Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

vineri, 10 februarie 2017

Terminal

   You Me At Six - Give

   In februarie, la mare, e pentru majoritatea un intreg necunoscut. Pentru mine, necunoscut e cum sa stai departe de ea, in tenesi pe ploaie in studentie, la munte. Este intr-atat de greu si spontan sentimentul, precum n-ai crede. De n-ai crescut langa mare, nu poti intelege atasamentul fata de relief, de intinderea de apa, de nisipul cleios si rece de acum. Iar eu nu il pot simti. Imi ustura degetele. Imi dor talpile. Imi dilat pupilele pe dealuri, cocotat sus pe Cetatuie ca un pierdut, uitandu-ma in gol, sperand ca voi simti un pic de nisip in timp ce urc si ca voi vedea macar o dunga albastruie de mare cand privirea mi-o cobor.

   Te simti ca un zeu la o inaltime mare, desi esti doar un suflet de salamandra cu dorinta de a se ineca. Te simti mare, desi mic, caci nu la mare. Si tot ce credeam este ca pot pleca fara sa ma mai uit inapoi, dar adevarul este ca ma voi uita intotdeauna inapoi: pentru mare, daca nu pentru altceva. Pentru ea, ca dainuie acolo in port si plange iernile, fara ca eu s-o pot mangaia la mal cu cateva degete intinse. Ea, care-mi stropeste fata cand mi-e greu si pe care o pedepseste orice muribund vara. Lor nu le apartine. Poate de aceea.

   Este un chin. Unul suportabil. Sa vezi in orice ochi caprui culoarea nisipului plouat, iar in fiecare ochi negru, intreaga mare vazuta vag in intuneric. Un albastru pentru zilele ei senine, cand oamenii vin sa se plimbe pe malul ei sau pe faleza, ori acel verde de mal, cand algele indeparteaza orice om, caci vrea o izolare permanenta. Si tot noi nu-i dam voie. Ea nu are voie sa planga. Ea trebuie sa fie disponibila oricand. Iar asta ma ucide, ca si om ultramarin.

(Sursa imagine: Gabor Arion Kudasz)


   Peste Cluj, din varful Cetatuii, iti poti imagina orice intamplandu-se. Inaltimea de la care privesti te copleseste cu tot felul de ganduri sau cu tot felul de imagini pe care le poti include in realitatea clara din fata ta. Eu tot ce am putut vedea a fost cum Marea ineaca tot orasul dintre munti si cum se ridica cateva varfuri de cladiri, cum inoata lumea fericita, cum rasare un pescarus din orizont si cum insfaca un om. Cum il duce dincolo de vai si-l elibereaza pe nisipul cald al timpului petrecut in zbor. Iar vara va veni si pentru noi, boemii, in serile de toamna la "poalele" marii, locul pe care il pot numi "acasa". Locul unde iti poti uda fundul pe nisip, uitat de toti cate o ora sau doua, scriind la becul de sub o umbrela de paie. O tigara fumegand si o mare in fata, zbatandu-se si aruncand stropi peste tot ce ai scris, ca un dascal care iti citeste opera de arta. Desi nici atat n-o pot numi.



   In mare, nu vad muntele, iar frumusetea muntilor e incomparabila cu cea a marii. Indiscutabil si invers. Nu mi-e dor de Constanta, cum mi-e dor de...

   ...Imi tai degetul cu o foarfeca si ma trezesc. Sunt pe Cetatuie si iarasi visez.

   

vineri, 3 februarie 2017

Refugiul dintre palme

   Urma - Cine iubeste si lasa & COMA - Canta-mi povestea

   Refugiul dintre palme este fin. Refugiul este un material pe care il modelezi cu atentie. Poate fi dur si frumos, sau dur si fascinant. Foarte posibil sa fie un material sensibil. Foarte posibil sa te priveasca, cand ii dai ochi sa vada si buze pe care sa le simta vorbind. Refugiul poate vorbi si poate fi surd, inert, activ. Te poate ridica in timp ce tu il formezi sau il tii, intocmai ca pe un castel din carti de joc. Ii poti simti pielea si pleoapele sau ii poti forma prin oranduirea miscarilor degetelor tale o talie, un os inghinal, un bazin intreg din lateral, un gol de piele si coaste fine. Refugiul poate tremura si se poate lasa purtat de mainile sale creatoare. Se poate lasa pe tine. Se poate lasa in nestire sau intr-o cunoastere oarba. Poate boci cu lacrimi de bumbac sau isi poate rida pielea de pe coloana in urma atingerilor tale creatoare.

   Intre palmele tale poate fi o distanta de milimetri, tinandu-te de propriul brat la suprafata realitatii. Sau te poti scufunda in nestirea unui refugiu pe care il poti crea cu voie. Iti poti crea propriile riduri ale mainilor tale, propria impleticire a zgarciurilor tale. Niciodata nu este un adevarat concret pentru un refugiu. Intotdeauna este diferit si se simte altfel la palpare. Il creezi intotdeauna dupa clipa si context. Il poti face material de catifea sau latex, bumbac sau lana. Il poti face sarcastic, uracios, iubitor sau visator. Il poti readuce pe pamant sau sa-l plimbi in vant, lasandu-l sa fluture liber. Il poti privi deasupra capului tau cum iti zambeste si cum striga: "Sunt liber!". Sa poti alerga cu degetele prins de el, batand vantul ca intr-un steag in el, iar cel mai sinistru gand care te opreste este faptul ca poate zbura. Poate sa-ti scape si sa zboare in continuare si fara tine.

   Ti-a scapat un refugiu drag dintre palme, care ti-a zburat peste cap, amintiri si timp. A fost plouat si zbatut, acoperit intr-un final de zapada. Dar ca orice planta, primavara, cand zapada moare, se naste si altceva. Refugiul tau prinde picioare, se ridica pe-un genunchi si face pasi. Poate veni la tine, sau poate merge in directia in care vantul bate. Un destin ghidat de natura, de natura umana, natura creata de om.

   Orice cuprinzi cu pasiune si drag intre palmele tale are chip de om. Forma i-o dai tu. Tu ii cuprinzi atinsurile si neatinsurile din sine si tu ii formezi starile, tu le cuprinzi. Iar refugiu iti este. N-am gasit raspuns de ce astfel, ci doar este. Acceptam, ca fiinte morbide si muritoare, desirandu-ne ca o carpa in timp si intre palme nepotrivite sau in clipe nepotrivite. Altii ne pot completa si ne pot coase inapoi bucatile pierdute. Totul tine de perspectiva.

   Refugiul dintre palme:
   Fugar din stergare.

miercuri, 1 februarie 2017

O. Un.

   Somnusor - Aici nu mai locuieste nimeni


   O coloana ragusita cand te-apleci. Un genunchi flexat, departat de celalalt. Un moment cu mana ta. Un moment cu vocea ta. Un clipit de vertebrat. O coasta fisurata fara tabac. O continua lipsa de intimitate. Un oarecare cos iesit pe-o tampla. Un litru de sudoare pe frunte si pe gat. Un singur mers panicat. Trei batai de talpa pe asfalt. O cazatura pe gheata uscata si veche. Un priveghi pe praf si pietris. Mai multe ganduri scrise in agenda. O agenda plina de realism exacerbat. Un somn profund. O dimineata trezita-n bezna.

   O carte lasata pe parchetul prafuit. Un fir de par intre pagini. Doua degete, aruncate peste coperta. Un gadilat nocturn, printre suvite de aschii tiparite. O proza nocturna.

   O speranta mai noua. Un "eu" mai simplist. Randuri mai scurte, cat dureaza-un rasarit. Scris tremurat pe agenda. O bucla roasa de temerea de a nu cunoastre intr-atat de bine sentimentul resimtit. Un stilou nehotarat. O mana dusa la tampla. Un deget dus la ochi. O pacla de fum. O farama de oameni. Un nimicitor prezent. Un trecut mai atragator decat clipa. O clipa de regret pentru clipe inmormantate. Un vraf de carti langa pat. Si toate randurile scrise la inceput, pentru a retrai acum. Un telefon bazaitor, spart, aruncat in perete. O senzatie ca nu mai vrei pe nimeni langa tine. O certitudine: nu mai e nimeni langa tine.

   O clipa cu tine.
   O intreaga existenta doar cu tine.

   (scrisa pe 31 ianuarie 2017)


miercuri, 18 ianuarie 2017

Cluj-Napoca. Ianuarie, 18

 
   Goo Goo Dolls - Slide

   Calc pe dale aprinse de aventura si alerg prin iarba, imaginandu-mi ca sunt un om liber. Ma simt ca unul. Ma simt capabila de orice si ma aflu in locul in care imi doream sa ajung de ani, simtindu-se acum ca zile. Fiecare zi se simte o existenta capabila in sinea mea, iar cand am moemnte de decadere, ceva apare si ma apuca de umeri, zicandu-mi printr-un sentiment ca pot. Si pot alerga, pot creste, pot face orice, pentru ca stiu ca exista si ca face la fel. Poate chiar mai bine.

   E un spirit care cuprinde parca tot, cu chip si trup de om. M-as bucura daca-l vei cunoaste si deja ma bucur ca-l cunosti. Ma bucur, caci si ea il cunoaste si-l are in sinea sa. Ca este, exista si persevereaza. Uman si peste uman ii sunt gandurile, departate si totusi, atat de apropiate. 

   Acum nu mi-e permis sa alerg. Este ger, dar dalele pe care fugeam candva imi sunt inca sub talpi, in mers calm: e soare. Este cum ar trebui. Este un poem albastrui pe cer care mi se plimba prin ochi, impartind fumurile de tigara ca epitete si departarile ca idei: cate dale or mai fi, intrupand toate sub o alergare, idei de se pot scrie si apoi citi? Nu am idee. Am cotropit fiecare strada pentru toate gandurile si fiecare respiratie pentru cate-un cuvant. Asta am facut pana acum, dar acum?

   Sunt in Cluj. Iar tu esti la a douazecea iarna, primavara, orice iti vei dori si orice vei face. Esti la peste a douazecea idee, iar eu vad soarele mai bine ca inainte. Il vad mai pur si mai viu. Il simt enervant in ochi, dar placut, de ma uit la ce nu-i langa mine. Esti in deceniul doi, desi pare ca esti de mai mult. Esti, si pare ca ai putea povesti despre fiecare secol in parte, traindu-l imaginar. Esti aici si fugi pe dale, fericita, caci soarele ti-e dat tie astazi sa iti schimbe varsta si sa te cuprinda in stranii melancolii, perfect in regula.

   Acum, de-as face inca cativa pasi, as fi la o stranie varsta si as povesti despre ziua aceasta ca ar fi fost acum zeci de ani. Asa ca decid sa stau pe loc, sa-ti stric cerul albastru si sa suflu intr-o parte a cerului tau cu epitetele mele, cu ideile pe care le savurez acum. Sper ca nu te-ar deranja. Nu l-as neglija nici pe cel din departari, dar n-as fi capabila sa-l poluez ca acum, decat daca as merge. Si as merge. Asta fac cel mai bine. As merge acolo, nestiind exact unde, si ti-as mai multumi inca o data, ca, intr-un fel sau altul, ai fost si esti spiritul acela care ma prinde de umeri si imi zice ca pot. Ca ma face sa merg mai departe, oricat de oribila ar fi existenta umana actuala si oricate zgarciuri s-ar bloca pe-un amarat de pix si pe-o amarata de existenta, capabila de ceva. Si-ti multumesc ca-mi rasari in sinea mea. Iti multumesc ca esti si ca ma faci sa traiesc, prin simplul fapt ca, fara sa banuiesti asta, ma ajuti sa evoluez. Iti multumesc pentru serile cand m-ai scos din ce-i al meu uman si m-ai dus sa vad cerul de sus sau cand ne-am uitat cum ard pacatele in sticle dubioase sau cand am spart pahare existentiale la bufet existential. Se face.


   Iti multumesc, in al douazecelea an de la aparitia ta ca uman, pentru ca ai aparut aici sa faci o schimbare. Si iti multumesc ca mi-ai permis sa fiu si eu una dintre ele. I'll be here to look up to you and support you. Oricat ar cotropi demonii interiori sau altceva ce s-ar putea sa-ti strice spiritul intr-un anumit moment, eu voi fi aici. Il voi asculta si-l voi face sa paraseasca spre ceva mai indepartat. Si imi doresc sa ai cele mai pretioase trairi si experiente, caci meriti. Sa te bucuri in fiecare zi, luand soarele de pe cer de-acum si sa-l pastrezi undeva in sinea ta. Si iubeste-l, caci e al tau, iar cerul sa ti-l captusesti in interiorul gecii tale.

   Iti doresc tot binele, om minunat,
   Spirit liber, pastelat.



   

vineri, 30 decembrie 2016

O seara ca aceasta


   Seafret - Atlantis


   Seara aceasta poate fi...


   Mefistofelica. Poate fi modelata in asa fel, incat ca tot ceea ce se intampla in juru-mi sa-mi dauneze sufletului, sa imi degradeze trupul si sa-mi maltrateze toate valorile acelea bune despre umanitate, despre ceea ce stiu si totodata, fata de ceea ce nu stiu. Sunt seri in care te arunci in boala ca in bratele cele mai de pret si plangi. Plangi, facut ghem pe covor, in jurul piciorului mesei din sufragerie si-ti vine sa te dezintegrezi cu tot cu materie si cu gand. Iti vine sa mori de trei ori in trei minute si te intrebi de ce nu se intampla. Iar raspuns nu gasesti, oricat ai incerca.


   Inerta. Poti medita ca o leguma, labartat pe pat, gandindu-te la toti aia de-i iubeai din "tineretile" tale de tanar adult sau adolescent sau naiba mai stie, caci oricum, timpul e relativ. Timpul ti-e totuna ca apa de la robinet: o uiti pornita, fara s-o folosesti concret. Iar pana si cand te speli pe fata si te uiti la tine in oglinda, lasand apa sa curga in neand, nu vezi decat un chip pe care nu il poti vedea pe strada, dar poti sa-l simti in fiecare dimineata incruntata si-n fiecare seara, zgaindu-se in fel de fel de ipostaze: tot inerte. Il irosesti in absolut orice cascat si in orice intindere a muschilor tai atrofiati.


   Spirituala. Iti dai seama ca toate ideile tale despre lume nu sunt singulare. Intalnesti oameni cu care poti avea o conversatie, doua, cinci si sa intelegi ca un suflu e precedat de mai mult decat materie. Nu te defineste ce ai zis ieri sau cum ai zis-o. Te defineste clipa aceasta ca fiind adevarata, pentru ca aceasta clipa nu se poate regreta, intamplandu-se, luand parte la ea. O simti, poti fi pasiv sau deopotriva activ, tot resimtind-o. O poti schimba intr-un moment. Toate simturile sunt mai taioase, iar momentele cand esti spiritual, se resimt ca si atunci cand te simti cutit, iar in varful lamei tale se taraste un material fin, de-a lungul lamei tale, in jurul manerului, la nesfarsit. Si toate astea intr-un moment. Iti poti da seama ca iubesti, ca ai crescut, ca poti sa plangi (e uman), ca nu stii ceea ce se va mai intampla, dar prea putin conteaza: eu sunt acum, iar de acum incolo pot schimba ceva.


   Un telefon primit poate schimba o perceptie de o viata. Un ton care sa rosteasca aceleasi cuvinte uzuale, dar formulate in asa fel, incat sa-ti dea un imbold sa poti spune ceva cand vrei cu adevarat sa spui ceva. Sa transmiti un lucru cand chiar ti-l doresti. Sa vezi lumea si sa constientizezi ca seara asta poate fi cum iti doresti tu sa fie. Ca-n mana ta sta decizia si decizia nu te controleaza pe tine spre o anumita actiune.

   Tu ai decis sa-mi citesti blogul si sa simti ceva. Tu ti-aia dat curajul sa ai o seara in care poti fi inert. E perfect in regula! Seara mefistofelica creste cele mai mari suflete creative, cei mai mari romantici. Serile sunt facute sa existe pentru tipuri de abordare, iar eu abordez seara prin scris. Pentru ca au existat si-n viata mea seri in care am plans si am scris, datorita tie, ca te-am iubit, sau datorita tie, ca mi-ai lasat balta un pumn de sentiment. E perfect in regula. Serile sunt facute pentru noi. 

   Serile ne dam dreptul sa respiram si sa fim oameni cu adevarat. Serile ne dezgolesc de toate straturile de bumbac in care au expirat altii fum de tigara si ne descotorosim de ele, ca sa ne uitam in sinea noastra si sa vedem ceea ce avem.



   Iar noi, oamenii, avem multe.
   Iti multumesc ca m-ai citit, cititorule.
   Iti multumesc tie, pentru revelatia si emotia din telefon.
   Suflu boem. Intr-o seara ca aceasta.

(Sursa imagine: SoBooks)

miercuri, 28 decembrie 2016

Un pat bicameral.


   Scrisa pe soundtrack-ul asta


   Un pat bicameral intre camerele aerului tau. Inspir si expir. Imi bate aeru-n pat. Inspir si expir. Sunt singur in pat. Se face curent intre plamani. Inspir si expir. Patul meu ma bate. Inspir si expir: mi-e frig. Singular in bicameral: doua perne-n doua camere, un pat impartit in doua. Asternuturi umezite. Inspir expir. Bate vantul la picioare si imi ridica patura. Imi e rece, de la glezna-n sus, piciorul mi-e scaldat in sange. Inspir, expir.

   Ma intorc pe-o parte, doar de-oi dormi mai bine. Inspir, expir: sange pe fata. Incerc sa ma ridic, dar sange e si pe spatele meu: un amor singular, un sange temporar. Un singur obraz insangerat. O singura mana cu care-l inlatur. Inspir, expir. Ma uit in fata. Stau pe-o parte. Un zid de-mparte patul. Inspir, expir. Si iar mi-e rece. Mi-e companie doar un fluid. Lumina stinsa se prelinge. Nu-i lumina.

   Lacrimile nu sunt spoturi de lumina. E bezna-n corpul meu. Inspir, expir. Si tot ii frig. Oare nu ii este frig? Inspir, expir. Si... ma opresc. Patul meu bate mai tare. Nu pot sa dorm. Se incalzeste. Sangele tine de cald. Dar ma sufoc. Nu vad nimic. E doar jumatatea de pat, rupta de-un zid vascos pe care-l ating cu jena. Cred ca doarme. Dar nu pot sa tin inchis.

   Inspir, expir.

   Este curent. Furtuna-n corpul meu, iar patul bate haotic. Imi pun un brat sub cap. Mana cu un deget pe buze: secret. Inspir, expir. Ma pastrez secret, in propriul pat. Si tot respir aerul tau, incercand sa nu iti deranjez somnul. Inspir, expir. Liniste. Inspir, expir. E doar aer rece. Se plimba degetele pe peretele din fata mea, ale mele toate cinci. Poate e menit sa fie secretul nostru, orice ai fi. Inspir, expir. Poate ma ajuti sa bat, dar sa nu te stiu exact. Stiu doar ca imi dai aer si ca ocupi jumatate din patul meu.

   Somnul meu e dereglat. Inspir, expir. Locuiesc intr-o inima, intr-un pat bicameral. Iubesc sa nu dorm si sa ma-ntreb: cati litrii mi se perinda printre degetele de la picioare? Sau cate globule, intre cutele de la haine? Ori cate perne ai tu, iar daca ti-e somnul bun? Daca nu, o fi vina curentului? Inspir, expir. Traiesc cu gandul de dincolo: ne-om gandi la aceleasi lucruri, sau chiar dormim?

   Inspir, expir.

   Eu sigur nu. E lipicios si-atat de fin, rosiatic in vazul meu nocturn si-n tactilul meu cel orb, printre asternuturi de tesut. Un frig placut pe pielea goala. Un amor cu nestiutul si cu bezna din sine. O dragoste, oarba si ea, ne simtim doar prezenta. Inspir, expir. Nu ne ajungem. Inspir, expir. La doua maini. Inspir, expir. Mi-e mult mai frig. Inspir, expir. Alte doua maini. Inspir, expir. Simt un obraz lipit de-al meu. Inspir, expir. Fantasma moarta, sangvina. 

   Peretele a cazut. Imi revin, stand pe sezut. Sangele mi-a ramas pe corp, asternutul lipindu-se nonsalant pe mine. Inspir, expir. L-am tras putin cand m-am ridicat, grabit. Inspir, expir. Simt o alta perna la mana, pe peretele cazut. 


   Se trage un suflu mai aproape in patul meu bicameral.






sâmbătă, 24 decembrie 2016

Hectar



   In sinceritate absoluta acum, am schimbat titlul de trei ori, gandul de sapte sau sase, iar trairea a ramas constant aceiasi. Nu-mi calculez literatura in silabe varsate la kilogram si ce este crucial, sa-ti masori timpul conversatiei, sa-ti cantaresti cuvintele, sa iti sustii ego-ul, cumva, desi bratele te dor si simti ca vor ceda curand: asta simt eu acum.

   E ironica viata si fumatul si berea la doza bagata pe sub geaca, dar ironic e cotidian, iar cred ca asta doare cel mai tare. Nu in varianta comica, ci intr-o varianta reala care doare si ustura. De etica nu se mai pomeneste. La Moralitatea Umana am fost la priveghi si inmormantare in episoade cu oameni episodici. Inmormantarea aceasta a adevarului (nu doar ca si cuvant) nu s-a intamplat o singura data. Se intampla mereu. 

   De cate ori este posibil sa incerci sa te convingi ca natura umana inca are ceva? Pentru ca eu am renuntat la o idee, la starea mea de spirit, la adevarata mea vocatie si adevarata mea natura sa inghit niste lucruri lipsite de sens lexical, logic, uman... Totul e asa efemer. Un efemer dintr-acesta brutal, care te izbeste, oricat de simplu ai fi ca si om. Traiesc printre persoane ca mine, cu efemer in gat si sub limba, fara moralitate, respect de sine sau de altul.

   M-am simtit strain, ca om, printre oamenii mei. Mama mea in momentul asta respira foarte greu, are spasme si mi-e teama. Atunci cand m-am simtit straina de orice, o alta fiinta bipeda se uita ciudat, incruntat, in jos. Ignora un salut, doua, pe toate pana acum. Pentru ca nu intelege. Probabil Dumnezeu. Nu stiu. Si nu inteleg: de ce fix mama?



   Exista vreo sansa sa putem empatiza? Sau gresesc cand spun "te iubesc" doar persoanelor pentru care chiar simt asta? Si de ce ceea ce simt nu poate ajuta oamenii pe care chiar ii iubesc? 




Societatea pe care o vad (din pacate) ma face sa inteleg ca tot ce este pur omenesc si moral sa fie stricat si gresit. Si ma doare. Te-ar durea si pe tine sa vezi comvulsii spontane si ochii persoanei la care tii cel mai mult, pierduti undeva in zare. Imi cautam clipele de liniste in hectare, ca si acul in carul cu fan.





Acum scriu, doar scriu, intr-o liniste macabra.
   Si o sa mai scriu, pana-mi fac rugina la gene.





(sursa imagine: aici)