Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 24 octombrie 2013

Inkliteratură #1

Chet Faker - I'm into you

   Ar fi drăguţ să pot comunica cu personajele mele. Sau ca cititorul să comunice direct cu personajele din cărţi. Doar imaginaţi-vă. Să citiţi tăcuţi rânduri şi rânduri de întâmplări ale acelui personaj principal şi al celorlalte personaje. Şi brusc, când închizi cartea să-ţi faci un ceai, ei să strige dintre pagini gălbui: "nu ne lăsa! te rugăm, mai urmăreşte-ne!". Şi să fie un moment în care chiar să poţi vorbi cu ele. Să vezi ce şi cum gândesc individual, fără descrierile şi menţionările autorului. Să fie din carnea literelor naratorului şi din miezul de imaginaţie al autorului.
   La şcoală ar fi o idee. Să scoatem un personaj pe catedră şi să-l urmărim tăcuţi, cum ne povesteşte firul narativ din punctul său de vedere. Să vedem cum Andronache Tuzluc se oftică din ce în ce mai mult, cum îi dă Dinu peste nas, cum strâmbă din sprâncene şi cum îşi mângâie furios barba. Să vedem cum Eva se strofoacă în dragostea "haimanalei" şi ce a simţit când şi-a împuşcat unchiul. Să ne spună mai multe detalii decât cele găsite în carte. Să ne povestească omul Evei cum se simte lângă ea şi cât de mult o iubeşte. Să-l pot întreba de ce şi-a vândut orbeşte tot ce avea pentru o fetişcană blondă cu ochii verzi. Sau s-o întrebăm pe Mara continuarea vieţii Persidei şi al lui Naţl.
   M-aş simţi capabilă să devin personaj şi să povestesc. Să scuture cartea şi să pic dintre rânduri, neagră-gălbuie la piele. Cu toate trăsăturile definite şi cu toate caracteristicele găsite în paginile de unde am fost aruncată din curiozitatea unor limitaţi. Dar dacă aş sta să mă gândesc mai bine, unui personaj nu i-ar face plăcere să fie aruncat din lumea sa de basm şi să fie "interogat" cu privire la viaţa sa, doar ca noi să-l înţelegem mai bine şi să ne folosim de el pentru comentarii şi altele. Ideea de "om în carte" mi se pare genială. Dar e ireală. Nerealizabilă. Dar ca autor, un om poate anima în aşa fel oamenii săi micuţi, încât să aibă o relaţie apropiată cu cititorul. Şi aşa, v-am dat temă de gândire, dragi cernelişti.

   Mă aşteaptă mirajul turcesc. Cu oameni dragi şi oameni necunoscuţi, dar care vor încerca să fie faini şi cred că le va ieşi. Mă aşteaptă rânduri scrise cu lanterna deasupra caietului, în care să-mi vărs tot sufletul. Voi iubi o singură fiinţă şi voi scrie în numele ei. Nume, care s-a ridicat o dată cu ea şi măreţia sa în două şi cinci ai lui octombrie.

   Voi lăsa Ink-ul puţin şi mă voi întoarce cu alte energii bune. Cu idei de scris. Cu rânduri în care să vă blocaţi irisul şi cuvinte care să vă dăuneze privirii.

Sărut dulce ei şi vouă. :)
Stay tunned.
 

marți, 22 octombrie 2013

Poate o să fie

Radical Face - Wrapped in piano strings

   "Poate de o voi ignora, va pleca. Poate dacă mă fac că nu există, nu se va mai ţine după mine. Poate dacă fac aşa, o uit definitiv."

   Trei rânduri scrise în van, la o oră din orar. Două sufluri expirate şi ambele deodată. Şi un singur suflet animat şi ăla cam handicapat. Asta luni. Când i-e mânjit tot de culori şi de apă murdară, când îi sunt puse-n faţă reprezentaţii ale sufletului său. Când ceilalţi îl desenează fără ştirea şi voia sa.

   "Poate dacă plec, pleacă şi ea. Şi dacă uită de mine şi voi pleca degeaba? Poate sunt doar un om confuz. Poate doar n-o merit."

   Doar un gând străfulgerat pe retină pictat. Un cuvânt scăpat greşit şi totu-i va fi neliniştit. Agitaţie iradiantă şi de nimeni conotantă. Asta marţi. Când i-e mâna însângerată în fier găsit în lut, în aceeaşi luptă cu modelul din faţă care parcă râde în faţa chinului lui.

   "Poate dacă mă voi strădui, va vedea şi ea şi-şi va da seama. Poate dacă împing şi trag tare din moloz această idee de << fiinţă >>, nu voi mai suferi. Poate nici ea n-o va mai face."

   I-a venit idee strălucintă pe ziduri de cărămidă zugrăvită. Japca ideilor sorbante îi dă cuvinte mirobolante. Visul marilor moschei nu se compară cu ochii ei. Asta miercuri. Când româna îl bate, când biologia îl trage de urechi şi când chimia îl trage de ciuf la tablă. E pe dinafară complet de lumea asta.

   "Poate dacă fug de-aici şi ajung la ea, sufletul îmi va înflori. Poate doar iluzia mă minte. Poate gândesc ca-n somn: rapid, fără cuget si fără să culeg foloase."

   A gândit mândrul om, fără ajutor de muritor. A găsit răspuns pierdut în penarul brusc cam rupt. Vede-n faţă zăpăcit, maldăr de hârţoage mototolit. Asta joi. Când nimic din hârtia ce-o are nu-i bună, când e uman şi real, când nu trebuie să gândească liber, decât mecanic. Pentru bunul unor oameni cu scopuri neînţelese.

   "Poate dacă azi nu mă ridic din pat, nu o voi lăsa să plece. Poate visul ei se poate reîntoarce şi ea, aievea-i. Poate trebuie să-mi urmez drumul şi paşii cotidieni."

   Ploua violent în a sa glastră cu flori bete de mireasmă. Soarele-i împotmolit şi nu vrea să fie urnit. Cum nici el nu vrea să mişte din gingie pân-adânc în lenjerie. Asta vineri. Când e bolnav şi tot mecanic trebuie să gândească. Doar că mai lejer. Nimic nu-i lejer.

   "Mă lepăd de <<poate>>, căci există <<o să fie>>. Nu cred că altfel se poate. Nu cred că ea foloseşte <<poate>> în versuri siropoase."

   De astă dată se înşeală omul nostru într-o doară. Nu cunoaşte propriul stil ca de nimeni folosit. Nu cunoaşte că doar ea îi cunoaşte inima. Asta sâmbătă. Când îi e teamă să-i spună în rime poveşti printr-un sărut şi să-i scrie proză umanistă pe spatele-i plăpând, firav.

   "Unde oare mi s-a dus tot cheful şi când o fi apărut dintr-odată năduful? Vreau la ea şi mă sufoc în acest cămin neprihănit. Vreau să respir cu ea în braţe, vreau să fug; că de nu, o să mor!"
  
  Are şi el două toane, folosite ca pe "rane". I se încinge cheful şi reapare "recviem"-ul. Se stăpâneşte sau niciodată, el mereu va iubi aceeaşi fată. Asta duminică. Când soarele bate-n părul său şi zâmbeşte iniţial; apoi intră într-o melancolie, care o ia de la început.

   Luni.
  

miercuri, 9 octombrie 2013

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să vă bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Octombrie, anul trecut.

Ana - Mai frumoasă

   Îmi eşti atât de departe. Prezentul mi-e atât de aproape. Oameni neanimaţi şi pustiiţi peste tot pe unde-mi întorc privirea. Şi când o întorc, regăsesc subitul om, bestie cu două picioare, care-mi ardea potcoave lăsate-n foc şi le aşeza pe inimă. Cu întreruperea încingăturii pe aortă. Să nu mor, dar să simt ardoarea până mă topesc. Asta anul trecut.

   Caut sfârşitul sentimentelor şi începutul amintirilor. Dar ambele sunt infinite. Infinite ca distanţa dintre noi, dacă există şi ea. E doar aer între noi şi tot ticsit de praf infect, de sunetele şinelor de tren, de urletele de pe pustiul plăjii unde te voi întâlni. Plaja pe care o să alegem scoici şi unde o să aruncăm pietre la distanţă finită de mal. Şi cu ambiţie de a arunca mai departe decât înainte, cu ambiţia că afecţiunea mea se poate număra în metri deasupra mării.
 
  Octombrie a venit, cu degerarea şi conservarea sentimentelor. Cu Ink pe aceleaşi străzi pustiite şi cu şuviţe îngheţate, care mereu se pleznesc ca bicele peste faţă şi gânduri. Cu Ink în aceeaşi haină de anul trecut: haina vremurilor trecute şi a tuturor învăţăturilor din care vrea să înţeleagă ceva. Şi înţelege că un lucru bun ar fi scrisul, momentan. Este singurul şi ultimul mijloc de a-şi descărca totul. Scris, scris, scris continuu. Până când din alb al degetelor se va face negru, umed, care zgârie şi îmbolnăveşte retina, dar care-mi delectează sufletul şi mintea.

Octombrie vine cu zbucium.
Ca anul trecut.

Stay tunned.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Nu vreau.

Angus and Julia Stone - Big Jet Plane

   Nu vreau să dau explicaţii la nimic. Nu vreau să fiu pusă la perete că n-am urmat regulile monotone ale lor. Nu vreau să fiu subjugată de nimeni, decât de sentimentele mele. Sentimente, vibraţii ale temperaturii de afară. Vibe interior. My good ones, now.

   Nu vreau nici să pomenesc de ce e High Ink de o lună neatins. Şi nici de ce s-a născut după păcătosul iulie treizeci, înainte de august trei. Acum un an. Şi nici nu vreau să spun lucruri urâte la adresa lui. Căci îl iubesc. Deşi prăfuit şi maltratat de figuraţiile mele exagerate, cu toanele mele şi stările mele de singurătate nordică. High Ink mi-a fost şi-mi este sprijin. Mereu îmi va fi. Mereu voi scrie aici, printre sunetul muzicii mele infernale şi câteodată printre degete picurate de sus cu apă sărată. Nu cunosc definiţia acestei ploi năfaste.

   Nu vreau să-mi amintesc că picioarele-mi îngheaţă şi că starea de boală se declanşează. Nu vreau să ştiu, decât foarte multe. Nu vreau să-mi amintesc că-i lume rea care-ţi vine în vizită, îţi împrumută telefonul să sune fără ştirea ta la ambulanţă şi să-ţi dea adresa prin receptor de plastic, ca după, când ambulanţa e în faţa casei, să-ţi taie venele c-o furcă mânjită cu cremă de cremşnit, iar apoi să ţi-o înfigă în inimă. Gălbuiul plăpând şi greţos de desert iubit de-o Evă neştiută, îmbinându-se cu sânge ştiut de-atâta amar de vreme al unei Eve ştiute. Cu aceeaşi faţă destinsă, ca atunci când ţi-a zis prima oară "Bună". Şi ultimul gest să fie unul prietenos şi silenţios, lăsând amarul să curgă pe covorul portocaliu din living.

   Nu vreau să ştiu că lama te atinge, când eu plâng de mine. Că n-am tupeul şi tăria s-o opresc să-ţi ardă pielea. Nu vreau să te văd suferind. Dar nici nu ştiu cum s-o împiedic în cuvinte. Şi încerc. Ink încearcă acum, mai mult ca niciodată. Nu vreau să simt ura pentru franceză, pentru că n-o mai am. J'aime la langue française. Je ne sais pas pourquoi. Cred că doar am început s-o iubesc, odată cu persoana fragedă de la care am regăsit sensibilitatea. Nu vreau să ştiu c-am exteriorul lafel de solid ca şi cornetul de la îngheţată şi nici că aş avea vreun interior dulce. Nu vreau decât să-mi găsesc pacea.

   High Ink e tot ce am, momentan.
   Şi dragoste oarbă. Revenind pentru a doua oară, din august.
   Nu vreau să ştiu că mă va lăsa cândva.
   Dar o s-o facă. Şi ştiu că nu eu voi fi aceea care o va lăsa.

Stay tunned.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Ea.

   Lucy Rose - Shiver

   Ea e ea in sine si nu e ea pe exterior. E ea doar in scris, in par spic-de-grau, in dus, la tigara pe balcon, in clipele cand e relaxata si cand scrie lucruri rostite pe brosuri de o alta prin telefon. E ea doar noaptea, cand trubadurii canta odele nocturne. Cand zambeste doar la gandul fetelor lor.

   E ea cand sta in chiloti doar si-si analizeaza trupul. Isi examineaza ochii caprui si forma migdalata. Ochii impunatori sub care se ascunde ambitia, dar si naivitatea sa. Lucru sinistru si ascuns: varf de cutit, bine proportionat, de bunatate. In minte. Suflet. Si-i bate in sangele din buze si limba. I-au crescut dintii ca adevaruri rele peste bunatate si iubire. Si tot acest contras acoperit de piei groase, moi la exterior. Rozalii cand se face inima ca bate mai cu tarie cand ia caldura din corp strain. Fructuoase buze moi, mici cu parfum de femeie. Se simte femme si dominata cand e sarutata, dar doreste sa domine si-o face negresit. O stie si zambeste.

   E ea cand se priveste cu de-amanuntul. Cand isi vede narile si boltele in care ii intra gheata si-i iese focul. Bun cuptor pentru 'V'-ul buzei superioare si a celei de mai jos. Sa arda. Sa fie rozalii. Sa friga la atingere si sa vrei mai mult. Nasul se contopeste cu fruntea pe drumul sau spre cer. Loc unde-i salasluiesc pe-o parte si pe alta doua perechi de sprancene. Deloc grosolane ca forma.

   Se ridica vointa mai presus de toate. In farfurile ei cu degete mici. Ridicate incet de un picior drept, static, fara urma de muschi. Din care genunchi in sus ii arata forma si aspect. Legate in sold de simbolul feminitatii sale. Despartit de trup prin doua oase care lovesc pielea subtire de de-asupra. Se ridica pe un abdomen aproape plat. Doar cu mic semn ca exista ceva ce bate in el. Si buricul... oh, buricul! Semn de nastere, initiere, exaltare. Caire, chiar. Urmat in josu-i de o carare fina de un blond discret.

   Mana ce ii trece peste piept. Ce prinde si lasa. Studioasa in dansul sau melodramatic. Cand e ea in fiecare sant cand e racoare si-n fiecare centimetru cand e placut. Cand e ea in nu prea rotund, dar rotunjit. Cand se vede om muritor, aruncat clavicula cu clavicula in gat. Cand umerii ii lasa lasati si se simte sprijin. Cand crede ca-s lati, pentru protectie.

   Inclesteaza si lasa lejer lucrul ce-l iubeste cel mai mult. Mana. Mereu perfecta. Asa isi zice ea. Legata de antebrat prin incheietura, cot si umar. Spatele e de prisos sa-l vada. E imperfect si acoperit de par pana la jumatate.

   Isi vara degetele pe sub chilot, pe coapsa. Isi simte pielea din spatele materialului textil. Deloc ea. Dar il poarta. Isi pune o bluza larga. Total ea. Si-si arunca amintirea ei inapoi in oglinda. Isi arunca sentimentul profund pe pulsatie interna. Inapoi. In spatele reflexiei ei, daca se poate. Si iese in picioarele golase. Unde lasa sa se impreuneze pielea cu imperfectiunile prezente pe podeaua balconului sau.

   Se lasa in pozitia ei preferata. In lotus, lejer. Cu spatele lipit de zid. Isi aprinde tigara si se uita-n sus. Trage fum dupa fum si se ridica. Vede oras aglomerat, desi e tacut. Intunecat, luminat doar de felinare, spitalul de-alaturi si luna. Si sufla c-un vel de regret nestiut. Revine in starea ei si pentru altii.


- In umbrele claviculei se ascunde o poveste. Caut-o cu parfumul de femeie. Caut-o cu parfumul de barbat. Doar gaseste-o. Si spune-mi finalul.

Stay tunned.



miercuri, 17 iulie 2013

Inkării.

   Red Hot Chili Peppers - Don't Forget Me

   E dansul degetelor frivole pe filtru de tigara slim. E frig si tremur, din fir blond si pana.n unghi de nouazeci grade cu podeaua,fix. E fix doua si imperfectiune din minute. E moment de repaos, liniste si zgomot de vant. E mana mea pe rece, fir cu fir. Granula de nisip peste alta. Ce numesc multi mare. Si ce numesc eu casa. Simplu oras.

   E cale ferata cu sine dreote si curbate cu fel si fel de indicatii.E negrul din picioare cu sireturi albe care le parcurge. Un metru fizic si.un kilometru mental. E rau ziua si bine noaptea. E om bland ziua si violent noaptea. Daca nu.l cunosti si esti vulnerabil.

   E eu p.acolo, prin fata ochilor tai. Eu singur, fara tigari, geaca, dar cu sperante. Ca marea e singura care ma duce cu gandul la Vama mea cea Veche pe care o vad asa cum am vazut.o cu ani in urma. Si tot marea mi.e legatura directa cu ea. In mare mi se ineaca lacrimile in care respira vietatile marine si dispare tristetea mea efervescenta. In mare se face calciu pentru scoici tari, simboluri eterne legate cu Cazinoul.

   E artist prost, ciudat, neinteles. Mi.e frica de el si de influentele lui. De deep shit.urile care le face si cum bulverseaza viata mea si a celorlalti. Un animal ce ma iubeste si care.mi ustura.toracele cu culori inexistente. Culori, zis sentimente.

   E corp cald pe care ma pot sprijini la greurati si de unde.i fur caldura trupeasca. Ii fur fiertura involburata din sange pentru binele meu si alor mei. Organe sa zbata si sa se largeasca, sa secrete si sa arate ca.s bine si ca functioneaza ca tu sa fii aici cu mine. Poatenu fizic, desi imi doresc. Poate nu.ti bate organ peste organ sa.ti iau caldura din pantec, dar ma incalzesc cu gandurile mele in soba mea mentala unde arzi mocnit.

E rece. Vara. Constanta. Treispe zile ramase. Prieteni limitati, niciodata prezenti. Paispe mii de vise. Zero tigari.

Stay tunned.