Saboteur

   Kevin Morby - Harlem River

   Petrecerea nu s-a oprit. Te tarasti pe calcaie inca din asternut, prunc atotstiutor de nimic in dimineata. Petrecerea nu s-a oprit, cu niciun electron creat pe talpa ta, cand te dai latent din pat, intocmai cum te-ai dat la ea. Sau cum s-a dedat de tine, de dat in pat, dar la departare de al tau. Petrecerea nu s-a oprit, cu uscaciunea gurii care cere limpezeala si o doza de spalare a pacatelor lingvistice pe care le-ai infaptuit doar in mintea ta. Nu-i a ta.

   Mintea. Sau mințea ca nu e a sa. Doar petrecerea continua, in pasii lenti, in scheletul necoordonat si in pozitia de cadere, tinandu-se de pervazul cu plante, pelvisul in semi-aer, cu semi-fluctuatii in intestinul sau subtire. Durere. Ar fi vrut s-o simta in gura, pentru cat s-a retras si s-a distras in mrejele orelor si ale timpului, el tot auzea muzica, o auzea pe ea, ii auzea respiratia, ii simtea buza si pe cealalta, intr-o petrecere ce tot continua.

  Baie. Credea ca nu respira limpede, decat cu privirea aruncata in a sa. Oglinda. Rotunda, cadranul rozaliu pal din gresie grea care o inconjura, il facea sa se simta constrans de sine insusi. Periute. Lame. Sapun pe incheieturi, se freca pe snurul rosu de la incheietura mainii stangi de parca ar fi vrut sa-si curete tot aburul din vene, isi masura sprancenele cu ochiul latent stang si cu degetul semnat, coagulat, cicatrizat. Ochelarii. Pusi pe pahar, printre periute, se stropeste pe fata, isi asambleaza dintii printre perii din periuta. Limba statea, doar sa nu vorbeasca, decat cu sinele.

   Ghiozdanul. Sprijinit pe jos, intre tenesi si bocanci, papuci de casa, dar si printre doua caiete de schite aruncate aleatoriu. Haine. Pentru pacatul goliciunii neinfaptuite, pentru ca acele doua caiete sa se umple de imagini contextualizate in arta, in sexualitate. Ce esti?

   "Un las". Il lasa truchiul care se termina in terminatiile sale nervoase. Gatul il stranteaza in inelul bluzei, in inelul taliei, in inelul tibiei turul pantalonului, stang, drept, orchestra. Lenjerie. Pentru demnitatea pacatului sau, pentru parul de pe brate, pentru sanii lasati ocrotiti de sutien, pentru ziua ce sta sa urmeze, tot o petrecere era, nu?

  O dimineata cu miros de spatar, pentru stabilitatea ce-i lipsea. Ai incredere? Scurt, "da". Da' de unde? "Uite, aici". Ma oftici. "Ma enervezi. Ma tot calibrezi in oglinda, prin proprii mei ochi. Imi urmaresti autobuzul, nu ma mai cauta". Sunt tu. "Dar tu?" Saboteur. Nu jocul. Nu se juca asa ceva, nu se juca decat cu trairile de unul singur, pe strazi. Pasea pe asfalt cum pasea pe mare, seara, sau dimineata, cand il durea gandul si trupul, dar sufletul respira.

   Respira. Traieste prin muzica. I se inclesteaza inima cand alearga, ca fuga nu-i pentru orice fumator. Se arata cu degetul printre vitrine, "uite lasul!". Uite, ca iar se saboteaza, uite cum se ascunde, uite cum zambeste pe furis. Uite, isi scoate ochelarii, ii pune pe masa. Uite, bea ceai. Stai, asta e actul natural. Stai, totul e natural.

High Ink, 2019

   Oglinda? O vede in fata sa. Se uita lung in lume si o vede. O vede cand chiar o vede si exista, respira si traieste chiar in fata ochilor sai intredeschisi. Nu-i deschide mai mult, pentru ca vederea fizica nu-i facuta decat pentru arta. Dar cand o vede, vede totul din orice si toate de pretutindeni. Si nimic, in acelasi timp. Doar ea.

   Ea. Acelasi el, omul, tot o ea, ca si ea. Genul spiritului o confuza, il cauta in carti, dar raspunsul s-a gasit in constientiarea unei actiuni spirituale, nu tocmai actiuni, ci traire, sentiment si fiinta totala, totala, neconsumata, nevrand sa o consume, vrand sa fie libera, sa fie, sa existe, sa se bucure, sa fie protejata, sa fie iubita. O voia. Voia sa fie doar a ei. Care ea? Ea, omul cu ochelarii si foile aruncate peste tot. Cu ochelarii pe pahar printre periute. Si care ea? Ea, fiinta o data cu fiinta ei. Ea, suflul, odor al spiritului, destainuirea sentimentului si naturii in literatura. Fizic? E un las. El, omul. 


   Saboteur.
   Isi taraste talpile goale pe covor in dormitor si nu-si da seama ca ea doarme in patul sau bicameral. Ii e frica sa o sarute pe frunte de "buna dimineata".

   Saboteur.
   Tot aici in lume, iar ea in dormitor.

Gentilom

   E greu sa te incadrezi intr-o lume mult prea organizata pentru dezorganizarea din sinea ta. E mult prea greu sa iti dresezi bestia atat de comoda in libertatea care ti se reprima la fiecare minut, in viata asta patata si intinsa, rapida ca impachetarea de asternut.

   As vrea sa ma mut undeva unde pot sa m-avant in alergare, contemplare, amor cu realitatea, cu contextul atat de spontan, simtitul atat de neuro-accentuat pe centralul pe langa care toata lumea trece pe strazi. Noi nu vedem, nu acceptam, ca ne e frica: m-am saturat sa intarzii, sa fiu subiect de rima cu ceva apropriat de-o crima. M-am saturat sa imi repet tot ce e in contextul inimii si sufletului meu si m-am saturat sa tot fiu si atat. Sa fiu fiu sau fiica e om cu ritmul de om, in viteza, dar viteza ignoranta si organizata, care ne distanteaza unul de altul.

   O sa crezi ca sunt nebuna, dar sunt o duma. Sunt indrumatorul din umbra in arte si-n soapte si-n fapte ludice si veridice. Sunt palpabila cand esti sincer cu tine, sau cand ma privesti pe mine, dincolo de aspect, dincolo de interpret, dincolo de lider sau de tanca aia cu fata de cinspe ani din colt care fumeaza cu cana rosie-n mana, mai mult lapte decat cafea. Cine sunt eu? Nu am idee. Cine voi fi? Si-mai vag. Ce sunt? Eu nu cunosc.

   E o stare disecata intre albastru si negru pur. Un dezgust manifestat fata de ceea ce se vrea din partea mea, cerandu-mi-se bucati din mine pe care nu le pot da decat cu sila. 

   Imi pare rau. Nu pot fi om.
   Pot fi doar un gentilom.