De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

Era sau eram?

   Era ceva ce nu pot explica. Era sau eram? Încă nu mi-o explic
   Era ceva ce nu pot comenta. Era sau eram?  Mă-ntreb mereu şi mă oftic.
   Era ceva ce nu pot exprima. Era sau eram?  Nu ratez ocazie să-ncerc să mă complic.

   Era ceva, ceva-ul 'cela
   Nu-mi pot explica nevoia finelui 'cela
   Fără "A" de A. de bestie aşa
   Clătinată pe harpa inimii-ncordată.

   Încerc să stau să schimb ceva, să fac ceva, să iau cârma.
   Mi-e teamă şi mi-e nimic în încercarea de a obţine
   Om de "A" biped, bestie, animal blând.
   Oare chiar vreau? Oare chiar merit? Oare chiar joc jocul himeric?
   Într-un fel de scris în care nu mă regăsesc şi nu văd nimic.

   Stau pe jos, rezemată cu spatele de canapea
   Mi-e frig, dar sunt încinsă şi ştiu că mă târăsc pe ea
   Pe ideea muzei, pe ideea dorului, pe ideea înflăcărării sburătorului
   Trag fâşii de hârtie, îmbibate în cerneală, rânduri ude, fără ţel.

   Fac pe drac în drag de patru, anotimpuri când îi văd
  Sunt acolo, sunt sticloşi, înşelători, oare? Sau sfioşi?
   Oare am ocazia de a face ceva. O evadare în neandertalul urban?
   Oare mi-e aici ca tremur pe sub deget, ca să-mi transmită ceva?
   Am dat o dată, am mai dat şi azi. Semne evidente de raze pe flori de mai.

   Florile de mai sunt ca pielea-i fină: gingaşă, dură, scumpă. Drog ca de morfină.
   Ţi-am zis că ziua asta răsare ca tine, la fiecare atingere care mi se cuvine?
   Oare ţi-am spus că tu, mergând pe paşii plăjii, calci pe urmele iubirii?
   Oare n-am murit acum multe zile şi am luptat ca să te revăd pe tine?
   Oare locul ăsta, numit High Ink, e un cuib de viespii, ticsit de tine?

   Mi-am spus eu of-ul cu tine-n preajmă, cu tine, om, cu catafalc de piatră?
   Tu, om ca mine, din specie cu mine. Tu, om cu piele, învăluit în nemurire?
   Au trecut zile. Au trecut nopţi. Au trecut weekend-uri în care jucam bolţi.
   Erau creative, dar foarte reci. Mintea-ţi fericită nu exista deloc.
   Cunosc un om, cică e bestie. La cum mă uit la ea, să mă trimită la loc de corecţie.

   Se dă randament la rută supremă, în zi ca azi. Era superbă.
   Ziua începea cu geamul lipit pe spate. Cu coate lăsate în bluze mulate
   Cu curajul împins de la spate, parcă spionat de o teamă aparte.
   Am gândit mult înainte să citesc o carte. Mult mi-a luat s-o critic şi s-o pun de-o parte.
   Nu mi-a luat nici măcar o clipă. Să gândesc măcar! E târziu şi mi-e prea frică.

   Era ceva ce voiam a exprima. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a comenta. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a explica. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja

   Şi totuşi... Era sau eram?
   Răspuns clar nu pot avea.

Ardei iute, presat în torace

Red Hot Chili Peppers - Look Around

   O dragoste am. Cea mai longevivă, pe care n-am pierdut-o nici până acum. În vreme de smiorcăieli sentimentale, ceva cu adevărat a ieşit ca o bombă sonoră, un cod secret al celor ce-i înţeleg. Acum treizeci şi unu de ani, cei de la Red Hot Chiki Peppers susţineau primul concert live la  Rhythm Lounge, Hollywood. Au trecut ceva ani de atunci. Destul de mulţi, aş zice.

   Aceştia au fost oamenii pe care i-am fredonat la drum lung cu maşina pe drumurile ţării. Pe ei îi recunoşteam la tv, pe posturile muzicale. Cu ei aveam albume pe care le-am ascultat cu aceeaşi nostalgie ca prima dată. Le-am învăţat versurile şi am crescut cu ei. I-am iubit. Iar din ăştia treizeci şi unu de ani, eu nu i-am prins optişpe. De când am început să conştientizez, de la patru ani, am ales ce îmi place şi ce nu. Iar chipul lui Kiedis mi-a plăcut de-atunci.

   Erau nebuni şi puţin mai tineri. Tipu' meu favorit avea părul lung. Eram şi eu mică şi inocentă, ce-i drept. Ca om mic, mi-am luat model de ideal masculin de la Anthony, care dădea clasă chiar şi brutei din familia mea. Nu am ştiut multă vreme că ceea ce ascultam cu atâta patos e rock alternativ cu accente funk şi punk. Ştiam doar că e rock, că e frumos şi că e diferit. Şi că mă aduce aproape de tot şi mă face să mă simt bine.

   Pe vreme ce am crescut, i-am ascultam mai rar. Au intervenit şi alte curente muzicale în care m-am împiedicat, dar n-am renunţat la marea mea dragoste atât de uşor. Mereu îi aveam în mp3. Mereu le aveam versurile în minte. Am crescut în natura lor, pe străzi deja cunoscute de voi, bine pavate cu amintiri. Automat şi cu ei, cu paşi usturători şi roşii de vers cu conotaţie.

   Au fost cu mine l munte, la mare, chiar şi printre străini cu gusturi ca ale mele. Gusturi, ce pentru patru minute şi jumătate m-au făcut să mă simt printre ai mei. Mă uitam în ochii acelei turcoaice, cu "Californication" pe fundal şi cu aburii de la ceaiul verde ridicându-se până-n bărbia mea. A fost un tablou colorat, inexplicabil. Frumos.

   Restul s-a derulat pe aceleaşi melodii, mai vechi sau mai noi, dar cu aceiaşi oameni. La o sută şaizeci de centimetri ridicaţi pe umeri şi până-n creştet, purtaţi cu norocul experienţelor, am ales să rămân acea fetiţă, cu acelaşi ideal masculin. Am fumat cu ei, am fost şi am certat cu ei, am fost prinsă cu ei, m-am plimbat, am iubit, am plâns, am simţit, am desenat şi am scris cu ei. Probabil, am şi sărutat cu ei. Şi probabil, i-am dat mai departe, de pe limbă română pe-o alta, cu dialect frumos. Cu siguranţă dialect frumos, ce m-a făcut să-l aleg să-i spun secretele mele din gură-n gură. A contat prezenţa lor de fiecare dată, în orice chestiune minoră. Adormeam de multe ori cu ei şi am cunoscut berea de multe ori cu ei. Iar apogeul a fost atunci când i-am văzut. Erau acolo, la ceva metrii de mine, la câteva zeci de capete depărtare.

   Sunt acolo, vieţuiesc, progresează şi-i iubesc de la an la an din ce în ce mai tare. Sunt mândră de ei, îi iubesc ca pe nişte fraţi mai mari care parcă veghează veşnic asupra copilului ce-am fost o dată. Steluţa roşie mi-a devenit simbol sacru, tatuat de peste un deceniu pe retină. Nu sunt falşi, dau tot ce pot la chitară şi pe scenă, îşi dau seama de prostiile din tinereţile lor şi nu ezită să spună asta răspicat în public. Sunt oameni deosebiţi, nebuni, artişti.

Sunt fericită să spun că-i iubesc şi că datorită lor am atâtea amintiri.

Stay tunned

Leapşă cu capsă

1. Prezintă-te ! (nume, vârstă, blog)

   Mă ştiţi deja de aproape doi ani ca Ink, aşa că nu voi schimba asta brusc cu numele meu scurt. Am şaişpe şi şapte luni. Mă bucur de multe amintiri la această 'falnică' vârstă. Iar blogul.. oh, well. Cel de faţă. Unde scriu fel şi fel, filtrând diverse sentimente printre rânduri, cu diverse metafore create pe moment şi date spre violul dvs. vizual şi/sau mental. Mai rămâne şi ăla de pe Tumblr. :)

2. Ce zodie eşti? Spune-ne şi câteva trăsături ale zodiei tale cu care te identifici.

   Leu. N-am coamă, că-s femelă, dar ambiţia animalului ăsta superb mă face să mă identific cu el.

3. Ce îţi place să faci în timpul liber?

   Să sortez cărţile într-o ordine de mine aleasă, să ies în locurile mele de nebunii nocturne, să stau pe iarbă în Tăbăcărie când e cald şi senin, să pictez, să scriu, să studiez gesturile mărunte adunate de la alţii de pe-o zi pe alta, să mă oftic că e prea frig, ca dup-aia să mă oftic că-i prea cald, să stau pe balcon în serile de vară, să-mi amintesc lucruri cu oamenii frumoşi întâlniţi în ăştia şaişpe ani. Nu mai zic că-mi place să citesc şi alţi vecini de blog, că probabil ştiţi deja.

4. Culoarea ta favorită?

   Cu toate că toate culorile-mi sunt dragi, una e mai presus de toate. Se făcea ca acum multă vreme, doi bătrâni să joace şah în parcul cu fântâna aia în trepte ovale. Stăteau liniştiţi, mai mult sau mai puţin, şi-şi mutau pionii furioşi în amiaza aceea de primăvară. Printre căsuţe alb-negre, cele două elemente care, cred eu, constituie viaţă într-o compoziţie, un desen naiv al vreunui Andrei de cinci-şase ani sau chiar literele sumbre, tipărite pe-un gălbui ce plănuise a fi alb. Eu îl consider alb. Ei bine, un puşti de şapte ani, timid în tot ce inspira şi expira, şi-a încurcat bunicul în strategia sa străveche: i-a amplasat, între căsuţele acelea alb-negre, firicele de iarbă. Şi a plecat.

   Nu a spus nimic şi nici n-a avut îndrăzneala să mute vreo piesă. A creat un tablou, între muze alb-negre şi verde-praz. Tabloul ăla mi-l amintesc şi acum. Pentru că "puştiul" eram eu, pentru că bunicul nu juca şah şi pentru că verde îmi plăcea să cuprind cu mâna încă de pe-atunci.

5. Melodie, trupă, cântăreţ şi cântăreaţă favorită ?

   Well, shit. Trepidez între "Wet Sand" (RHCP), "Can't Stop", "Australia Streets" (Sticky Fingers), "Snow (Hey Oh)", "Living on a Prayer" (Bon Jovi) ş.a. . Aşa că aleg Rev Theory - Hell Yeah, pentru că e destul de şmecheră şi poate şi Jet - Are you gonna be my girl.

   Trupa favorită e Red Hot Chili Peppers. Forever and after. (poate şi Deep Purple)

   Cântăreţul... Deşi îmi place mult Anthony Kiedis... totuşi, n-aş zice că Tudor Chirilă e nasol, sau că vocea lui Cobain nu e expresivă. Asta mă bate grav. Jon Bon Jovi e awesome. Chet Faker are o voce frumoasă şi un look deosebit.. Şi James Blunt are cele mai fine piese pe care le mai fredonez în minte în zile nasoale. Nu ştiu. Nu mă pot hotărî asupra unuia singur. Damn it.

   Cântăreţele nu-mi prea plac, dar cea de la Pretty Reckless arată al naibii de bine. Aşa că rămân la ea.

6. Ce asculţi când eşti trist/ă?

   Când plouă sunt melancolică, nu tristă. Şi-mi place al naibii de mult să dau din melancolie în tristeţe şi să ascult ritmul vocii constante a ploii, cu final găsit în adormire.

7. Care e replica pe care o foloseşti cel mai des?

   "Dude" sau "bag p*alalalalalong*a". Dar mai sus am repetat "al naibii de bine/mult" într-o veselie, deci o trec şi pe asta pe listă.

8. Poezie preferată?

   Era ceva de Nichita Stănescu. Avea un titlu hazliu. Nu mai ţin minte.

9. Materia preferată?

Engleza.

10. Ce hobby-uri ai?

   Am hobby-uri româneşti. Le iau la vrac. Deocamdată mai am vreo două sute de grame de hobby-uri pe care le aplic când n-am şcoală.

11. Citatul care te caracterizează

   "Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare şi că în ea este măcar ceva cu siguranţă definitiv..." . Una dintre singurele citate în care mă regăsesc din cartea mea preferată, "Fiul risipitor", a lui Radu Tudoran.

12. Ce sport extrem ai vrea să încerc?

   Să merg pe tocuri de peste doişpe centimetri pe o vreme ca asta, în timp ce plimb un caniş şi-n timp ce-mi dau check in în vreun pub de "fete serioase".

   Sau aş putea să merg La Lăutari şi să pun ceva folk sau punk-rock pe telefon la maxim şi s-o tai la fugă, lol.

13. Dacă ai fi sexul opus, cum ai fi?

   Cum sunt şi acum, dar pregătind prăjituri şi gogoşi. :3

14. Ce te inspiră?

   Natura ei, de obicei.

15. Cinci cuvinte din descrierea ta?

   Vama, summer time, rock it !

   Leapşă ciordită la plictis maxim, o dau la cine a apucat s-o citească.

Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)

Drept

The Bug - Catch a fire

   Stai drept în faţa fricii tale cele mai mari. Stai drept în faţa oricărei primejdii, cu bărbia sus, cu încredere în propriile forţe. Stai drept ca o linie în punctualitate. Stai cu ideile în linie dreaptă, la nevoie şercuită. Iar linia preferinţelor tale să fie doar a ta. Să n-o mai vadă nimeni. Căci e a ta, în culorile tale, în modelul tău şi-n forma ta plăcută.

   Turnată dreaptă a ta măduvă-n coloană, cu muşchi înconjurându-ţi oasele. Cu tremurături să te ameninţe propriul trup, iar tu să-i dai peste bot, să se retragă. Să nu-ţi pierzi personalitatea în încercarea de a fi altcineva. Să nu te pierzi pe drum, ca la finele cărării urmate de tine, tu să nu te mai găseşti. Să nu citeşti ce vor alţii şi să nu simţi lucruri forţate. Să nu pretinzi sentimente forţate cu tovarăşii.

   Eşti om ca tot omul. Limitat, dar plin de nebuloase în minte. Plin de voinţă şi frumos. Eşti mergător, biped, apuci, miroşi, vezi. Şi nu te limitezi în ceea ce vezi. Poţi vedea şi dincolo de linia orizontului, poţi vedea şi dincolo de irişi, poţi vedea chiar şi dincolo de cer, în liniştea unei nopţi de vară. Poţi face orice vrei. Eşti ambiţios, iubeşti, trăieşti în orice mod posibil. Eşti ţesut ca tricoul de bumbac: din fire subţiri de la ai tăi, colorate şi diversificate şi ţii de cald pe pielea omului ce te alege deliberat. Ai contact vizual cu cei ce stau drepţi şi te ating. Parcă simţi că poţi şi tu. Fără omul ce este pe tine, fără căldura emisă de acesta.

   Eşti om independent. Eşti carne vie. Ai miros de parfum la încheieturi şi pe gât. Ai păr lung sau scurt. Şi ai mâini -ca toate celelalte- care, în simplitatea lor, pot face atât de multe gesturi, pot transmite atâtea, pot ţine atât de aproape. Şi mai sunt legate şi de antebraţe, cu vene înşirate pe sub piele. Sau doar cu pielea fină ce doboară şi leagă antebraţul de braţ. Şi toate, mişcate de mama-umăr. Care mame-s două, şi ambele stau drepte. Pentru tine. Să-ţi aduci aminte că prin construcţie, eşti drept între fiecare cartilaj şi pulsează fiecare linie în tine, indiferent de forma acesteia. Eşti plin de contururi şi trebuie să apreciezi.

   Să te bucuri pentru orice lucru.
   Oricât de banal, el şi altele îţi formează viaţa

Stay tunned.