabla. Nu vorbesc unul cu altul, doar se inteleg mutual sub trei batai de pantof pe gheata. Sosetele li-s umede. Nu mai are cine sa le salveze. Sosetele? Nu. Conversatia.

   Sunt incerti si inceti in mersul lor pe o carare, taraganata de somn si oboseala, viata si conjuncturi. Ametiti sub aburii aceleiasi tigari. Incetul cu ochii caprui, urmareste cresterea ierbii printre bucati din irisul sau. Atenti ambii de pe banca, dar in directii diferite. Incertul priveste cerul, intersectand privirea incetului. Ochii, ca oglinda, arata un albastru inchis, un verzui cert in incertitudinea sa. De ce incert? Sa nu fii tu incet.

   Se alinta copilareste in pesteri ciudate. Vad lucruri diferite pe acelasi perete umed. Clipesc rar, coplesitor de repede rulandu-li-se gandurile. Sunt copii. Putin mai batrani, dar sunt copii. Copilaresc prin pesteri slinoase si calca in balti cu bocancii lor suficienti de uzi, reci. Sunt fierbinti in capatul coloanei. Le fierbe ceafa. Se uita unul la altul. Incertul zambeste. Incetul s-ar cruci, dar mainile le sunt lipite una de alta. Nu e crestineste asa, sa se desparta acum, dupa un drum atat de lung.

   Ies din pestera, lent, dupa mult timp. Pasi tarati, priviri pierdute, haine usor cutate, maini inmuiate si incretite de umezeala. Ies la iveala in primavara. Soarele le izbeste fata fiecaruia. Se minunau de ceea ce puteau vedea in jurul lor, ceea ce ceilalti nu puteau. Nu aveau capacitatile lor si nici ritmicitatea inteligentei lor. Euforici?

   Duduia un rock surd pe fundal. Ploua sub lumini de felinar. In spatele lor, o bezna continua. In fata lor, acelasi peisaj. Incertul nu-si putea ridica barbia dintre clavicule. Privea in jos, deceptionat. Incetul avea o speranta, asa ca i-a apucat urechea cu mana dreapta, sa-l poata privi in ochi pe incert. Ce ne asteapta? Se intreaba. Ce ne poate astepta, intr-o lume ca aceasta, atat de rapida, atat de certa, exact ca roua asta care ni se scurge pe obraji? Era frica. Erau coplesiti de frica, desi nu o rosteau.

   Incertul cel inalt privi in continuare in jos, tot mai in jos, tot mai tacut, inceput sa inainteze. Incetul il trase de mana. Ii vorbi pentru cateva clipe. Erau destinati pentru o eternitate, iar viata umana nu putea sa le indeplineasca implinirea spirituala. Incercau. Fiecare a incercat, pana cand incertul a pornit in continuare, incetul tragand de el frenetic. Te vreau aici. Dar sunt lent. Mergi prea rapid. Te vreau aici! A strigat, uitandu-se in spate, cu un verzui inchis, intunecat, intr-o lumina clar-obscura. Era incruntat in privire, nu si-n sprancene. Nu voi putea niciodata sa merg asa. 

   Lentul a fost intotdeauna lent, dar are izbucniri externe de exuberanta, vitalitate, viata. O pofta de cunoastere nestapanita. Nu putea cuprinde lumea in aria sa vizuala. Vedea micile detalii, observa tremurul venelor pe sub piele. Privea repeziciunea unei picaturi de transpiratie, cum aluneca pe piele. Filozofa despre emotie.

   Incertul mereu a parut ca ceea ce face e cert. Nimeni nu poate contesta asta. O fire libertina, visatoare, perseverenta. O feminitate invaluita in misterele masculine ale noptii. Cu aceleasi capacitati intelectuale ca celalalt, ii pria pofta lentului de viata, pentru ca asa iesea din tipologia creata de el insusi. Stia ca este mai presus de existenta umana, dar nu a stiut cum sa se simta om, pana atunci. Sau a stiut, dar nu stia cum se simte bucuria mutuala de a-l intelege cineva, de a nu-l judeca si de a-i asculta ideile pline de zeama, ca o lamaie roditoare.

   Formau o salata perfect asezonata. Un peisaj usor ambiguu, imposibil de redat. O minte suficient de ascutita sa poata injunghia nepasarea societatii. Un ansamblu de idei omogenizate intr-un intreg. Te vreau aici. Literar vorbind... Te vreau aici. Nu puteau scapa de... Te vreau aici!

   Un clipit de lent dureaza o eternitate, fiindca mereu e prins in gandurile lui. Poate alerga, dar viata ii ofera o remorca de ganduri, la fel de grele, la fel de alambicate, ceea ce il face lent. Dar intr-un clipit, in ploaie, maini incretite, bocanci uzi... S-a luminat de ziua. Cu haine uscate, in tenesi prafuiti, tricou lasat peste curea, se uita in jur. Se panicase. Oameni pretutindeni, veseli. Trist. Se simtea umil lumii si sclav al timpului. Se simtea ucis. Cazu in genunchi, cu durere si cu acelasi foc in ceafa, arzand ideile si toate cuvintele nespuse, decat prin priviri. Privi la cer. Voia sa simta oglinda ochilor partenerului sau. Dar nu simtea decat o usturime in palma sa stanga. Primul strat de piele s-a dus cu el, cu incertul acestei lumi. 

   Prin ochii mei nu poti privi, fara sa stii cum se simte o oglinda in mod normal. Oglinda preia temperatura rapid, ca un centimetru de apa intr-un pahar lasat pe masa. Nu cred ca puteai indura frigul, raceala pe care o simt eu, zi de zi. Nu cred ca ai fi putut privi viata, precum o privesc eu. Nu cred ca ai fi indurat ochii mei, arzand cum ardeau cand te priveam pe tine.

   In fine. Lumea asta e formata din animale, paduri, mari, oceane, lacuri, munti, podisuri, depresiuni, bacterii, ierbivore, carnivore, oameni. Printre ei, un incert si un incet se cauta. Poli opusi, elemente diferite. Cuvinte rostite diferit. Oameni diferiti. Calatorii diferite. Aceiasi destinatie.

   

DeePersonal

   Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange

   Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.

   Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.

   Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.

   De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.

   La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.

   Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.

   Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.

   Ne vedem in real.

Artist unknown