Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Ajuns la neajuns.


   Țineam în mână un balon cu heliu  pe care-l țineam de-o sfoară. Îl pendulam, uşor. L-am scăpat la moment dat şi a căzut, ca de plumb, pe podea.

   Voiam să mă-mbrac, căci slaba-mi goliciune mi se arăta din jos în sus, deşi doar sus vedeam în oglinda mea ovală. Încercam să mă ridic, să mă cațăr pe dulap, până la mâner. Mereu alunecam. Dulapul plutea, deşi stabil pe podea. Mă culcam deasupra lui, deşi eram sub el.

   La moment de cumpănă, mă uitam în sus şi-mi vedeam patul. Aş fi vrut să cadă pe mine: eram extenuată. Nu existau şanse să cadă în sus, dacă acolo mă uitam eu şi era. Poate eu cădeam şi am dorit, mai ales după câte au urmat după.

   Am vrut să evadez şi am apucat straşnic de perdea. Credeam că pot urca pe ea, dar doar o strângeam şi o adunam în brațe. Inelele sale se prindeau de țeava sa, delicată ca şi aceasta. Inelele şi toată armătura, la gleznele mele.

   Mergeam în cerc şi evitam sticla perplexă din mijlocul camerei. Nu puteam deschide uşa. Mă uitam în sus, podeaua. Stăteam cu coatele, pierdută, pe tocul uşii. Pragul era sus şi era închis. Aş fi riscat să mă ridic pe tocul său, să trag fierătanie spre mine şi să-mi fac cale, cumva, spre restul.

   Eram în finele moi ale orgoliului meu, în tăcerea de după somn, cu acelaşi sentiment. Atingeam cu genunchiul, în treacăt, vârf lemnos de şevalet, pierzându-mă-n mirajul în care eram. Eternul cunoscut, veşnic necunoscut, de nepătruns şi de neatins.

   Am ales la aproape răsărit de soare să mă-ncolăcesc de condiția mea de-atunci şi mi-am îmbrățişat trupul. Mi-era frig şi ce mi-era mie podea, zgâria. Speram la sus, deşi acolo eram tot timpul.

   A doua zi, toți paşii de pe tavan aveau amprentele mele. Mă uitam în sus şi vedeam. Deschideam dulapuri, mă priveam în oglindă, îmi aşezam lucrare pe şevalet. Puneam muzică, vedeam. Citeam în pat cu renul în brațe şi beam ceai. Trăgeam perdeaua şi draperiile, să mă bucur de transparența paşilor mei. Să mă bucur de-un moment, întinsă-n pat, cu mâinile împreunate, ca la doliu.

Am păşit, mai apoi, pe covorul meu, apăsând pe clanță, trăgând şi ieşind.

 Lumina rămăsese aprinsă, martoră.
Draperiile trase peste perdea.
Cartea rămasă deschisă
Pe loc de rugăciune.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu