Nu dispar

   Sarah McLachlan - Building a Mystery

   Nu dispar.

   O să vin ca o boare caldă pe spinarea ta rece, transpirată și o să te strâng de mijloc. Vei sta jos și vei închide ochii. Te vei bucura de o conștientizare abstractă a lutului gazos, ceea ce ți-a dat suflu să fii om. Ce expiri ca featuring pe lângă dioxidul de carbon și fum. 

   Niciun dram de inspirație. Transpirație, din nou. Unul singur, pagini abrupte pe care ți-ai aruncat ochelarii, străzi pe care ți-ai tocit talpa de la bocanc, nu te las. Nu te las să te apropii prea tare de șină când nu ții minte că te-ai întors cu savarine acasă. Te trag de păr în oglindă și îți spun cât de frumoasă ești când ești fericită. Îți mulez bustul când stai în pieptul gol și încerci să încordezi fiecare mușchi, să te crezi dură, să crezi că transpirația aia e chiar transpirație și că vine de pe frunte, nu de sub dioptrii. Te mint că plouă, când nu mai ai parbrizul limpede. Clipe limpede când clipești cu ser de apă, de neajuns. Tot n-ajungi. Ajungi acasă și simți că n-ai ajuns niciunde. Ajungi la obiectele tale pe care le privești cu atâta seriozitate: vrei să le muți, nicăieri nu le e locul, deși șad la locul lor. Te ridici brusc că trebuie să faci cincisprezece miliarde de legături noi în mintea ta haosată, perfecționistă. Nu te las.

   Atât să fie, un vânt simțit pe obraz, când zâmbești de puritatea formei norilor peste blocuri, în spate fiind grajdul cailor în miniatură, mânați noaptea de care cerești. În momente ca alea, eu nu te las. Nu te las să te afunzi în saltea, în două cărți diferite, două cu împrumut, nu mai găsești oamenii, nu mai găsești citatele, nu îți mai găsești cuvintele. Duritatea formei tale în oglindă, când o vrei, e o minciună. Ești și vei fi un romancier. Ești și vei fi superbă, întocmai pentru toate lucrurile pe care le încerci. Eu nu te las. Să ce? Că te tot ridici cu încăpățânare și dezbati subiecte, te luminezi toata noaptea cu o noua "data", prea gata, totul prea tehnologizat, un moment cu tine nu ai! Si totusi, ai atatea, cand te prabusesti in toata gramada aia ascunsa sub covorul pe care nu ti-l permiti sa-l ridici si sa-ti sortezi, alfabetic, pe fisiere, pe documente, pe post-it-urile pe care le lipesti pana si pe ochelari. Nu mai vezi clar, dar... Eu nu te las.

   Nu inveti. Doar citesti si tot citesti si subliniezi si creezi teoreme si teorii de care nimeni nu are timp. Pare ca nu-i nimeni acolo, nu? Nu te las. Ti le scrii cu creionul pe perete, faci scheme, mori de cinci ori: prea vulnerabila. Dar ai incercat? Sau eu nu te las?

   Cine e dusmanul tau? Si cine tine la tine? Cine manipuleaza? Cine te asteapta? Cine uraste? Cine isi pune toate bazele in tine? Cine depinde de tine? Cine vine sa toarca pe tine? Cine te latra? Cine? Cine te suna si nu raspunzi? Cine e pe mare? Cine? Cine mai pune atatea intrebari? Cine citeste si raspunde la intrebari? Cine isi imagineaza? Cine viseaza? Cine-i vizionarul? Cum distribui astea intre tine si oamenii la care te gandesti acum, cat scrii lucrurile astea? La cine ai apela, cand mori cate putin pe dinauntru, ca ti s-a incins procesorul? Cat de obiectiv sa gandesti, cand e atata informatie de digerat? Cat nesat, cata nerabdare sa cuprinzi toata cunoasterea lumii intr-un timp limitat de om? Cine esti? De ce om? De ce nu e normal? Cine? Cine te imbraca in galben si cine te macina cand mananci carne? Eu nu dispar. Cine e aici...

   Un arici. Un artist nou. O melodie. Un club unde totul e gol, unde nimic nu se umple, unde, mintea si sufletul tau tanjesc. Unde, unde de energie care leagana hamacul tau intre doi pomi cu ea in brate, dar pe cand era vara, erai mai perfectionista si mai tematoare. De-aia imaginea asta exista doar în amintirea lui: "ai vrea să...?". Și nu ai pus-o. Cine esti si ce vrei? Si de ce te induci in eroare? Cine e "acceptare" despre care tot vorbesti? Ca stii unde ti-e libertatea. Stii sub ai carui ochi esti sincer cu tine. Stii cu cine sa vorbesti. Stii cui sa-i prezinti amalgamul vietii si nu a ta. Pentru prima data in mult timp, nu e vorba despre tine. Nu e vorba ca vrei sau ca nu. Nu mai ai o cauza pentru care sa te uiti, ci ai sute pe care ti le-ai creat. Lumea asta are nevoie de tine, iar eu n-o sa te las!

   N-o sa te las, decat sa arunci pietre in trenuri inexistente si sa asculti undele electromagnetice cand esti pe punctul sa adormi. Te voi tine treaza si te voi imbia spre adevarul din tine si, stii... Adevarul din tine e compatibil cu adevarul din ea. Si tot ce cuprinde ea, intr-un plic galben pe care-l cari toata ziua in ghiozdan, cu cuvintele infipte adanc sub unghii, pentru ca te temi si o sa o tot faci, pana izbucnesti in gesturi grandioase pe care te rog sa le faci. Pe care le tot amani. Pe care le tot scrijelesti in desen si in potopul de notite care se tot nasc.

   Pe talpile tale doar nisip pe care sa nu-l uiti: are o fata. Si fata aia ai mostenit-o de la ea. E acasa, singura, iar tu, pe o barca in nord-vest, te fatai intr-un vartej pe care-l gandesti prea mult. E mult prea mult. E prea mult sa gandesti totul, e imens nimic in toata aceasta munca. Lasa-te, te rog. Fa-ti glumele proaste, desi vechea prietena iti zice, prin priviri sau cuvinte, sa incetezi. Rupe-te pe strada cu castile la maxim, ca azi, ca noaptea, ca tot timpul cand simti ca vrei s-o faci. Desfa-ti palma si mangaie vantul. Ia-ti ambele maini si ia-i-le pe-ale sale si spune-i, cum iti spun eu tie, cat este de minunata, cat de inedita si speciala este.

   Iar tu sa tii minte ca nu dispar. Eu, avantul ala de te scoala din morti si te duce in locuri, sentimentul de siguranta intre prieteni, bip-ul de la aparatul din autobuz dupa ce pui cardul si stai relaxat, momentul de exaltare dintre realitate si ochii-nchisi, cheful sau ne-cheful de scris care se materializeaza oricum, incercarile tale de a nu simti nimic care esueaza lamentabil si totul care te-nconjoara. Temperaturile, luminile, sentimentul de awe, fascinatia cand vezi o frunza verde in decembrie, momentele de reculegere in nelinistea unui club ticsit, clincanitul de la interfon cand vine mama ta acasa si esti in vacanta cu ea, sonorul pe mut, dar reusesti sa-i raspunzi tatalui tau, fratele si noua ta sora prin casatoria lor, care iti zambesc dragut cand le prezinti planurile de viitor pe care le ai structurate exemplar, dar pe care nu le aplici pentru ca te temi si te claustrezi intr-un camin pe care nu-l poti numi astfel. Cand tot ceea ce trebuie sa faci, e sa accepti.

   Voi fi aici sa vad, pentru ca...
   Eu nu dispar.