Era un parchet pe care am alunecat de două ori la dans, dar deloc prielnic zbuciumului meu interior. Pagini răsfirate, plăcute, pe pielea mea prinse şi rupte-n părți unde aveam pete de tuş, că-l vărsasem mai pe zi şi nu se curăța, ci mai mult se întindea.
Erau multe luminițe disco, eu la sonorizare, alegând piese după ureche. Lângă, o canapea de două cu două perne. Culoare-nchisă. Peretele era alb, verde, cumva, fără nimic prea personal. Geamurile dădeau spre bulevard, luminate de ornamente ca de sărbători de iarnă. Cumva, ghirlande luminate, citate răzlețe căzute din tavan, multe mese, biscuiți de casă şi cărți. O pisică cu nume de fetişcană care m-a zgâriat, într-un bun final.
Câțiva oameni, stând la mese, eu cântând. Frigiderul cu beri lângă, noi ne jucam. Înghețam când dădeam spre ieşirea din spate, de după tejghea, unde oricum era beznă şi unde oricum am fi căzut; era acoperiş în pantă, cu scândură de trei metrii pusă să nu cazi în gol. Făcea drum spre farmacie. Stăteam pe farmacie. Multe scaune de bar, puse-n linie, cu fața spre cădere-n gol. Imagine simplă, deşi sinistră, luminată de-un bec de la o scară din acea curte interioară, umplută cu nimicuri, răsunând ceva muzică poluantă din "clubul" de lângă.
Stăteam şi mă uitam la el, actorul, atât de fericit, atât de futurist şi trist. Încercam toți sentiment bun cu el, până când ni l-a luat şi am rămas să-l privim ca pe un om trist. E actor, poate fi oricum, numa' om nu, ci mult mai mult. Mi-aş fi dorit să fiu actor.
Eu n-am fost actor decât de câteva ori; n-am ales să joc, ci să le dau să joace după ce scriam eu. Tipul acela era eul meu interior, exteriorizat. N-am fost suficient de lucidă să mă bucur de el, de ei, de oamenii aceia. Am stat cu muzica. Am pus ce ştiam eu de ceva vreme să cânt şi ce ştiam că nu voi apuca să cânt în seara aceea. Eram aparținător de luciditate, obosit.
Trei jumătate, jucam joc de masă. Beam apă în pahar cu picior şi aveam cărți cu imagini nebuloase în mână. Râdeam de naivitate, de omul acela de se distra cu el mai bine decât noi şi decât jocul acela de carton. Muzica o pierdusem; se ducea pe alt gen, automat.
Am cântat cu doi la microfon, tipul vesel, actor şi tipa "mi-ar fi stat bine ca băiat" când dansam cu ea vals stângaci şi alunecam. Măcar ea mă amuza. Eram în letargie cu Emeric şi cântam fără microfon. Când n-aveam gând de freestyle, deşi actorul mă făcea pe față în amețeala lui completă, auzisem din neand "*insert my name here* are voce". De pe canapeaua închisă la culoare, aceea pentru două cu două perne. Erau vreo patru pe ea, doi se alintau în colț şi lângă ei, camarad pierdut în telefon. Unul din îndrăgostiți mi-a auzit acordul; deşi mai bun la chitară.
Seara s-a-ncheiat în pâclă de fum, lumină caldă şi trup cald trântit pe canapea. Eu pe fotoliu, deşi prinsă-n gânduri, dădeam importanță cuvintelor ei. Era mândră de mine şi mă bucura. Că mi-e mamă. Că ştia buimac fără să ştie ce-i în mine şi că eşecul nu-l prevede în activitatea mea de zi cu zi.
Eu nu mai am prieteni. Am realizat că nu mai sunt. Probabil ieri. Că-s oameni de care mă leagă amintiri şi nebunii, da. Acum nu ar mai face ceva ce să mă bucure. Ceva spontan, total neprevăzut. Erau ei cu ei. Şi eu cu mine, zilnic. Şi cresc, văzând cu ochii. Într-un fel, face gol; într-alt fel, e un compromis plăcut. E compromisul meu pentru ceea ce am de dovedit mie însămi. Ce egoist sună. Am rămas neschimbată şi am adăugat ceva mai mult mie, iar timpul pentru ei nu mai e. Şi uite că se schimbă timpul. Şi uite cum mă schimb şi se schimbă.
M-am trezit de dimineață cu gândul la nouă şi douăzeci. Era unu după-masă. Tragic. Durere de cap ca după seri plăpânde. N-a fost decât o seară-n care am jucat jocuri de masă, fără să fie nimeni cu gând de şah în încăpere. Era un nebun de alb, scăpat, maturizat, prins în jocuri, în poveşti. Era unul din ei care tot zicea ceva de ora nouă şi douăzeci. Era o bibliotecă-discotecă cu oameni care voiau să schimbe muzica; nu concepeam, căci eu guvernam sonorizarea şi laptopul, iar ce puneam era pe placul peretelui impersonal, pe placul parchetului fără culoare anume, deşi alunecos, pe placul citatelor din tavan, luminițelor din geam, meselor şi tejghelei cu biscuiți de casă şi pisicii care m-a zgâriat într-un bun final. N-am atins vreo sticlă. Frigiderul cu bere era în partea opusă, lângă macheta sinistră din pânză şi cu cască antică de scafandru din metal şi cu vizor de sticlă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu