Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Gheața din gură


   Isaac Chambers - Mental Modulation

   Dezmierdarea prezentului prin acte firesti, dar neatente. O camera cu miros de dugheana in care se fumeaza masiv. Un om innegrit sub pleoape. Un om pe jos, pe o saltea, incearca sau nu sa se salte din context. Nu exista vreunul. Incearca sa se creeze.

   Nimic nu e contextual. Incercam sa le reintroducem in context. Sa introducem, mai exact. Ne-contextualizam prin interactiuni, prin net si informatii, sa izbavim in conversatii interesante. Ne batem neuronii parte-n parte, pana incepe creierul de maimuta sa se enerveze pe un creier mult prea rece si rational. 

   Numerele sunt impotriva firii noastre, desi curiozitatea noastra, "creierul rece" ne-a bagat cubul de gheata al curiozitatii in gura si ca sa inceteze durerea puternica de dinti, am turnat saliva fierbinte peste ca sa se poata topi. Am facut un sex moral cu curiozitatea noastra, am atins-o incet, febril. Am facut in asa fel, incat bibliotecile si gradinile japoneze sa geama, sa gafaie de placerea lecturii, a curiozitatii care ne face sa atingem si cele mai nebagate in seama materiale, fibre, cavitati mucoase. Am inspirat cu totii tot nesatul lumii, toata arbitrara lipsa de interes si paradoxal in aceiasi paradigma, tot avantul spre viitor, trecut, cunostinte.

   Experimentul e prezentul, in care se scrie bucata de animatie facuta dimineata in oglinda: un ochi prea urcat in sura cu fan, parca iese un fir printre firele de gene blegi, umezite de condensul din baie dupa dus. Stergem oglinda, inca o zi, sa o putem drege cu o cafea si cu o ruda mai lichida a iaurtului, poate la fel de rece si neomogenizata ca si curiozitatea Mariei Sale, Omul. 

   Se taraste pe burta, animalic. Se framanta peste un corp falic de individualism: prea sexy. Isi freaca degetele printre bandaje, arsuri, semne pe corp, experimente trupesti pentru experiente sufletesti. Intrebari puse intre pagini, nepuse verbal, o coacere continua in cotidian, un pas gresit pe gresie, o fasaiala crunta pe creier din vina unei pungi. Nu, din vina individului crem la ochi din grota cu camera mirosind a dugheana de fumatori pribegiti de "the groundness of the reality of this world". Nicicum nu e corect. Nicicum nu vor exista solutii. Nici raspunsuri. Intrebari, continuu.

   "De ce ma trezesc la ora asta?". Nu stii, biologic setatu-le! Nici nu stii, nici nu intelegi, nici contraargumentezi, nu ai argumente, nu ai "-mente", doar le freci, doar le ingheti, le sugi ostentativ, cubul e mizerabil, unele, altele. Alea curate pica pe jos, le scuipi in cea mai apropiata gura, pasezi adevarul din tine la urmatoarea persoana, iar din gura-n gura devine mlastina fierbinte, o lava condensata care cade pe sira spinarii unei straine, sau pe barba unui nimanui dintr-o nimicnicie de bar, pentru ca i-ai baut din berea mult prea suspecta, stand pe masa. O combinatie ciudata de numere care, apelate, duc la tine, care, adunate, nu au sens. O pereche exacta de dinti pe care sa ii omori cu sparma-falci ale momentului: nici nu le ingadui sa doara cum trebuie, cand trebuie. Ca acei oameni care fac carii, fara sa isi dea seama. Abia atunci dor. Later on. Cancerul in om. Later on...

   Povestea tot o sa mearga din gura-n gura. Dar firul din iris, din sura impletita de constiinta ta, aceea pe care ti-o tragi din ochi ca pe-un muc, aia e firea interesanta a lucrurilor. Sexul pe bune, cu limba rece, e amorul nebun al clipei. Si daca ajungi sa te amortesti in mintea ta rece cu unul si-mai si, cu unii si-mai Ice Age mental, atunci vei putea sculpta in gheata din sinea ta. Atunci ti-o vei topi dupa bunul simt propriu, dupa propriul simt artistic sexul, orgasmul va avea alta nuanta pe limba dupa oral, degetele se vor inchide ca fermoarele si se vor desface cand va fi prea cald. Cusaturile se vor desface, iar calota craniana va izbavi in a umple zece mii de metri cubi, un apartament grandios, o canistra goala, plina-ochi de oameni, momente, toate din tine. Toate din tine vor jongla si viola clapete de pian, note in timpane, strigate din paduri, pe balcoane, sani semnati cu markerul, autografe proprii pe propria piele, dar date-n dar unui altcineva: omul ala tot tu esti, tot o perceptie in capul tau e, iar daca eu mint, probabil ca o fac. Ideile nu exista cu certitudine, si nici eu nu am discernamantul intr-atat de acut, incat sa cred ca eu insami exist cu adevarat.

   Dar gheata se aduna din prezentul lichid, se intensifica in lichidul prezentului, luand orice forma ii dai si se poate revarsa oricand intr-o expirare, un fum difuz care poate acapara: acela e viitorul. Si nu stii ce forma va lua. Sau ce forma ii vei da, maimuta sau reptilian-creier.

   Cheia e la tine.
   Si ideea mea, orgasmic, tot in tine.

joi, 7 noiembrie 2019

De veghe #3

Nappy Roots - Good Day & many more

Mă simt într-un impas. E trei și un sfert în dimineața lui noiembrie, șapte. Am tutun pe telefon, unde sunt cele două stickere mult prea ponosite să mai înțelegi ceva din ele. Mă doare ușor inima și port pantaloni scurți în dungi galbene și roz pal. Pale amândouă. Am revenit în camera mea. Prea mare, prea mică, prea impersonală. Tot încerc să îi adaug câte ceva de-al meu. Cam niciodată nu s-ar putea compara cu "bârlogul" de-acasă. Ar trebui să mai tac, așa că aprind o țigară. Căutat timp de o vecie, poate doar două minute, să revelez două brichete, una gri, una galbenă, sub laptop. Editez poze să-mi iau gândul de la mine. Editez oricum multe, mai am mult, mai am multe de dat și primit, prea multe momente. Fericită m-aș scălda înapoi în cadrele acestea. Era vară. Îmi trăgeam un tricou de la voluntariat pe mine și porneam la dans cu fluierul la gât. Trezeam copiii și ne încuiam în baie: ei pe mine și eu pe ei. La un moment dat, se rupsese un leagăn legat de doi copăcei cu două profe pe el, în mid-air. Of course, am ajutat la repararea lui.
Acum două zile m-a apucat o sete de cunoaștere nestăvilită, dar lucid, acum, o legumă fizică. Aș trăi într-o baltă de portocaliu cu țestoase turcoaz, un soare domol cu cercel în nas și Tash Sultana pe fundal. Vegetație doar jumătate de planetă, iar planeta e chiar pe planuri: n-ar fi rotundă, turtită la capete ca Terra, ci ar fi o piramidă. În vârf aș pune soarele, perfect rotund, plat, să alunece pe laturi, pe fețele piramidei mele. Am nevoi interesante în lumea asta. Poate normale și firești. Realitatea e prea cruntă, nouăzeci la sută din ea. Stau într-un cot, ghem. Mi-am stins țigara în farfurie. Și-a șters gura de mânecă. Nu are sens. Cine? Doar îmi imaginez. Fumez aici cu tine, pe piramida mea: eu sunt piramida. Prea mult deep într-o lume prea obvious să mai pot respira normal. Poate de-aia tot fumez țigări pe care să le spăl leneș de pe farfurie. Îmi servesc drept scuză pentru toate lucrurile pe care "trebuie să le fac"
La vârsta asta, sunt prea adult, dar prea mult "eu" să pot fi adult. Îmi trebuie un job. Trăiesc haotic. Sunt prea multe lucrurile care mi-au căzut mie pe masă, să le pot aranja. Am capacitate mentală, nu și capabilitate emoțională pentru ele. Nada bani, nada job. Multe "trebuie" aruncate din stânga și dreapta, multă critică, mult frumos la ceva blocuri distanță, mult fum în încăperea asta, multe poze în foldere, mai multe foldere în mintea mea cu numere și probabilități pe care le urăsc. Analizator perfect, sure. Doar vreau să mă las să mai respir, să stau în hamac cu Kafka, să stăm pe malul mării și să discut metafizic cu Murakami. Să o ascult pe tipa aia de e șefă la poeți ca pe o casetă intr-un radio cu player, pe repeat. Să las casetofonul pe malul mării, să tot ruleze aceiași discreditare cu privire la cuvintele mele așternute și făurite din sentiment, moment, imaginație și beznă. Să-i trăznească vocea, să se spargă casetofonul și să piară o dată din ambii lobi pe care îi am. Vreau să fug cu un căruț luat de la un nene de prin Apahida, să îmi iau agendele și linerele negre, aparatele foto și viața în piept, primejdios, neașteptat, spontan, feeric, sălbatic. Uman. Atât vreau să fiu. Undeva departe de urbanul care mă îneacă, cu nedreptatea, fețele șterse din lume, înșelătoria, prefăcătoria, tot sadismul sentimental când văd oameni că se tot dau la alți oameni, că-s plictisiți, că le e frică să simtă. O zic în general. Mi-e scârbă de Tinder. Vreau sincer să fiu luată de mână și aruncată pe o pajiște în mijlocul câmpului, să mă mângâi pe creștet și să dispărem, să ne dispersăm în natură, în natura umană cea estetică. Căci așa mă simt cu tine. Nu există oră și nici fus orar, nu mai există nici cuvinte, deși le tot spunem și le legăm cu ațe și bolduri și cu cerculeț din-ăla de metal de la brelocul de chei. Îmi deschizi viziuni noi și inimi noi în mintea mea care s-a decis acum mult timp să fie rece și să judece doar astfel. Dar nu mai e doar așa. E cald. Cald. Incredibil. Vrea să își facă un iubit. Mi-a vorbit de șunca aia pe care o gătea cu el. Eu făceam paste din ceva roșii cu ceva sos de soia. E din familie. Probabil el, sânge cu mine, primește mâncare bună acolo, la muncă. Mi-e dor de el. Mi-e dor de tot și de nimic. Mi-e dor doar să scriu. Mi-e dor să fiu apreciată pentru ceea ce scriu. Mi-e dor să fiu ceva, un ceva meaningful, mi-e dor să ajut oamenii. Mi-e dor să mă ajut pe mine, ajutându-i pe alții: satisfacția voluntariatului animă spiritul și conștiința. Pot să jur asta.
Mi-e dor sincer, să fiu o lepră care studiază mișcările din "Adventure Time" la nouă dimineața, într-o zi de miercuri. Întârziam vreo două ore la atelier ca să fac asta. Eram a doișpea, visam la Cluj. Acum sunt în el și m-a îngropat în datorii. M-a încropit într-un activist care încearcă să fie vegan, activ, sociabil. Un "performer", nu mă simt. Vreau să mă mut, după ce termin, sau să îmi găsesc cât de curând un sens. Întotdeauna am luptat, dar parcă se ridică nivelul, iar eu n-am iteme suficient de bune. Și ce-i mai nasol e că sunt singură în asta. Oricât mi-ar spune sângele meu care mi-a dat corpul și viața asta pe care nu am binevoit s-o iau în vara aia, că e alături de mine... Nu e. Nu o simt. Cuvintele sunt cărămizi reci pe care întotdeauna am binevoit să le creez un sens într-un zid, într-un pod. O scară. Un animal. Orice. Dar cărămizile astea nu sunt oneste, respiră gheață și mă ustură palmele când umblu cu ele. Când le frământ că, poate-poate, or fi calde.
O să mă pun mereu în locul tău, oricare tu. Oricare eu sunt tot tu. Oricare decizie pe care o voi lua, va duce undeva. Dacă e cu barca în savană sau cu praștia în piscină, voi vedea. Oricât de "tu" aș fi, tot trebuie s-o duc undeva. Direcția asta. Studiul și timpul care... tot nu e. Tot îmi scapă ceva. Ceva tot scapă și nu e minora inversiune pe care tocmai am făcut-o. Nici tragerea asta de timp incoerentă, nici incoerența mea când îmi atinge palma ei, palma mea. Aia e o incoerență care-mi place. Așa mult mi-aș da o palmă, să zbor până-n prezent, să imi iau viața în dinți, să-mi ascund timiditatea, haosul organizatoric (sau prea organizat) și toată teama asta în buzunar, sub un leu sau doi, vreo cinșpe bani și probabil un filtru. Să le țin acolo, să le am, să le mai simt la degete câteodată, când îmi frământ febril degetele în timp ce gândesc. Să nu fie geaca însăși, cu vreo cincizeci de kilograme mai grea, cusută cu portal de călătorit în timp ca și clipitul de rapid și cu un ghiozdan incorporat, față-verso, cu regrete. Vreau să lucrez, să fiu împăcată, să am casa mea. Vreau ca ai mei să fie împliniți, mai ales la corzile vocale, să nu se mai răgușească să mă mai întrebe "de jobul ăla" și "când l-oi mai avea". Restul spiritual e în rang cu viața cu număr anume. Pe scara aia, sunt peste nouă de ferice. Mai ludic spirit ca oricând. Am idei cu duiumul. Fizicul mă îmbolnăvește. Aș vrea o balanță pentru asta, să țină în aer lumea visătorilor, dar să fie aproape cu lumea muritorilor în care trebuie să facem lucruri: plătit curent, gaz, cumpărat viață, mâncare, cadouri pentru oameni frumoși, șosete, teneși, pantaloni. Mi se pare cel mai dulce lucru să îți oferi din timpul tău, să creezi timp cu altcineva. Se dublează dacă e de calitate. Dacă nu, doare dublu. It's a tested concept. Și durerea e un simțământ care trebuie îngăduit în blog. Așa că îl îngăduim.
Cu toată luciditatea.

luni, 28 octombrie 2019

Timpurii banan(L)e


   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

miercuri, 23 octombrie 2019

De partea ta


   Sasha Sloan - Older & this one

   Se joaca cu un plic alb, mai mic decat cele ordinare. Mai mici, cat sa contina tot tumultul mic de timp limitat in care a putut scrie un pic despre tine. Sau nu chiar. Mai mult despre sine. Mai mult despre lanternele din camera sa, despre monitoarele care merg seara de seara pana adoarme la seriale. Un licean? Poate. Sau un student? Se poate si asta.Un piscot de amintiri pe care vrea sa il tina minte toata viata. Poate, o bucata de sine care a fost descoperita de tine. Ca marea deschidere intr-un muzeu de vorbe nespuse, caci s-au simtit cu toate. Pe verde asternute ca prin vis, un scris colorat, negru-galben, o soseta lasata prea jos, un torso prea mare pentru sine, poate prea mic pentru tot suflul de inspirat si expirat: viata e altfel de atunci.

   Strazile sunt diferit calcate. Iarba creste in alt sens. Cuvintele din poezii au sensuri deloc specifice. Alambicate precum ar trebui sa fie. Sentimentele au alte nuante. Iar postarea asta, nicio relevanta. Cum nu avea nici ea, cand te vedea si-ti zambea cand nu te uitai, sau cum te privea cand te-ntindeai dupa struguri, sau cand te-ai intors cu o constiinta zbuciumata, cu de-al tau de sange aproape. De fiecare data cand voia ca prelungirea bratelor sa infaptuiasca o stransoare mai prelunga. Si se intampla. Dar voi? Poate niciodata. Poate vreodata.

   Si poate...

   Artistii sunt facuti intr-un alt fel. Sa vada lumea diferit, sa o simta diferit. Sa o simti si tu diferit, om frumos. Om care vorbea despre respect, cand ea are respectul pentru tine de ani buni. Poate de-aia nu v-ati cunoscut vreodata, pana acum. Iar acum? Similaritati izbitoare. Si o liniste asurzitoare. O pace magnifica, o libertate printr-o fuga matinala sau nocturna. Mai multe fotografii. Se izbeste de lumini si prin beri, sa isi faca curaj, dar prea tarziu se poate vorbi de curaj. Sau ce-i ala curaj?

   Si clar...

   O ai de partea ta. Oricine ar fi ea, orice s-ar trezi sa fie maine, orice ar vrea sa deseneze, sa faca, sa simta, va fi de partea ta. Ai impartit un fragment din lumea ta. Ti-a oferit fragmente din a sa. Ai calcat in barlogul sinelui, in barlogul propriu, in intimitatea sa mult prea timida sa miste cateodata, sau alteori, sa miste si atunci cand corpul nu mai poate. Poate, o ora de trei jumate intr-un cartier din depresiunea asta, sa iti poata raspunde unui mesaj pentru care ramasese fara cuvinte. Mai era creta, totusi. Si desenul tau inca acolo. Inca acolo, precum timpul inca este si ploile vor tot veni, castanele se vor tot ivi prin firele de iarba si le va schimba directia de crestere: tu, o interventie a naturii de sine, in sine. O minune feminina, infaptuita candva in lumea asta sa aduca o schimbare. E in privirea ta. Toata sclipirea vietii, s-o pastrezi intre pleoape pe cat de lung posibil. Sa clipesti lent in zare, sa poti capta totul prin ochiul tau de fotograf. Caci vezi lucrurile cum sunt. Si le mulezi pe cum ar trebui sa fie. Manipulator al imaginii, al lucrului palpabil, desi timid, il ai. Si il simte pana-n maduva spirituala: mereu ai fost acolo si mereu vei fi. Mereu de drag, mereu de partea ta.

   Si de ce...

   Cuvintele tot exista sa se-nchida in carti. Ea am fost eu. Eu pot fi si un el, pot fi si ei. Si mereu voi fi, ca o prezenta potenta intr-o lume gazoasa: ma risipesc si dispar, privesc si parca dorm. Simt totul cu o intensitate izbitoare. Nu voiam sa te strivesc. Voiam sa te vad libera. Zburand printre randurile mele negre, cum imi zburau privirile tale pe langa obraz. 

   Un zambet pe cortex pe cer de seara si de zi. Perspectiva unei alte vieti. Simetria a doua spirite care s-au gasit la un moment dat, sa invete cate ceva, sa vada si altceva, in alte culori. Caci, in fond, pentru ca un artist sa ajunga la un alt nivel, trebuie sa simta totul dimprejur si din sine, sa inteleaga, sa se inece in paradoxuri, pana i se tatueaza pe coaste si pe dinauntrul narilor. Sa simta mirosul experimentului, sa-l tuseasca de frica inecarii si sa-l inghita cu curajul realizarii sale. Tu esti si mereu vei fi unul din artistii si sufletele care m-au inspirat, pe care il iubesc si il respect, oriunde ar survola cu suflul si cu mintea. Niciodata nu-i usor sa stai intr-un loc. Gleznele si constiinta mea cunosc toate astea.

   Mi-as fi dorit un plic mai mic in care sa pot sa introduc un strop din ADN-ul meu, sa-l intinzi cu o discheta pe un placaj minuscul de sticla, sa il privesti la soare si sa observi particule nanometrice din care reies sunete, rasete, priviri, amintiri, teorii, stropi de bere, jumari de scrum, spaghete de neuroni, meciuri de tacere, sesiuni de zambet, cursuri de intelegere, vanatoarea de atingeri si clipa frecarii de asfalt a cretei tale albe. N-am putut sa nu remarc toate astea. Vad si cele mai insignifiante lucruri. Iar la tine am putut vedea intr-atatea, incat nu vreau sa te obosesc. Probabil le cunosti deja, suflu inteligent si demn. Chip frumos geometrizat si om lin armonizat la viata de om.

   Toate cuvintele, narativitatea (daca exista ca si cuvant) care s-a produs, care se tot produce, inspiratia, chiar si depresia strict umana care s-a realizat la un moment dat, sunt procese firesti prin care trebuie sa ma automatizez, sa ma stimulez, sa tot creez si sa ma fericesc de minunile acestei lumi. Oi fi tu eu, dar si eu sunt tu. Iar tu mi-esti mie proza si poezie. Si microfonul pentru inca cateva randuri, poate, dar sigur cinci pagini pe care le-am fluturat cu toata gatuirea de traire cu care mi-am stropit scrisul, orele acelea scurse pe tastatura sa fie perfecta. Nu stiam ca vei fi si te vei vedea prin microfon. Si nu stiu cum de nu se vad oamenii pe sine in unele bucati de arta. Caci... tu esti arta pe picioare. Si in maini. Si-n cap. Si stand in fund. Si privind in zare. Si zambind la soare. Tu esti toate astea. Eu sunt toate astea. Si, la final, noi nu mai suntem nimic. Ci doar arta noastra mai ramane. Chiar si cea efemera de pe asfalt, inca sade lin acolo si-mi zambeste zilnic cand intru in scara, grabit de viata. Si-ti multumesc.

   Toate cuvintele care asteapta si care sunt
   De partea ta.

luni, 9 septembrie 2019

FaMONolog


   Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
 
   O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.

   O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...

   Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.

   O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.

   Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.

   Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.

   Ma dor toate ungherele,
   In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.


miercuri, 26 iunie 2019

Valea Domnului


   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.


N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

marți, 14 mai 2019

Baby steps


   Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control, sigurantele. 
   Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang, orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa inferioara, caci inca sunt conectata la priza. 
   Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul “jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua), ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat de propria-mi imaginatie. 
   Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult. 
   Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei. Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine resimtite si valorificate mai apoi.
   Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate. Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie. Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul, emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult, care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in literatura.
   Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata, apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi ofere.
   Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test, fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei, analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran, discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp si concept de timp anual.
   Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie” implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis, intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in care ma adancesc acum, ca tanar.
   Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune. Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara, ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.