Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 29 septembrie 2016

Ultima seara in Constanta

 
   Arctic Monkeys - Why'd you only call me when you're high

   Nu am plecat de-acasa in lacrimi. Nici nu pot spune ca am plecat. 

   Sunt abia in punctul in care suport inca doua ore sufocante acasa, pana sa imi inchid geamantanul in fermoar, sa-mi arunc toata speranta-n gaurile dintre zimtii fermoarului si sa-ncerc sa-mi conserv niste lacrimi pe care oricum le voi varsa candva... in Cluj-Napoca. Probabil intr-o seara frustrata, cand colegele mele de camera dorm sau ceva.

   Am visat la plecarea aceasta un an intreg. Doar ca realitatea si-a facut meseria si a injectat un vis cu dezamagire si l-a mai prelungit un an. Ideea e ca am luat BAC-ul (despre care am si scris o gramada aici) si am dat la UAD (dar ca sa vezi, n-am intrat). In schimb, am intrat in toamna la ceva ce s-ar putea sa-mi placa. Dar cum zic: visul meu s-a prelungit un an. Asadar, ma duc sa art. E suficient? Cred ca da.

   Or urma mai multe deep shit-uri si sunt sigura de asta, dar mult mai mult scriu pe pagina mea de tumblr. So follow me for fun and thoughts.

   O sa duc dorul patului meu mult prea larg pentru toate nevoile mele biologice (somn si altele), televizorului mereu pe Paprika TV sau Comedy Central Extra, sau tuturor desenelor de-acasa, sevaletului, a mamei, a Budincii, voluntariatului si oamenilor minunati intalniti acolo, tuturor prietenilor mei, cafelei din 13, mamei care a bocit oleaca mai devreme si ritmului lejer de vietuire pentru care n-am pus un pret atat de mare, precum fac acum. 

   Imi va fi dor de Constanta mea de poveste.
   Ma-ntorc de Craciun. Lol.





duminică, 4 septembrie 2016

Nenea Sandu


   The Kooks - Junk of the Heart (Happy)


   Pot sa-ti garantez ca nu il cunosc, nu l-am cunoscut si nici nu am vazut vreo poza cu nenea Sandu pana in momentul de fata. M-am apropiat de tot ce ar fi fost acest Sandu-om prin Sandu-entitate, in fiecare joi dupa-masa. El nu reprezenta decat ideea nearatata si totodata nealterata de timp a ceea ce se voia a fi el, ca om, ca personalitate.

   Din cate am simtit, stand cate trei sau patru ore in acel apartament in fiecare saptamana, nea Sandu era o persoana calda, o persoana integra, culturala. Nu neg si un simt al umorului vechi si-o calda dragoste de familie, dar si de patrie. Desi ne intalneam cu scop de literatura, aflam cate ceva si despre nea Sandu, despre istoria comunismului, pataniile copilului la bunica de la tara, doar ca la munte. Iar naratorul acestor patanii ni se infatisa sub forma unei femei adulte, dar in acele momente, ii sclipeau ochii, ca si cum ar fi vazut in coltul bibliotecii din spatele nostru o capita de fan pe care abia astepta sa sara. Asta mi-a amintit de ce am indragit literatura din clasele aproape mici: din cauza acesteia, din cauza ochilor sai, din cauza agitatiei pe care si-a adus-o in spate, cu tot cu istoria muntelui Postavaru si cu tot cu locul de joaca, unde obisnuia sa uite de ea la joaca si s-o cheme mama ei acasa. Dar ce-a pus punctul cel mai mult pe-aceasta poveste a fost faptul ca a dus-o pe micuta sa, in acelasi loc de joaca dintre blocuri, tot in Brasov, iar cu aceiasi nostalgie, s-a uitat la fereastra la care, candva, mama ei se uita la ea si o chema inapoi.

   Era o nostalgie ciudata, dar inedita. Parca calcam in praf de magie imediat ce intram in bloc, sau cand stateam afara la tigara, pana sa vina cineva. Sau cand asteptam, nestiind ca toata lumea e deja inauntru. Si sa stiti ca nu ma duceam doar pentru ca trebuia sa invat... Ma duceam sa aud povestea din spatele povestii. Ma duceam, efectiv, sa invat fara sa citesc mai mult de doua ori acasa ceea ce scriam acolo si sa inteleg. Ma duceam, cumva intimidata, dar totodata, ma duceam ca acasa la nea Sandu. Iar "nenea Sandu" era doar prezenta din aer: el nu mai e printre vii de vreo trei ani. Locul nostru de intalnire i-a fost adapost si intocmai ca un adapost, l-a lasat pentru noi, ca sa invatam. Casa batraneasca, inviorata chiar de o modernitate care nu deranja. Un radiou mare, dreptunghiular si crem, prins pe laturi cu piele, statea pe o etajera veche de televizor. Iar deasupra, un televizor bun, probabil functional. La cativa centimetrii buni, alaturi, era o biblioteca imensa, crem. Nu pot sa imi aduc aminte daca lemnul bibliotecii era crem sau cotoarele cartilor, impreuna stand in inghesuiala aceea, formand acest crem despre care scriu acum.

   Ce-i tragic este ca, ultima data cand m-am dus acolo, profa ne-a zis ca putem sa ne alegem o carte, cu-mprumutu', desigur. Eu mi-am ales "Amintiri din casa mortilor" a lui Dostoievski. Am luat-o in aprilie. Inca o citesc. Dar in clipa aceea, cand a vazut profa ce carte mi-am ales, a zis: "Hm, cam grea. Nu stiu cat o sa intelegi din ea". Spre mirarea mea, cred ca am inteles ce voia Dostoievski-ocnas si boier sa faca. Si, mai ales, printre paginile ingalbenite ale acestei carti cu copertile crem, am gasit o gaura ce nu deranjeaza. Pare-se, a fost arsa cu un chibrit sau cu o fasie usoara de tigara. Ceea ce mi-a amintit ca toate acele carti erau ale lui nenea Sandu, pentru noi.

   Acum intreb: cum poate un om pe care nu l-am cunoscut in viata mea, un om despre care am auzit doar povesti, sa mi se para atat de apropiat? Toate acele zile in care ne-am vazut sa vorbim de Vitoria Lipan sau de Ilie Moromete, ca mai apoi sa ascultam povesti anexate din trairile profei, care, prin faptul ca a trait toate acele fragmente pe care noi nu le intelegeam din operele cu iz traditional, le reda cu atata exactitate, cu atata zvac si cu si-mai multa pasiune, aruncata in amintiri, fata ei si felul cum vorbea, cum se uita la noi, ne facea sa le traim noi, pe propria noastra piele. O data am zis, pe cand profa povestea "Morometii", ca pot sa-i aud glasul lui Ilie si pot sa vad oamenii cum se strang sa-l asculte. Ma strangea pieptul la "Iona", caci eram in vremea comunismului, tot eu, vrand sa scriu, dar nu puteam. Sau nu musai sa scriu, dar Sorescu mi-era si-mi este inca aproape.



   Inca ma simt intr-o cusca toracica de peste, de-a lungul careia ma plimb cu degetul, neavand cutit sa tai pieile, pentru ca, probabil, mi-am dorit atat de tare sa fac asta pe propria mea piele, ca am ajuns sa fiu in sinea mea, prinsa in toate aceste amintiri, in nea Sandu si-n cartile pe care le-am citit. 

   Nu mai stiu ce-i viata
   Dar am amintiri pe cinste
   A ceea ce a fost.
   Saru-mana, nea Sandu.
   
(Sursa imagine: https://paintdeath.tumblr.com/ )

sâmbătă, 13 august 2016

Ratatule



   Ai fugit ca un las de atatea ori. Nici nu-mi pot imagina cum nu vezi santurile lasate in spatele calcaielor tale. Ai fugit de-atatea ori, te-ai tarat pe coate si pe burta, te-ai aruncat in smoala ca sa dispari, sa nu te mai vada nimeni, sa nu mai simta nimeni prezenta ta. Si cat, ma rog, sa fugi? Un infinit de pasi e doar o mare moarta in care nici Moise nu poate patrunde cu poporul sau.

   Fugi de un razboi temeinic cu gamaliile de sudoare de pe fruntea ta. Fugi de toate fricile si mai mult obosesti fugind de ele, decat sa le infrunti. Ai in jur o intreaga fauna de ochi acerbi din grame de praf care te privesc deznadajduiti: le este mila de tine, atata tot. Doar mila pentru un rateu ca tine.

   Oricine poate avea corpul solid si sa fuga, iar organismul destul de puternic incat sa-ti refaca toate ranile din genunchi si zgarieturile de pe fata. Atata forta launtrica sa fugi ani in sir, luni de zile pe care nu le traiesti, ci pe care le eviti. In asa-zisele tale "pauze", te gandesti ce ai fi putut face, cat este ceasul, ce anotimp este, iar tu... unde esti?

   Asta s-ar intreba multi. Doar ca multi nu sunt. Pentru un om care fuge de el insusi, nu exista oameni care sa-l priveasca si sa-l aprecieze. Nu exista oameni pentru fugari, fricosi, ratati, descurajati, mormoloci! Iar daca acum esti in pauza in care te gandesti unde esti, porneste inapoi cu aceiasi viteza. Fugi spre ceea ce te-a adus in punctul acesta de nimic al drumului tau lung, incordeaza-ti pumnii, alimenteaza-ti ambitia, iar lumea se va aduna. Te vor privi. Iar dupa multa vreme, vei simti ca ai un rost.

   Fricile de care fugi, defapt sunt laturi din tine pe care le-ai renegat ca fiind bune de ceva. Vei fi un ratat in continuare daca vei fugi in nestire spre nimic si nu te vei opri sa gandesti la o oaza imaginara de apa ca ceea ce este in spate este poarta spre viitor, pe acelasi nisip, dar nu si pe-aceleasi urme de talpa.


   Vei continua, ratatule?
   Raspunsul ti-l gasesti singur.



(Sursa imagine: Paolo Raeli)

duminică, 7 august 2016

Durere



   Mereu scriitorii au vrut in sinea lor sa le iasa o scriere impecabila, valoroasa din punct de vedere literar si lexical. Tot ceea ce a fost, in fond, impecabil, au fost greselile lor, cosmarurile lor, lucruri marcante din realitatea exterioara ce ei le-au absorbit si le-au stors in cuvinte.

   Noi acum poate venim cu cuvinte de lauda, cuvinte superbe, mirobolante sau frumoase la adresa cartii pe care tocmai am citit-o, dar sa nu uitam: sentimentul incercat la pagina X, alineatul Y. Nu se pupa cu impresia noastra generala de final sau impresia pe care o lasam unei persoane cand recomandam cartea respectiva.

   Totul a pornit dintr-o pace perceputa de toti, un razboi intre conexiunile anterioare si prezente ale persoanei ce da sa scrie. Nu-i nimic frumos in literatura, ci doar perceptia umana o face "frumoasa". O face romantica, un fel de mazga intelectuala careia incercam de generatii sa-i dam de cap si, incercand s-o intelegem, ajungem la concluzii pe care le tocim in banci ca si "concluzii finale". Acolo se ajunge cand scriitorul moare si cand nu mai are niciun cuvant de spus cu privire la ceea ce a vrut acesta sa exprime sau cum a ajuns sa exprime o palma data candva de cineva intr-un anotimp torid.

   Altii, intocmai ca mine, privesc optimist viata ca si ultima varianta intr-o vieturie de om prost, dar creez cu un pesimism acerb: totul porneste de la asta, chiar si-n clipa de fericire exuberanta. Ajungi acasa dintr-o simpla plimbare in parc si incepi sa uzi pernele, sa-ti tremure degetele, cumva inclestate in asternut, ca te napadesc amintiri trecute: totul dintr-o simpla plimbare in parc.

   Cand un scriitor nu mai scrie, a ajuns sa fie gaunos pe dinauntru, total si ireversibil. Este bolnav, devine nihihilist, uraste lumea, iubeste, dar nu este inteles. Face intoxicatie de ce marsavii nejustificate mai vede, de amintiri, cuvinte, semnificatii marunte a unei maini aruncate-n aer in semn de ramas bun si "cum a fost aruncata aceasta si cand?". Multe intrebari ale caror raspunsuri nu-si au sensul, intrebarile insasi nefiind fondate de o baza materiala, ori simbolica.

   Ajungem sa fim schizofrenici. 
   Ajungem sa simtim ca nu mai avem niciun rost aici.
   Ajungem sa simtim ca e mai bine fara carnea asta.
   Ajungem sa simtim ca suntem bolnavi si ca nu vrem sa ne tratam.
   Asa se sting unii scriitori.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Despre scriitor



   Ce-ar fi sa scriu despre tine ca om, sau despre tine ca domn ori domnisoara? Unde i-ar mai fi farmecul scrierii mele? N-am scris despre tine ca om sau oama, ca domn sau dama, deoarece am scris despre tine deja ca fenomen, ca un gand etern, fixatie de vaz intr-un punct fugitiv. Cand stau pe banca in parc si fumez tigari la bucata, nu voi scrie cat te vreau in pat sau cat de urat m-ai inlaturat, ci te voi descrie ca un vartej de par unde nu trebuia sau ca o suvita aruncata de par pe fata cum nu-i natural, dar trebuie si da bine.

   Cand am scris eu despre tine nici nu ne cunosteam, sau nici nu ne vorbiseram suficient. N-o sa scriu de persoane pe care le cunosc de-a binelea, iar de o voi face, nu le voi spune. O vor descoperi cu sau fara ajutorul meu.

   Intotdeauna scriu despre batrani in autobuze sau anormalitati de pe strazi, cum se simte sa fii om in conjuncturi foarte neobisnuite, dar pe care sa le resimti ca fiind extraordinare sau iesite din comun. Asta face un scriitor. Asa e el: blurat de simplu, aproape sters, sau o persoana exuberanta, sociabila, dar care isi ascunde talentul asta intocmai pentru ca este cel mai de pret dar al sau.

   Oi avea eu darul asta, tot scriind si resimtind, tot fiind aburit prin societate, tot fiind mintit si ranit, sau iubit si coplesit de atentie. Orisicum, am scris. Nu despre mine, ci de felul cum resimt oamenii aceste lucruri. Nu vreau ca proza mea sa fie altfel, decat un motor care sa genereze ceva in cititor. Nu vreau decat sa fiu vazut ca scriitor anonim. Sunt un om ca oricare altul, am pornit dintr-un punct, iar asta ma face sa fiu pretutindeni. Este un fel de super putere nementionata pana acum.

   Ma poti iubi ca scriitor
   Dar scopul meu este ca prin proza mea
   Tu sa te iubesti pe tine si sa vezi!

duminică, 3 iulie 2016

Fustiţă


   Florence + the Machine - Cosmic Love

   Ţi-am împletit între degete o fustă din material subţire. Am tras sforile prin spaţiul dintre unghie şi deget, îmbinând noduri mici, să-ţi vină fin pe piele. Îmi zâmbeşti, deşi tot mie îmi gâdili fiecare firicel din câmpia imaginaţiei mele. Îmi zburzi ca un abur neuniform, iar de aceea ţi-am dat formă, iată, că există şi eşti: în palma ta, toată mintea mea sălbatică cu tot cu cea lucidă, iar degetele tale, jucând un dans plutitor, cu fustiţă ataşată.

   Mi-ai zâmbit din nou. Nu ştiai tot ce gândesc, iar eu continuam să împletesc, fir cu fir, povestea asta scurtă cu acele constelaţii de pe cer care-ţi iau forma. Noaptea se face mulaj peste pielea ta, sub obraz şi până la ureche, e asemănare leită cu tine, deşi nu-ţi dai seama. De-asta zâmbeai? Cu siguranţă că nu. Cu toate astea, cu toate fragmentele de tine sclipocind pe cer, am tras sfori din mătase de păianjen şi te-am prins de vârful degetului. Nu-mi explic cât am stat să vânez un păianjen pentru o fustă în miniatură cu care să guvernezi.

   Mă-ncurcam în neghiobia mea printre noduri şi le desfăceam rapid, să nu le vezi, dar ştiam demult că, oferindu-mi palma ta, vei cunoaşte şi vei vedea. Am acceptat cu un risc atât de fin, că se taie şi se-mbină cu un alt risc la milimetru. Lucrăm în parametrii şi în formule pe care nu le înţelegem, iar cumva le dăm de cap, cu fiecare centimetru în plus de mătase naturală pe pielea ta, cu fiecare privire a ta, cu fiecare aruncătură de privire la tine, găsindu-te zâmbind, întrebându-mă de când.

   De ani simt că te prind de deget, pescuindu-te pe cer, dar îmi scăpai şi nu realizam cât de important este un cer înstelat să aflu, sau o voce să-mi rostească şi-o ureche care să audă, ca mai apoi să-nţeleagă palma ta. Toate clipele astea prăfuite de somn în care ţes fărâme din mine, tu pe cer, doar când dormi, zâmbindu-mi că-ţi ţes fustiţă pe degetele printre care se perindă bucle atunci când scrii, sau forme care redau alte forme, înzecite. Măcar atât pot face în clipă. Nu mă-ntreba care. Mai arunc o privire la tine şi zâmbeşti, dormind. 

   Mă culc. Te voi găsi prin vise, liberă, dansând din nou.

   



   (Sursă imagine: sadviolences.tumblr.com)


luni, 27 iunie 2016

Minte-n aburi





   N-am inspiraţie. N-am acuitatea mentală pentru nimic. N-am decât tot ceea ce şi-ar fi dorit ai mei, o cameră în deplină ordine şi o linişte ciudată pe biroul meu: niciun hazard despre care să scriu, niciun hazard din care să scriu.

   Se spune că un mediu organizat îţi oferă energie, dar pe mine mă aruncă în letargie. Oribil. N-aş putea alerga pe plajă? Nu, că într-o săptămână fix este Bacalaureatul cel Mare, cu ani de domnie doar trei zile şi un an jumătate în pubertatea liceană. Şi musai trebuie să-l înfrunţi? Da. Se spune că aşa este şi să nu mai pun intrebări. Iar acum ce faci? Mă-ntreb doar.

   Era un strat aşa de siguranţă pe bancă astăzi la competenţa de la engleză. N-am înţeles-o. A fost banal. Totul e prea banal. Totul e făcut să fie într-atât de simplu, încât să te bage-n ceaţă, sau să dea disperare celorlalţi. Nu-s ca mine, dar or fi. De am piele ca şi ei, înseamnă că-s de-a lor, dar deloc cu ei. Nici în pauza dintre probe. Am rămas cu ardoarea din cap şi cu fumul din spatele globului ocular. Oscila între exterior şi tare, necunoscând acest "tare" ce-o fi, căci materia e gelatină, oricât te-ai minţi.

   Sper doar să nu te strici înainte. Oricât mi-aş da speranţe că nu mă stric, se-ntâmplă. E ceaţă de se taie cu pixul prin mintea mea. Sunt o grămadă, vor să iasă, dar nu ştiu pe unde mai întâi. Aş scrie, dar învăţ şi vreau să desenez, dar mă opresc. 

   Câte blocaje? N-am idee. Sunt multe şi mărunte, nu sunt ascultate, sunt ale mele, sunt în străfundul minţii mele, sunt în "Jurnal de zi" sub care mă ascund între coperţi negre, sau poate eu, făptura retrasă de acum, care încearcă să işi facă undeva un loc, fără să mai fiu tras afară, fără să mă oblige cineva să fac ceva, fără alte cuvinte de dubii, fără totul şi cu totul al meu, găsit şi creat de mine.

   Încă mă conving că-i frumoasă lumea şi că poate fi o pace comună. Pacea ne-o facem noi, dar de există pace, nu stă pe strada mea sigur. Poate suntem meniţi să-i scriem adresa pe plăcuţă şi să ne însuşim strada? Şi cum încerc să mă conving, mă dezamăgesc şi ceva devine sumbru, egoist, urât, apoi dau afară, îl arunc şi-l mototolesc, îl zgârii cu creionul pe foaie până se găureşte, dau foc la lumânări parfumate şi mă uit la ele până aţipesc. Am mâinile încordate pe orice, vreau să se termine. Îmi doresc să se termine. 


   N-am idee ce caut aici, dar cred că din greşeală va ieşi de zile mari.



   (Sursa imagini: Andrew Wilson)