Arctic Monkeys - Fake Tales of San Francisco
Amplasat la etaj par, nu prea sus, dar nici prea jos, bloc cu opt etaje şi lift ce a găzduit de-a lungul timpului un amplu număr de actuali adulţi, desigur, cu aceeaşi mentalitate de adolescenţi rebeli ce au avut-o pe vremea când încă locuiau la bloc, cu familia părintească, locuiesc şi eu. La apartamentul de pe colţ, unul din colţurile etajului meu, la numărul format din dublul etajului meu, număr care adunat dă cifră cu numerologie pozitivă în basm.
Nu pot zice. Fiecare apartament are povestea lui. Aşa cum vis-a-vis a stat o femeie tare cumsecade, din legende, Lenuţa Mahera o chema, care de cancer s-a prăpădit în jurul vârstei de treizeci de ani. Tot aşa cum deasupra acestei femei a stat o altă femeie, cu care s-a certat pentru o buca' de porc în preajma Crăciunului, şi a cărei ură a făcut ca nebuna de la etajul superior să-i bată în podea Lenuţei "morţii cu morţii, viii cu viii", pe când aceasta era pe patul de moarte. Şi tot aşa, cum familia Mahera s-a mutat, cum alţii au venit, au vândut, au murit, sau au născut.
Am rămas uşor confuză. Pe vremuri, când eram a treia şi tot ce făceam era să mă car la şcoală şi să mă întorc cu Andrei, băiatul de-o vârstă cu mine de la şapte, şi să tastez codul de la interfon (căci el era mai scund ca mine), toţi căşunau pe mine cu apelative şi mă strigau pe prenumele meu, ăla comun. Iar acum, când mă întorc singură de la liceu (căci Andrei nu mai merge pe acelaşi drum cu mine), adormită şi intrigată oarecum de cartela mea inactivă care nu mă lasă să intru în bloc, mă trezesc cu câte un indian lângă mine sau cu câte un tip dubios, total necunoscut, care se pare că-mi e vecin. Dau "bună ziua" la lift, iar respectivul îmi răspunde cu privire confuză. Dau din cap şi o iau pe scări.
Singurul mod în care îmi place să merg cu liftul e ori atunci când sunt fără vlagă, ori atunci când am un marker interesant pe care vreau să-l testez sau când doar vreau să-mi las capul pe oglindă şi să meditez în intimitate, gândindu-mă la o posibilă cădere în gol cu liftul. Dar e foarte puţin posibil ca tocmai mie să mi se întâmple.
Astăzi, pe vreme rece şi-n care n-aveam chef de nicio poveste fantastică, stăteam cu mâinile la spate, privind apa plutitoare din balcon, cea care fusese zăpadă ieri. M-am ghemuit în pat, împăcată cu ideea unei enigme, ba chiar a Otiliei. M-am împăcat cu ideea că nu-mi pot încălzi mâinile cu o carte rece şi nici imaginaţia, cu o naraţiune plată, plină de case, de descrieri arhitectonice care nu mi le pot imagina, decât parţial şi incomplete. În treizeci de pagini, cu frig în oraş cald, cu pătură gri pe trup colorat. Speram la ceva interesant în cadrul romanului, dar singura acţiune dinamică a fost dezgolitul trupului meu în mers mărunt pe parchet, apoi, treptat, mutat pe marmura îngheţată din hol. La ciocănitul dinamic în uşă, la auzirea prenumelui comun, la glasul cunoscut, am făcut eforturi. Deschisesem larg uşa, din a cărei crăpătură făcută, mi s-a luminat tot holul. Mă prefăceam adormită în faţa unei femei ce m-a ţinut în braţe la vreme de vulnerabilitate evidentă. M-a întrebat, am dat din umeri şi am urmat marmura, pe când vecina de la şase, Mariana, mă urma fără s-o fi invitat. Am arătat, a ales, iar în timpul cât nu mă uitam, a vuit ca vântul pe uşă, închizând-o şi trântind uşa de la lift.
Spontaneitatea vechilor vecini nu mă miră. Nici atitudinea lor familială faţă de mine. Nimic din ceea ce mă surprinde la vecinele studente de sub mine, ce trag chiulabale în miez de noapte şi nimic din ce face omu' rocker de de-asupra mea, căci mereu a stat la număr impar, la tavanul ce lui îi este podea.
Ceea ce mi s-a părut mereu un paradox a fost viaţa la apartament. Sincer.
Stay tunned.
