Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 28 ianuarie 2016

Scrisoare #2


   Ai frică şi milă de gândul tău sincer. N-ai scop, nici mijloace şi ţi-o iau alţii în gură de rău, deşi al tău gând e bun. Eşti în contrast cu ce ai pe interior: dacă stropeşti desene la fiecare minut şi-ţi ies, exteriorul ţi-e rece. Eşti o treaptă climatică pe care Europa ar înţelege-o, uşor profundă şi minimalistă.

   Ţesătură din fier şi cât mai dur, cât să acoperi o armură de cavaler. Aşa te văd. Nu există influenţe din alt material mai fin după care să te mulezi. Nu eşti fin, ca să cazi pe corp cu mişcări conflictuale, acrobatice. Eu nu port armuri, că nu-s cavaler şi nici nu ştiu să croiez altceva. Ştiu doar să cos, iar tu nu te poţi coase.

   Jumătate de ceas dacă ţi s-ar da să te uiţi la Marea cea Neagră, te-ai uita. Ai alege să aprofundezi fiecare mal, fiecare cum se loveşte. Ţi l-ai ecraniza pe hârtie, iar asta întotdeauna. Ai crea o serie de animaţii cu ele, ai deveni artist unic pentru aşa ceva, dar repetându-se acelaşi val la infinit, ai reveni la aceiaşi expresie fără înţeles, de preferat apucându-ţi barba, luându-ţi-se înapoi şi celebritatea.

   Am şi eu momente când chiar jumătate de ceas m-aş uita la mare, dar zece minute sau sfert pot. În rest, scriu, gândesc, zâmbesc, scot încălţări şi o simt. Stă în legea firii s-o faci. E perplex, câteodată-i rece, dar se simte şi ştii că-i acolo, într-adevăr. Şi mai rămâne un minut, două, preţ de o ţigară, timp să contemplezi cam ce e dincolo de linia orizontului, cum arată marea de-acolo şi de ce se trage înapoi.

   Încep să cred că tu vrei să ajungi la celălalt mal, fără să treci marea.

Semnat,
în principiu, malul.
În esenţă, marea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu