Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Despre scriitor



   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!

duminică, 3 iulie 2016

Fustiţă


   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   



   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)


luni, 27 iunie 2016

Minte-n aburi





   N-am inspiraţie. N-am acuitatea mentală pentru nimic. N-am decât tot ceea ce şi-ar fi dorit ai mei, o cameră în deplină ordine şi o linişte ciudată pe biroul meu: niciun hazard despre care să scriu, niciun hazard din care să scriu.

   Se spune că un mediu organizat îţi oferă energie, dar pe mine mă aruncă în letargie. Oribil. N-aş putea alerga pe plajă? Nu, că într-o săptămână fix este Bacalaureatul cel Mare, cu ani de domnie doar trei zile şi un an jumătate în pubertatea liceană. Şi musai trebuie să-l înfrunţi? Da. Se spune că aşa este şi să nu mai pun intrebări. Iar acum ce faci? Mă-ntreb doar.

   Era un strat aşa de siguranţă pe bancă astăzi la competenţa de la engleză. N-am înţeles-o. A fost banal. Totul e prea banal. Totul e făcut să fie într-atât de simplu, încât să te bage-n ceaţă, sau să dea disperare celorlalţi. Nu-s ca mine, dar or fi. De am piele ca şi ei, înseamnă că-s de-a lor, dar deloc cu ei. Nici în pauza dintre probe. Am rămas cu ardoarea din cap şi cu fumul din spatele globului ocular. Oscila între exterior şi tare, necunoscând acest "tare" ce-o fi, căci materia e gelatină, oricât te-ai minţi.

   Sper doar să nu te strici înainte. Oricât mi-aş da speranţe că nu mă stric, se-ntâmplă. E ceaţă de se taie cu pixul prin mintea mea. Sunt o grămadă, vor să iasă, dar nu ştiu pe unde mai întâi. Aş scrie, dar învăţ şi vreau să desenez, dar mă opresc. 

   Câte blocaje? N-am idee. Sunt multe şi mărunte, nu sunt ascultate, sunt ale mele, sunt în străfundul minţii mele, sunt în "Jurnal de zi" sub care mă ascund între coperţi negre, sau poate eu, făptura retrasă de acum, care încearcă să işi facă undeva un loc, fără să mai fiu tras afară, fără să mă oblige cineva să fac ceva, fără alte cuvinte de dubii, fără totul şi cu totul al meu, găsit şi creat de mine.

   Încă mă conving că-i frumoasă lumea şi că poate fi o pace comună. Pacea ne-o facem noi, dar de există pace, nu stă pe strada mea sigur. Poate suntem meniţi să-i scriem adresa pe plăcuţă şi să ne însuşim strada? Şi cum încerc să mă conving, mă dezamăgesc şi ceva devine sumbru, egoist, urât, apoi dau afară, îl arunc şi-l mototolesc, îl zgârii cu creionul pe foaie până se găureşte, dau foc la lumânări parfumate şi mă uit la ele până aţipesc. Am mâinile încordate pe orice, vreau să se termine. Îmi doresc să se termine. 


   N-am idee ce caut aici, dar cred că din greşeală va ieşi de zile mari.



   (Sursa imagini: Andrew Wilson)

sâmbătă, 25 iunie 2016

Pastel.


   Byron - Masa pentru doi


   N-as nega ca lucru-i mat, desi lumii ii place pastelat... Am negat de fiecare data cand lucrul era pastelat si-mi ziceam ca este mat, iar asta ma deruta. Avea strict o nuanta si nu ma puteam opri din mintit ca are mai multe: desi vedeam una, se simteau mai multe. Nu ca acum ar fi prea diferit. Nu este deloc diferit. A ramas aceiasi confuzie oculara, dar survenind iluzionismul in majoritatea momentelor cotidiene si in cazuri speciale, ocazionale, am ajuns sa cred ca totul este cu adevarat pastelat, iar mat exista doar pe asfalt.

   Am zis ca-mi place verdele si vanilia, pentru ca gusturi si nimic altceva, dar survoleaza si decapiteaza aceste gusturi factori externi, combinatiuni interne de substante in continua schimbare, corp uman, clar e pastel. De ma mint altii ca-i mat ala si ceilalti ca el sau ca ea este pastelata pentru mine, eu nu ma pot minti si de mintit, pot minti doar timpul ca sunt de partea lui. Am mintit timpul doar pentru faptul ca pastelul indepartat in care o vad ar fi o deziluzie, dar pastelul launtric ce se intensifica cu timpul care nu minte cand zice ca-i impotriva mea este generat de un viitor clasic in lirism.

   Fie ca minimalismul il ador in design si-n arhitectura, nu neg alt curent. Pastelul vibreaza si trepideaza pe dinauntrul talpii, nu ca s-ar declansa un cutremur, ci ca te face sa simti ceva. Fie ca se vrea alergat, pe mat pot alerga cu pastelul din sinea mea, contra timp si probabil aliat cu el pot fi, iar acum nu doar ca diplomatia este un cuvant, ci un fapt. Examenele vin, eu alerg spre el, ma izbesc ca de-un zid, lesin si ma trezesc cu ele luate.




   Ca apoi sa ma plimb si sa-mi regasesc pastelul cu acele culori pe care eu nu le regasesc in tonurile mele de culoare.

   
Ea este o paleta de culori complexe.


luni, 6 iunie 2016

Intre degetele lui Dostoyevsky



    S-a mulat o seara peste o zi. Soare dintr-un felinar pe o strada principala, pavata, imbacsita cu tufe, trandafiri si voie buna peste orele acoperite ca de-o palma de catre soare. Un chip luminat pe partea strazii, intunecat pe partea impanzita de o incercare de natura in mijlocul orasului. Un nas uniform, arc al pielii de pe obrajii netezi si fruntea incretita de riduri ereditare de expresie. Ochi acoperiti de piele, puricata in colturi de tesut bombat, moale, care tine de sprijin sprancenei curbate si celeilalte trasata ca o linie, o creanga infinita in intuneric. O negura de la barbie in jos, o catalogare ambigua si chioara a unei barbi cu talpi care pleoscaie o talpa de pantof, repetitiva. Ivan Grigoriev-Gundwar.

   "Imi netezeam sacoul cu palma stanga, fiind mana dreapta intr-o continua stare de incordare musculara incontrolabila. Serile lungi de studiu in facultate si drumul catre casa imi lumineaza fragmente din nasturi, manseta si guler, unde ma regasesc eu, omul. Imi imping glezna perfect inainte si calc pe pasi de balerin cu un picior, incontrolabil. Sunt perfectionist, dar refuz sa cred ca eu, ca individ, sunt cu adevarat perfect. Un talent iluzoriu de... a fi si atat.

   Un genunchi mi-e ud de indarjirea pasului meu marunt, controlat, iar celalalt uscat, parca jucand printre picaturile de ploaie, evitandu-le ca pe gloante letale in puncte fixe, vitale. Insusi eu evit sa privesc, ci doar sa aud, sa simt cum mi se scurge drumul catre casa, iar din punctul noptierei mele grele de insomnii si munca continua, si-mai departe."

   Foile inmuiate de vreme, pierdute demult, dematerializate, fragmentate, rupte, reluate in fiecare seara cu stiloul pe hartie, luate in ploaie, in joc ambiguu ca irisul pe pupila, joc de fizica in optica. "Homo ludens" contemporan pe scaunul de lemn, cautand, analizand, ridicand spranceana, ramanand multa vreme astfel, umbra a continuantelor nopti de descoperire fiind ridurile de expresie vazute in lumina din vitrina cinematografului, inchis.

   "Framant pielea uda de pe mainile-mi inasprite de frig, ramanand cu tremur pe varf de deget ca mi-a ramas verde, ca si cum as fi framantat intreaga natura"



(

luni, 30 mai 2016

Intr-o ureche


   Bonobo - Nightlife (ft. Bajka)

   Simti diminetile acelea de duminica ca pe-un eliberat medical total, din perna si pana-n varful globului ocular cu care faci intaia data contact cu mediul din prima clipa a fiecarei zi. E un sentiment concis, de tarsaiala fara senzatie anume, cu ochii intredeschisi, cateodata deplasand capul un centimetru mai in stanga sau mai in dreapta, cand decizi sa aflii cat este ceasul si cat ti-ai intarziat activitatea pentru ziua respectiva. In zile ca aceasta, duminica doar si nimic altceva, incerci sa iti faci un plan schitat cu privirea aruncata pe fereastra, inca stand in pozitia pruncului adormit, trantit pe pat, incurcat in asternut ca o cusatura desucheata. 

   Telefoane pierdute, haine aruncate aiurea peste tot, oameni goi: doar in mintea ta. Cerul e mult prea albastrui sa te hotarasti la un anumit fus orar, chiar de-i stabilit pentru regiunea ta. Ora nici atat. Vremea jucausa, soare cu averse mai tarziu, neanuntate. In fund pe pat, nu-ti faci vreun plan. Te-ai prabusi impuscat, dar iti cari existenta, cu tot cu ochii tai intredeschisi, verifici casa si constati ca esti de unul singur. Aprinzi o tigara si suni inapoi: apel nepreluat. Unul singur.

   Rontaieli? O cafea? Nu. Doar un cappuccino facut prea gros si mult prea dulce si-un rest amagitor de nes ce si-a pierdut din fierbinteala cu o noapte mai-nainte. Doua slim-uri, scrumiera taiata-n var de diamant si fata sifonata. Mi-o calc cu fierul de calcat pana vii tu.

   Pantalonii mancati jos, ca-s largi si calci cu calcaiul pe dosul lor, patati de culoare, cumva in vine si parul aiurea, cazut pe-o parte de profil. Fastaceli cotidiene, casnice, inceputul unei notari la tastatura, o melodie energizanta de seara cu vin in pahare cu picior, servit unor doamne cu unghii rosii: doar o imaginatie prea bogata, putin intr-o ureche.

   Apari ca venind de la plaja, cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde o privire "necalcata", deschizand parca un drum spre-o plaja cu nisip din scum de tigara si valuri rotogol in aer de fum. Valuri ce se sparg in dintii cu strungareata ce serveste cappuccino-ul si pune muzica, pana incerci sa-ti schimbi bumbacul de pe tine. Pentru ca stiu o scurtatura si cu un fotograf, iti opresti mersul la orice dara diferita de lumina.

   O zi ca dimineata, intr-o ureche neschimbata cu alta. O zi idem cealalta si multe dintre celelalte si cele ce vor mai urma. Un drum de jumatate de ora in caldura inabusitoare cu dare fine de racoare, cu tigara Pall Mall, pe-o banca in parc. Scorbura din tine vrea sa scrie si-ncepuse de pe drum, neatenta la drum, pe treceri de pietoni doar usor. Pe banca-n parc, faci contact scris cu infinitul formelor neuniforme, o pura arta pictata pe-un sevalet tinut de atmosfera: am impresia ca iubesti. Femeie gravida pe-o alta banca iti spune, zambind. 

   Copiii cu alergatul lor si toti bradutii, cu crengile pe care le vezi ca degete care te cheama inapoi in amintire: zapada. Straturi de amintiri pe care nu le-ntalnesc decat in perioada hibernarii spirituale. Dar e luna lui mai, iar "degetele" infipte-n trunchi aratau in toate partile. Doar o parte duce unde vrei.

   






Ai dat mana cu nebunia ta
   Care-ti sta intr-o ureche.

   

luni, 16 mai 2016

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?


Apollonia, 2000