Incetul cu incertul se tin de mana, intr-o luna o sa aiba inspiratie. Intr-o luna, sub o luna, sunt lunaticiș postesc o tigara. Urla tare, limbaj de tabla. Nu vorbesc unul cu altul, doar se inteleg mutual sub trei batai de pantof pe gheata. Sosetele li-s umede. Nu mai are cine sa le salveze. Sosetele? Nu. Conversatia.
Sunt incerti si inceti in mersul lor pe o carare, taraganata de somn si oboseala, viata si conjuncturi. Ametiti sub aburii aceleiasi tigari. Incetul cu ochii caprui, urmareste cresterea ierbii printre bucati din irisul sau. Atenti ambii de pe banca, dar in directii diferite. Incertul priveste cerul, intersectand privirea incetului. Ochii, ca oglinda, arata un albastru inchis, un verzui cert in incertitudinea sa. De ce incert? Sa nu fii tu incet.
Se alinta copilareste in pesteri ciudate. Vad lucruri diferite pe acelasi perete umed. Clipesc rar, coplesitor de repede rulandu-li-se gandurile. Sunt copii. Putin mai batrani, dar sunt copii. Copilaresc prin pesteri slinoase si calca in balti cu bocancii lor suficienti de uzi, reci. Sunt fierbinti in capatul coloanei. Le fierbe ceafa. Se uita unul la altul. Incertul zambeste. Incetul s-ar cruci, dar mainile le sunt lipite una de alta. Nu e crestineste asa, sa se desparta acum, dupa un drum atat de lung.
Ies din pestera, lent, dupa mult timp. Pasi tarati, priviri pierdute, haine usor cutate, maini inmuiate si incretite de umezeala. Ies la iveala in primavara. Soarele le izbeste fata fiecaruia. Se minunau de ceea ce puteau vedea in jurul lor, ceea ce ceilalti nu puteau. Nu aveau capacitatile lor si nici ritmicitatea inteligentei lor. Euforici?
Duduia un rock surd pe fundal. Ploua sub lumini de felinar. In spatele lor, o bezna continua. In fata lor, acelasi peisaj. Incertul nu-si putea ridica barbia dintre clavicule. Privea in jos, deceptionat. Incetul avea o speranta, asa ca i-a apucat urechea cu mana dreapta, sa-l poata privi in ochi pe incert. Ce ne asteapta? Se intreaba. Ce ne poate astepta, intr-o lume ca aceasta, atat de rapida, atat de certa, exact ca roua asta care ni se scurge pe obraji? Era frica. Erau coplesiti de frica, desi nu o rosteau.
Incertul cel inalt privi in continuare in jos, tot mai in jos, tot mai tacut, inceput sa inainteze. Incetul il trase de mana. Ii vorbi pentru cateva clipe. Erau destinati pentru o eternitate, iar viata umana nu putea sa le indeplineasca implinirea spirituala. Incercau. Fiecare a incercat, pana cand incertul a pornit in continuare, incetul tragand de el frenetic. Te vreau aici. Dar sunt lent. Mergi prea rapid. Te vreau aici! A strigat, uitandu-se in spate, cu un verzui inchis, intunecat, intr-o lumina clar-obscura. Era incruntat in privire, nu si-n sprancene. Nu voi putea niciodata sa merg asa.
Lentul a fost intotdeauna lent, dar are izbucniri externe de exuberanta, vitalitate, viata. O pofta de cunoastere nestapanita. Nu putea cuprinde lumea in aria sa vizuala. Vedea micile detalii, observa tremurul venelor pe sub piele. Privea repeziciunea unei picaturi de transpiratie, cum aluneca pe piele. Filozofa despre emotie.
Incertul mereu a parut ca ceea ce face e cert. Nimeni nu poate contesta asta. O fire libertina, visatoare, perseverenta. O feminitate invaluita in misterele masculine ale noptii. Cu aceleasi capacitati intelectuale ca celalalt, ii pria pofta lentului de viata, pentru ca asa iesea din tipologia creata de el insusi. Stia ca este mai presus de existenta umana, dar nu a stiut cum sa se simta om, pana atunci. Sau a stiut, dar nu stia cum se simte bucuria mutuala de a-l intelege cineva, de a nu-l judeca si de a-i asculta ideile pline de zeama, ca o lamaie roditoare.
Formau o salata perfect asezonata. Un peisaj usor ambiguu, imposibil de redat. O minte suficient de ascutita sa poata injunghia nepasarea societatii. Un ansamblu de idei omogenizate intr-un intreg. Te vreau aici. Literar vorbind... Te vreau aici. Nu puteau scapa de... Te vreau aici!
Un clipit de lent dureaza o eternitate, fiindca mereu e prins in gandurile lui. Poate alerga, dar viata ii ofera o remorca de ganduri, la fel de grele, la fel de alambicate, ceea ce il face lent. Dar intr-un clipit, in ploaie, maini incretite, bocanci uzi... S-a luminat de ziua. Cu haine uscate, in tenesi prafuiti, tricou lasat peste curea, se uita in jur. Se panicase. Oameni pretutindeni, veseli. Trist. Se simtea umil lumii si sclav al timpului. Se simtea ucis. Cazu in genunchi, cu durere si cu acelasi foc in ceafa, arzand ideile si toate cuvintele nespuse, decat prin priviri. Privi la cer. Voia sa simta oglinda ochilor partenerului sau. Dar nu simtea decat o usturime in palma sa stanga. Primul strat de piele s-a dus cu el, cu incertul acestei lumi.
Prin ochii mei nu poti privi, fara sa stii cum se simte o oglinda in mod normal. Oglinda preia temperatura rapid, ca un centimetru de apa intr-un pahar lasat pe masa. Nu cred ca puteai indura frigul, raceala pe care o simt eu, zi de zi. Nu cred ca ai fi putut privi viata, precum o privesc eu. Nu cred ca ai fi indurat ochii mei, arzand cum ardeau cand te priveam pe tine.
In fine. Lumea asta e formata din animale, paduri, mari, oceane, lacuri, munti, podisuri, depresiuni, bacterii, ierbivore, carnivore, oameni. Printre ei, un incert si un incet se cauta. Poli opusi, elemente diferite. Cuvinte rostite diferit. Oameni diferiti. Calatorii diferite. Aceiasi destinatie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu