Organic

   M-am intors.

   Imi vine sa ard toate revistele "Steaua" (revista asa-zis "literara", "culturala" de pe aria locala clujeana). Imi vine sa le ard cu nesat, sa ard literatura. Poezia contemporana, un gunoi abject fara pic de esenta, nici macar context. Nu le spun decat pe fata, poate de-aia par hateful, dar nu mai pot minti.

   Sase si patruzeci si unu de minute.

   Poate mai multe reviste "Steaua" cu continut. Poate un minut de ce mai vreau sa zic, si s-o zic din toate ungherele mele. Poate sa schimb ceva, sa schimb ce ating. Sa accept ca ceea ce ating cateodata nu se poate schimba. Sa accept. Asta imi doresc. 

   Imi doresc sa accept ca astfel sunt eu. Nu pot iesi sa ma lovesc cu pieptul de oameni, ca de ziduri si sa urlu la ei, sa ma fac vazuta asa. Nici macar nu pot exprima ceea ce simt fata de persoanele la care tin. Aia da, trebuie schimbata, poate. Si poate, prea multe principii de romancier intr-un secol in care imi doresc sa ma ard cu continut media pe toti neuronii. Sa lucrez la ecrane si pe sub ecrane. Dar umanitatea, cea pura, adormita, aia vreau s-o trezesc. Vreau sa aduc o schimbare. Dispar prea des si ma adancesc in cazarme de carti si intr-un introvertism fara pereche, cand sunt o persoana calda.

   E bezna in bucatarie.

   Ultima mea zi aici. O postare din decembrie care nu poate fi deep. Sunt suficient lately. Sunt si nu sunt. La propriu si la figurat, figura mea se vede si nu in lume. Se vor schimba toate astea. Se tot schimba, se invart si se modifica singure. Sensurile capata alte intelesuri. Lumea nu are timp si cred ca asta e cel mai mare impediment in viata oricui: se duce si nu se mai intoarce. Nu stim sa mai filtram continutul, sentimentele, canalele umane, legaturile. Incercam sa fim cat mai digitalizati si recunosc ca si eu sunt asa: incerc, dar incerc sa fiu cat mai rece posibil. Si dupa, incerc, dar chiar incerc sa imi fac update la sistem, ca ma ard circuitele pe interior. Nu mai pot nega vara din sinea mea. Nu mai pot sa am fata asta, sa creada lumea ca-s sictir intr-un om. Nu mai am vreme sa pierd, inganand "da"-uri pe care nu mi le doresc si pe care nu le simt. 

   Am o bratara pe undeva pe-acasa.

   Si bratara aia a fost la Adela si dupa la Iulia parca si s-a tot plimbat cercul ala gumos cu metal si ceva zale turcoaz din fata-n spate. Cumva, s-a intors la mine. Am rupt cercul, sa pot pastra zalele in sinea mea. Turcoazul, toate nuantele reci care se-ncalzesc pe cer. Care incalzesc priviri si momente, ca apusul pe mare sau chiar si peste sina de tren, pe dealuri si prim-prejurul muntilor. Albastrul, in filmul meu, e fata mea. Si tot portocaliul din mine pe care vreau sa-l stropesc peste tot, pe care as vrea sa-l port mai des. Cel care imi fierbe lacrimile cand sunt mult prea fericita sa imi mai pot simti corpul. Dar da, simt.

   Muzica.

   Cel mai usor o simt pe ea, cand o aud si imi tremura intestinele. Cand ma pun pe jos si dau la maxim, de-mi bat in teava aia de la cinci. Tremura podeaua. Cand esti in club, iti vibreaza inima. Cand esti pe strazi, iti salta talpa. Cand esti in claustrare, iti lumineaza, ca un spot de scena, geamul, sa poti contempla lumea din intimitatea sinelui. Sa stii ca nu esti singur. Sa stii ca esti singur si sa te loveasca asta, dar sa o auzi dupa bunul plac. Ca o semnatura de spirit, aia-i muzica. M-am nascut pe ea, mi-am pierdut zile si nopti ca plod pe terase si o tot auzeam, conspectam topurile din tari, ma trezeam pentru scoala si o cantam la cor. O bateam in tobe, in tarabane prin Vama, ii gustam beat-ul, imi rupeam calcaiele pe denebeul meu drag. Si da, muzica simte oamenii. Si da, vad cum oamenii se-ndreapta spre latura lor creativa prin ea recent si ma bucura atat de tare. Simt ca asa, poate, vor simti ca sunt organici.

   Organic.

   Un simtamant de apartenenta la toate... TOATE canalele umane. Absolut toate. Complet. Suntem facuti sa fim pur organici, in toata incercarea noastra de a ne automatiza. Suntem pur organic. Ne-ntoarcem sa atingem copaci in drumul nostru spre casa? Se poate. Cand nu te vede nimeni, te descalti si atingi pamantul? Poate. Iei spontan mana cuiva si o simti, ii simti pulsul si vibratiile vizuale, care s-ar traduce prin amprente? Da. Ar trebui toate astea, daca n-o faci deja.

   Scris.

   E forma cea mai pura a mea. Eu exist prin el si nu ma voi opri din existat, prin el. Si da, am litere suficiente sa tot scriu o viata intreaga. Si asta nu-mi ajunge. Il neglijez, il arunc prin gura, il framant, il scuip in cuvinte rostite, il ingan, il fac sunet, il suflu in apa de la chiuveta cand curge. Nu-mi ajunge sa tot vad, sa simt, sa cunosc, sa ma arunc in necunoscut, sa fug cat posibil de ceea ce cunosc, sa fug de monotonie, sa imi gasesc o cale, dar o cale intr-un oras, poate mai multe strazi, dar sa stiu ca ala-i orasul meu. Sa critic cand o fi de criticat, dar niciodata cu scop rau. Analizez totul de cinspe ori, poate sa pun pasta peste placa mea, ca mi se-ncinge procesorul la cat o fac. Poate sa-ncerc sa fiu un om mai organic. Sa invat si de la cei automatizati ceva. Si daca am ceva sa te invat, o voi face cu tot dragul. Daca vei avea nevoie de ajutor, oricand. E prea putin din noi in lume, tinem inchis totul cu un lacat sub haine si in minte, in gat, ne ragusim, urland lucruri irelevante, dar nu soptim niciodata cuvintele potrivite. Niciodata nu vor fi potrivite, ci se vor potrivi cu momentul. Fun fact: dupa ce le zici, n-o sa te mai gandesti "ce ar fi fost sa le fi zis atunci?". Idem si cu actiunile. Viata trece si nu se mai intoarce.

   Arunca piatra.

   Vezi daca se sparge. Opinia mea justa. Dupa incercari si analize hardcore, mi-am dat seama ca go with the flow e pe bune un lucru spre care sa tindem. Sa fim liberi si impacati. Si lumea sa fie impacata. Sa fim ce ne-a dat natura sa fim. Si aia e.

   Aia e,
   Postarea de dupa club la sase dimineata.