Taurul și omul

   Elliot Moss - 99 & so many others

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa abuzez de puterea cu care imi tin toate sentimentele adanc varate intre doua tigari la bucata, dintre care una este imbibata cu transpiratia cu care o tot framant.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa observ toate lucrurile minore, adierea de vant, mirosul puternic din tufele de caprifoi. Banca abandonata, fara scaune, inalta dintr-o curte interioara, inconjurat de-a dreptul de blocuri prea scunde sa se poata ridica impotriva vasului neanimat de pe masa: omul. Pomul de langa care acopera o banca cu o singura scandura ce se indoaie lejer sub greutatea unor transpiratii oculare, la lumina unui balcon pribegit de la parter, cu sunetul unui mixer pe fundal.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las la canal sa curga tot sangele victorios din mine, in timpul in care ating pielea cu gel, mana, gel, burete. Cum din tot aburul, muzica se aude infundat, cum, difuzorul se aude din ce in ce mai incet si cum dusurile lungi sunt mult prea periculoase pentru gandurile ce se tot nasc si curg, se scurg. In prima faza, imi da imbolt si putere, dupa se tot scurge si se duce.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las ochii in pamant, desi stiu. Iubesc sa refuz, cand vreau sa primesc. Iubesc sa gasesc detaliile schitate ale unei actiuni care a durat o fractiune de secunda si sa o prajesc sub lampa, in timp ce-mi spal cugetul cu o carte buna, peste care randuri nu ma pot concentra. Recitesc, recitesc, iar lampa-mi devine soare si cer si "buna dimineata" soptit, infundat, cat sa se auda un ecou de la pat la masa si inapoi spre ureche. Iubesc sa stau aici in lumina confuza a becului meu, refuzand sa-ti am capul, linistit dormind, pe pulpa mea dreapta, in timp ce, in pozitie turceasca, laptopul isi are locul, iar scrisul imi alina gandul, iar tie, visul.

   Iubesc sa te folosesc in favoarea imaginatiei mele. Iubesc sa te strang in palma, sa te tot strang, sa-ti simt degetele, pana devin ale mele praful de pusca cu care-mi doresc sa scrii ce iti doresti si sa ma-mpusti cu dorintele tale pana cuvantare nu va mai exista, ci actiunea. Imi doresc sa fiu actiunea, daca pe ea n-o pot avea. Imi doresc sa fiu fuga propriu-zisa si nu sa simt sau sa devin intepatura dintre coaste de dupa. 

   Cuvantul de mi-l pasez aleator cu limba de alergator, cuvinte relationand ca toreador si taur intr-o arena libera care nu aude si nu spune, care aude si spune, care tace si zace intr-un colt de camera si de paragraf. Reductionismul tacerii, deopotriva al emotiilor care nu isi au o explicatie, care strang universul in care toreadorul chinuie taurul, in care muritorul ucide nemuritorul. Paradoxal, care expandeaza lumile si traseele prin care taurul scapa si fenteaza, alearga si doarme linistit la o margine de iaz.

   Cum se scriu cartile pe care nu le pot citi? Le scriu eu.
   Cum se vorbesc tacerile pe care le auzi? Prin doua.
   Cum se face balconul, campie? Prin doi tauri, fugarind un singur om.

   Iubesc cu certitudine sa respir aerul cu care generam idei, prin care se scalda oamenii in ape atunci cand e involburata, cand gravitatia si fluxul vine peste val, cand cazatura e un susur linistitor, cand adunatura pufoasa de sol se face namol, cand se face pauza de predare a stafetei dintre doua atitudini, in doua conjuncturi, cand doua drumuri se bifurca, cand se fac intersectie si se urla din masini si se claxoneaza, pentru ca marea pe care o impingem de pe balcon cade peste oameni ca un val; sa nu mai vada ura, sa asculte taurul cum se adapa si cum traieste linistit. Cum impatur cateva momente in minute. Cum devin pagini? Cum se ingana in priviri. Cum se naste vortexul atemporal in care pic, copilareste?

   Un pic de timp, mai mult, mai in urma. De atat am nevoie pentru o liniste sau doua. De atat am nevoie sa te privesc un pic mai lung. Sa uit de tremurul cu care ma gandesc mult prea mult si sa sovaiesc copilareste in jurul taurului care m-a observat. Sa convietuim impreuna, cu dorinta de a creste si de a descoperi impreuna. Omul si animalul. In cateva momente mai in trecut, sa poata invata copilul pe taur sa te vada, cum vede omul. Sa devii o nemurire, o nestemata in taramul animalier, un colier de mici perle impartite prin soare, cu ajutorul ploii, asternut atent pe nuferi, plutind intr-un gol. Cu totul, tot ceea ce oricine poate oferi perfect, eu n-as putea. N-as putea sa nu te vad. N-as putea sa nu te-aud. N-as putea vorbi mai mult, n-as putea. As putea sa... toate lucrurile pe care nu le poti observa, dar care exista si care pot exista. As putea sa tac, dar oricum o fac. In tumultul conversational, tac malc, adanc sub nufarul pe care te alinti la soare. Iata-l cum apare pe cer! Fura ochii si-ncalzeste, iar eu bolborosesc oxigen pe sub apa, sub pretext de filtru pentru pesti.

   Cand eu devin soare, nufarul se rastoarna si devii intregul lac. Fata in profunzimea masei si tot fundul lacului te inveleste, iti serveste drept asternut. Imi cant ziua aceea, incalzindu-ti culcusul, tu nestiind. In nestiinta mea, e mai placut sa fiu noaptea, sau umbra salciei de langa care te priveste imbaindu-te in soare si in toata splendoarea. E dureros sa n-o pot vedea, dar nu as avea de ales, asa ca aleg vesel s-o fac. Refuz sa nu vad. Refuz sa fiu om. Refuz sa fiu cel ce poate sa te disturbe.

   Iubesc sa ma autosabotez. Dar doar asa stiu ca pot iubi. E un sabotaj nevinovat, vinovat fiind cugetul care toarce emotia, care o gandeste in cuptor, in loc sa o scoata din el si sa o lase la racit pe pervaz. Iubesc eterul cu care se sterge mintea in clipa asta, sa-si stearga niste ganduri care poate lasa mintea in veghea lampii, pana la rasarit. In veghea cartii care se linisteste, ascultand pasarile de la ora cinci. Un soare care vrea sa rasara, pentru care ma acopar, caci caldura din cuptorul meu intern e suficienta, iar oamenii responsabili de tava sunt toti cercetatori stiintifici care diseca ideea de "emotie".

   Urasc soarele. Urasc vara. Nimic exact. Nimic batut in cuie. 
   O bluza batuta de vantul de la mare. Te rog, ia-ma de pe sarma si pune-ma la umbra.

Timpul n-a murit

   In timp, o aruncatura catre o responsabilitate aparte. O nevoie constanta de a crea momentul perfect de a fi, in sine, un om perfect. 

   O zi calduroasa, asteptata de toti. Claustrare intre trei pereti, toti deschisi de sticla care incinge pulpa expusa, intinsa peste fibra de lemn. O pisica tarcata facuta carliont, bucla in parul prea drept sa aiba o opinie fata de umezeala careia ii este imuna. E o minciuna, trecuta pe obrazul marcat de o lejeritate inganatoare, trecand catre visele de dupa-masa. Un sant sapat in obraz, un zambet surd, fixat cateva unitati de timp, nespecificate. Tricoul trecut peste abdomen, rulat in puterea caldurii care-l fixeaza. Ganduri care prajesc mai tare ca orice soare. Ce este timpul?

   Ticaitul molcom din camera. Un geam larg deschis catre lumea interioara a apartamentului care nu se aude. O libertate care teoreticizeaza ideea masiva de a fi productiv, neavand nici cea mai vaga idee ce inseamna, ca si concept si ca notiune propriu-zisa, aplicabila.

   Se intoarce pe-o parte. Coatele lipite strans si pumnii lasati in voie sub obraz. Alte santuri se vor crea in vremea crearii, a productivitatii invizibile; responsabilitatea de a intelege, inainte de a acuza propriul sine pentru ceva ce se vinde, se da gratuit pe toate gardurile, pe toate ecranele, din toate gurile si toate urechile care doar asta aud. Si cand nu vor sa auda, inteleg si repereaza, se antreneaza si se congrueaza in termeni periculosi. O impingere fortata intr-o tacere deplina a unui apartament in care te invarti ca un leu intr-o cusca. Dar cand leul stie ca e rege-n natura si isi face lacas in urbanul muritorilor? Cand omul cere de la sinele propriu ceva ce nu-si poate darui in clipa cererii?

   Cumparam placeri instantanee. Un pachet de tigari cu douazeci de lei, platit cu telefonul. O bere si dorinta imediata de a fi rupt. Un articol citit si dorinta de a stii totul, desi, "totul" e un miraj pentru clipa lui "acum". E un criminal care acuza tradatorul din oglinda. E gura mare care are mainile mici. E masina cu benzina fara drum. E Tinder pentru o comanda de amor, venita prin Glovo, asezonata cu un sos de validare instantanee pe Instagram. Deschiderea laptopului si oftatul de dupa doua ore in care zici ca e greu ceea ce faci, cand, in fond, ti-ai luat lucrul si l-ai plimbat prin tot taramul, dar mai deloc catre tastele si dorinta ta arzatoare de a fi productiv. De a fi in trend cu modul acesta de traire, atat de extrem, incat iti invalmaseste organismul. E o cursa de Formula 1, unul cu altul. E formula de trei simpla, in care crezi ca asta e ziua cand vei schimba ceva, deschizi telefonul si te aglomerezi cu informatii aditionale, iar, intr-un final, avem clasicul oftat, sau vocea acuzatoare de la finele zilei care iti spune rapid cat este ceasul si ca trebuie sa iti bagi dispozitivul la incarcat.

   Niciodata pe tine.

   In caldura arzatoare, au existat momente placute si izbitor de diferite. Geamurile au prezis secrete care se infaptuiau prin grai si imaginar; timpul statea intr-un pahar si se dispersa greu. Devenea particule prin evaporare pentru o transpiratie intracraniana si pentru enunturi scurte, prin metamorfozarea scrisului, acum. O displazie de timp voita de scriitor pentru a compara termeni si de a ingana mai multe intr-o bula de informatie citita. "Sper sa iti pot penetra mintea prin limba mea natala, buclata si scrisa".

   S-a dezis de timp. L-a acceptat si redescoperit recent, prin orologiul aproape antic, cu limba care indica ora, degetul care trece peste minute, intocmai ca un prescolar peste primele litere si o limba care goneste peste secunde: asta e limbajul. Daca doar asculti timpul, il ai. Daca doar asculti si esti constient de existanta lui, il ai. Ideal, il ai pentru ca existi si visezi, pentru ca tu creezi si il imbalsamezi pentru momente viitoare. Timpul nu moare fara de cunune, decat atunci cand te stresezi ca il pierzi. O vorba romaneasca, "ca toate in viata". De ce te irosesti sa iti pierzi vremea, studiind istorie, daca momentul acesta nu il valorifici? Pentru ca, paradoxal, nu e irosit. Daca scrierea aceasta e liniara, episoadele sunt sarite. Momentele cand scriitorul a trait cu adevarat nu se rezuma la un studiu continuu si la o scriere prelunga, ci la imersarea in fragmente milimetrice din trecut, asezate pe rafturi craniene sub forma de crestaturi pe vaile neuronale. E o experienta care nu se concentreaza in timp, cu limite ca "o sa scriu pana la ora patru", "o sa scriu despre...", desi, cu ultima, asa porneste. Nici aici nu e liniar timpul.

   Nu pornim cu gandul spre a gasi inspiratie, cand inspiratia sta langa noi si respira lumea din jur. Nu deschidem gura, decat inutil, pentru o dispersare a lucrurilor care cu adevarat se simt a fi important de evocat verbal. Nu putem trai prezentul unei scrieri, daca toate elementele experentiale stau sa se mureze, sa nu deranjeze pe altcineva. Scriitorul nu exista pentru nimeni si nimic, ci pentru a trai tot si toate. Pentru a gasi un statement lucrurilor frumoase care nu se vad in oglinda si pentru a intoarce idilic buclele prin sonate lirice care au relevanta doar citite in cugetul pustiit de lumea exterioara. Scriitorul creeaza o lume in interiorul lumii tale, prin experientele omului in care decide sa se ascunda: timid, obiectiv, rece si deopotriva cald. E o definitie care fizic nu exista. Si fizic, testeaza prin om, care e responsabilitatea unui moment, fara ca "responsabilitatea" sa se simta ca o constrangere formala. 

   Responsabilitatea fata de timp se naste din doua: functiile premergatoare, practice si latura afectiva, constientizarea si motivarea individuala de a realiza ceva. Aici, "a realiza" inseamna a pregati un ceai, a fuma linistit o tigara, a imbratisa copacii minute, a vorbi cu cineva drag despre orice, a muri timp de un minut si mai mult, a sfida timpul prin placerea trairii lui. Responsabilitatea plantei tale valoroase e de a se bucura zilnic de apa, o raza de soare, poate niste muzica si o iesire la aer. Efectele responsabilitatii momentului lui "acum" o fac sa creasca si sa produca frunze, flori, oxigen si nevoia de a-i schimba vasul, fiind acum actualmente prea mare sa mai incapa in el. Cat de diferit poate fi un om?

   Prin rasucirea trupului si momentul de trantire a spatelui de canapea, se trezeste molcom dintr-un somn al constiintei si al analizei. Exista in sase iunie ca trup si suflu care doreste sa se cameleonizeze printre oameni, in secret pictand prin minti.

   Pictand sever, aproape ora trei. O sambata asteptata de multi, dar doar o zi in care se poate schimba totul. Asta e puterea unui moment, unul singur, esential, iar o zi are mai mult de un moment. Mintea ne capteaza in momente pe care poate nu le-am trait si ne aglomereaza, referinta fiind internetul si informatia extenuanta. Un ceai zacand la fund de stomac, se perinda lent in organism. O schita mentala pentru o scriere care nu e cea de fata, ci cea pe fata careia se picta lumina lunii intr-o seara cand timpul era responsabilitatea a doi oameni catre un singur moment. L-au fructificat. L-au creat.

   Timpul n-a murit,

   Ci s-a trait.