Somn de unul singur

   
   Ria Mae - Ooh Love (Stripped Down)

   Somnul de unul singur exista, mai presus de natura umana de a stabiliza relatii apropiate si intime, precum respiratia in acelasi corp comun betonat. Exista si respiratia in propria ta palma, cand tot ceea ce exista in camera este un abstract atat de simplu, ca ar fi jignitor sa-l numim astfel. Ce rost are sa fii nemuritor intr-un corp plamaditor de moarte, uitare, nepasare?

   Cand un material textil umplut dintr-altul, care iti tine loc de carne calda, de sentiment, de conversatie, cum te tii de viata in fiecare seara, intrebandu-ti eul daca nu cumva incepe sa innebuneasca. Nu suntem ceea ce parem, nu suntem imbatabili. Suntem asa fierbinti, carbonizam patul in care adormim cu tine si ne trezim cu voi carbonizati in noi. Ducem o existenta de la o zi la alta, tarata pe talpi, nici macar pe speranta. Nici macar de un dram de bun. Cateodata tot ce-i mai bun, dar scrumul de aseara imi innegreste pleoapele, imi increteste inima si-mi usuca plamanii de tutun.

   Somnul de unul singur n-a mai fost niciodata atat de dur. E atat de imatur. Toata incercarea aceasta de a te intoarce spre tine si de a esua, de a dori sa impartasesti tot ceea ce simti cu cineva si sa simti ca esti complet singur intr-un ocean aniversar: ziua de maine, astazi, acum, mereu. N-o sa mai fii tu vreodata in fata cuiva. Cum e sa te simti vulnerabil in fata unui monitor? In fata unui muritor, cand te vezi doar pe tine in oglinda aceea spoita cu stropi de apa, murdari? Cum ai putea fi mai aproape de ceea ce esti, de ce-i mai bun din tine, cand cel mai bun om pentru tine se apropie, cat sa te carbonizeze gandul si lipsa la langa tine, seara, dimineata, acum? 

   Cat de jenant este in societatea asta, sa nu iti poti spala oboseala cu o cafea? Cum sa mai fii real, cand tot ce e real in tine este depus pe o piatra pe care isi slefuieste cineva inima, intocmai ca o sageata, sa zboare spre un altcineva? Nu ti se face amar de tot ceea ce ai aratat, de tot ceea ce ai simtit pana in maduva cea mai intunecata, cea mai ticsita de tutun? Nu tu imi deschideai ochii, sufletul, plamanii la aer si parul la o mangaiere?

   Si da, era vorba de tine intre mine si viata, intre trecut si prezent, pentru ca esti un epitom si te sperie, dar ma sperie si mai rau sa nu te am, sa nu simt asta, sa simt cum aluneci printre degetele mele, ca atunci cand ai alunecat intr-ale mele cand priveam amrea, noaptea, si te-ai retras, ca noaptea aceea, ca dimineata care vine, ca relevanta mea care se duce usor pe dimineata. Pe o alta oboseala. Iar acum, imi doresc doar sa fiu ieri. Sa nu se faca dimineata niciodata. Sa nu simt scrum pe fata, sa nu simt ca sunt o piaza rea, o "what if?", pentru ca niciodata nu m-ai vazut ca pe ceva mai mult, decat ca pe un masturbator de constiinta, de deep. Iar acum scriu astea asa, desi stiu ca nu e atat de simplu. Pentru ca, fraiero, te inteleg.

   Doar am vrut sa te simt pe mine, ca pe tricoul meu favorit. Sa te privesc, cu ochelari sau fara. Sa te mangai pe crestet. Sa iti citesc. Sa te ascult. Sa bem. Sa descoperim. 

   Dar nu vrei nimic din toate astea, iar eu va trebui sa ma obisnuiesc cu tot scrumul. Cu toata smoala pe care mi-o intind peste coaste, sa pot sa-mi invelesc inima, plamanii, stomacul, coloana, desi pe toate le-am lasat descoperite in fata ta. Te-am lasat sa-mi faci lobotomie pe viu si nu regret nimic. Doar te voiam mai aproape de mine. De om, nu ideea de intelectual din mine. Iar eu nu pot functiona ca simple legaturi neuronale.

   L-am dat pe Aurel, testoasa mea de plus, sa doarma cu un participant de clasele primare. Cred ca asta inseamna, cu adevarat, primul somn de unul singur. Iar tu, vesnicul meu sculat de dimineata cu aroma de noapte pe fata, pana la seara, care ma arde din ce in ce mai tare la cosmarurile pe care le vad pe viu.