De s-ar strecura toti ca iarna

   De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.

   N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute. 

   Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.

   M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.

   Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.

   Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.

   Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.

   Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.

   Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.

Si o sa-mi iasa

Prima mea carticica de ilustratii

Prima mea carticica de proza scurta

Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.

Acum stiu cum sa te intampin.

Mai e pana atunci. Ramai cu bine.

(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)

Particule de "tu"

   Asaf Avidan - Maybe You Are

   Pe părți simțeam că e de bine, dar bezna nopții nu te găsea, iar mâinile mele pot căuta în fum, dar nu găsesc decât fragmente de “tu”. Eu le frământ între palmele mele, le dau formă şi le țin strâns. Uşor, seară de seară, se formează ceva. Sunt particule ca granulele de praf, iar o dată adunate formează ceva. Ceva din care-mi fac chip de “tu”. Nu pot nega, căci sunt fărâmițe de “tu”, aşadar, chiar tu.

   E copilăresc cum frământ ceva gingaş între degetele mele, deşi se simte o responsabilitate imensă. Mi-o asum; pentru fiecare particulă unică de “tu”, că mă animă şi mă face fericită. Nu pot zice “nu ştiu de ce”, deşi e frază de umplutură întotdeauna. Aş minți, căci ştiu. Se onorează o filozofie sinceră pentru “ştiu de ce”. Momentan, nu. Prind din zbor grame de “tu”. Mi-eşti mai aproape aşa. Mă face să mă metamorfozez toată-n zâmbet şi prind chip de sentiment de împăcare.

   Evit să te caut în oameni, în gesturi, în muzică şi altele de genul ăsta. Te găsesc în bucățele de “tu” pe care binevoieşti să le pui undeva şi să bată vântul în ele. Cumva dirijat de tine, lovindu-se uşor de mine. Le prind întotdeauna şi nu mă-ncurc în ele. N-am una favorită şi niciuna nu seamănă cu cealaltă. Stau neclintite, uitându-se în jur, eu, arătându-le. Văd ce vor. Când se plictisesc, au oră de culcare. N-apucă să doarmă un ceas, că vine altul. Şi altă particulă de “tu”.

   Le frământ şi le pun la loc sigur. Zic că se odihnesc şi sunt nerăbdătoare. Toate.

Acum un ceas aveau ochii tăi.
Cât să mai fie până la zâmbetul tău?

Ivan, copil nebun

   Bad Company - Simple Man
 
   Ai miscat praful de sub bocancii tai in fuga ta nebuna, copil tradator. Ai furat toate discurile si toti banii si te-ai ascuns de urmarile actiunilor tale. Ai fugit de responsabilitati, hoinarule, toata viata ta. Ai fugit de scoala ca de dracu' si ai fost mai drac ca tot ce ai fi gasit in banca, stand doar. 

   Ai pielea tabacita de semne si cicatrici, copil nebun, ca te-ai avantat prin tuneluri si prin santurile strazii pe care circulau masini disperate sa te gaseasca. Ai pierit in societate, copil aventurier, c-ai vrut libertate. Ti-ai facut singur libertatea. Ti-ai gasit-o la o masa dintr-o benzinarie in care se punea The Beatles si te multumeai c-o doza de bere. O furasei si pe aceea dintr-o alta benzinarie.

   Nu ti-ai cunoscut niciodata tatal, fiule. L-ai vazut in fotografii, desi glasul nu i l-ai auzit, soptit in ureche cand ti-era greu si aveai nevoie de imbarbatare. Si... ca sa vezi! Semeni intru totul cu el. Mama-ta iti zicea asta mereu si toti cunoscutii lu' taica-tau. Nu te-ai multumit nici cu numele lui insemnat pe discurile pe care ti le-ai luat la drum si pe care le asculti doar citind lista de piese de pe dos. El le adusese din fuga lui nebuna dupa bani si tot fuga lui l-a dus departe.

   Uita-te la tine, copil taifun. Ai parul facut vartej si barba a-nceput sa-ti creasca. Te comporti al naibii de dur si esti masculin pana-n maduva in care tot pe-al tau patern il gasesti. Acum o ai doar pe mama ta, doar cautandu-te. Tu n-ai mai vrut s-o gasesti. N-ai mai vrut de cand ti-ai pus jacheta asta larga in care orbecai o viata, dusa inainte de nu se stie ce, dar o continui de parca asta e scopul tau major.

   Ai ramas un pletos, un rocker cu gandire lucida. Un blond nesabuit, purtator de ochi caprui, fumator, vicios, alcoolic, insomniac. Paranoic din cand in cand si un om notoriu, caci dormi si-n canale de n-ai incotro. Crezi in anarhie ca aducator de pace si vezi lumea fara granite. Mergi si n-ai idee incotro, desi asta nu-ti slabeste ritmul mersului tau apasat, hotarat.

   Ai suferit dupa femei de dinainte sa le cunosti aroma, chiar inainte sa le simti dintii-n buza ta de jos. Ai iubit formele lor rotunde, parca ramanandu-ti in gena nevoia de a le smulge din piept cand le vezi descoperite si timide, copil nimfoman. Ai dat femininului din fata ta orice dram de sentiment, scurs ca sangele tau pe degete in jos. Te-ai aruncat in pat cu aventura, crezand ca te vrea si a doua zi. Acum ca esti in aventura vietii tale, realizezi ca nu poate sta decat pret de-o noapte. Duhneste a tutun. Intocmai bluza ta, copil cinic. Pacat ca-i aruncata pe jos in camera asta de hotel infecta in care ti-ai facut metehnele bolnavicioase.

   Ai varsat alcool pe pantaloni a nu stiu cata oara. Te mai tine inca o gura? Nu de aer, ca-l poluezi la minut. Te mai tine. 

Pentru taica-tu. Pentru ca poate e undeva acolo pentru tine. 

Pentru maica-ta pe care nu o mai vrei alaturi. 

Pentru toate femeile ochioase si false pe care le-ai avut la pantec si pe piept. 

Pentru tigarile fumate si stinse pe coapse mai mult sau mai putin expuse. 

Pentru toate injuraturile luate pe nedrept. Pentru c-ai gresit si ai fost abuzat emotional.

Pentru bataile pe care ti le-ai luat. Pentru vanataile de pe spate. Pentru zgarieturile de pe fata.

Pentru buza ta zgariata pe interior de furie. Pentru pleoapa ta cazuta, vanata.

Pentru ca lacrimile ustura pe rana deschisa.

Pentru pumnii tai malformati de furia pentru mai mult de-un perete. 

Pentru numarul anilor tai, numarati la fiecare lovitura. Cand se implineau, nu-i mai simteai. 

Pentru ca nu ti-ai rupt mainile si pentru ca ti-ai purificat sufletul, intr-un fel. 

Pentru firea barbateasca din tine. Pentru ca ai sufletul mai firav ca firul de iarba.

Pentru societatea ce incontinuu te-a secat cu ideile sale preconcepute.

Pentru datile cand ai refuzat sa mai fii tare si ai varsat lacrimi in perna de acasa.

Pentru cartile unde-ti ascundeai juramintele de credinta cu tine prin citate subliniate de mainile tale insangerate.

Pentru ca ai o pasiune pentru maini. Pentru ca intotdeauna ai crezut ca legatura intre tine si ei este prin ele.

Pentru ca alegeai cand erai acasa sa iesi si sa nu vezi nimic. Pentru ca puteai alege sa vezi clar sau nu.


   Ai ales sa fugi cu banii si discurile. Ai ales sa scrii din sentiment si ai tacut cand era vorba sa recunosti ceva ce tinea strict de tine. Te-ai imbolnavit si ai comis crima, seara de seara. Furai servete din restaurante saracacioase din pustietati si scriai. Scriai mult, copil risipitor. Ardeai tot ce scriai in focurile pe care le faceai cand era mult prea frig in cotloanele in care-ti aruncai dosul in tara necunoscuta in care ai ajuns. Ramasesei fara prieteni. Refuzai sa bei singur. Depresia era prea dura. 

   N-ai primit mila niciodata, oricat de ranit ai fi fost. Alegeai sa ramai un leu nenorocit, desi inca hotarat, inca infocat de ambitii, inca increzator. Tineai muschii incordati la orice inghititura seaca de apa, caci durea. Te asteptai oricand la o lovitura venita pe nepregatite. Te asteptai la ceva fizic, rapid, care sa doara. Priveai ochii omului caruia ii deschisesei usa pe jumate. L-ai privit cu o tristete si cu o ura inimaginabila. Erai al naibii de ranit. Erai mizerabil, copil ghidus.

   Ai ales sa furi banii pentru a-ti implini destinul. Pentru a-ti vindeca toate ranile.
   Ai ales sa furi discurile pentru amintirea tatalui tau. Pentru ca-l iubesti.
   Pentru ca l-ai vazut de-atatea ori, dar nu il cunosti.

   In fuga ta ramai o viata intreaga, copil tradator. Te voi iubi mereu.

Din clasici #1

   Domnul Jourdain a vrut a-i scrie marchizei mult-îndrăgite, cuvinte scurte, fără propriu fir continuu, fără perpetuare imaginară a sentimentului ce Jourdain l-a vrut un reper vag subtil: "Frumoasă marchiză, frumoșii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste."

   Pocnit de gândul că ceea ce a iscălit este prea banal pentru vremurile sale, a apelat la maestrul de filozofie, urmând astfel:

Maestrul de filosofie: Nu mai încape vorbă. Doriți să-i scrieți în versuri?

Domnul Jourdain: Nu, nu, fără versuri…

Maestrul de filosofie: Nu vreți decât proză.

Domnul Jourdain: Nu, nu vreau nici proză, nici versuri.

Maestrul de filosofie: Dar trebuie să fie ori una, ori alta.

Domnul Jourdain: Dar de ce?

Maestrul de filosofie: Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm nu există decât proza sau versul.

Domnul Jourdain: Nu există decât proza sau versul?

Maestrul de filosofie: Desigur. Tot ce nu e proză e vers, și tot ce nu e vers e proză.

(Sursa: thechronicle.ro)

   Nu numai că opera lui Molière, “Burghezul gentilom” este un amalgam din vremuri romanțioase, ci se mai şi îmbină cu contemporanul ascuns într-un fel de "suburbie" mută a vremurilor prezente. C-am întâlnit domni şi domnişoare ce ilustrau întocmai pe domnul Jourdain şi alții în ipostază de filozofi cu multă experiență în spate... Sau cel puțin, aşa dădeau impresia. Sau poate chiar erau, dar cu puține experiențe, marcante, asta dându-le onoarea de a se intitula “filozofi de ocazie” şi să ajute pe alţii în dileme sentimentale/ aproape lafel de filozofice/ emoţionale, etcetera.

   Dădeam de vorbă mai-mereu şi n-am conştientizat că... proză? Mereu. Tu şi cu mine, proză în limbuţie? Asta-i nebunie, dragă. Chiar aşa se ascundea printre vieţile noastre, vrând a fi "subtilă"? Nu ţi-a ieşit, iubito. Molière să rămână-n gând şi faptă ca deschizător de drumuri sau ceva de genul ăsta. În orice caz, subiect de gând sigur ţi-am dat. Pentru că suntem ceva ce-i peste ordinar şi ştiu. Ştiam. Tu ştiai?

   Fii fericit, căci în cotidianul tău eşti scriitor de zi cu zi. Eşti sigur prozator în limbuție cu orişicine, în orişice conjunctură. Dacă eşti şi poet, chiar şi de ocazie, te consider deja un om ilustru: m-ai depăşit pe mine şi pe mulți ca mine.

Se pare că dragostea a rămas la fel de stângace încă din 1670.

Tap-Tap

   Mi-am luat carnet şi am plătit rovinietă pentru o excursie cu cele trei entități din mine: scriitorul, cititorul şi desenatorul. Inițial, am făcut autostopul în timp, ca probabil să-l păcălim şi să-i furăm automobilul, conducându-ne - aşa ne gândeam noi - spre ceea ce am fi vrut să schimbăm, dar n-am avut gând atunci şi să facem, deşi nu ne-a ajuns curajul. Cel puțin la doi dintre noi.

   Scriitorul mereu a avut tupeul să pună în cuvânt ce aveam noi doi în cap. Cititorul îi ajută pe ceilalți doi şi e veşnic retras. N-am scos două cuvinte din gura lui. Desenatorul e cel mai sociabil, vă zic sincer. El face mereu primele mişcări în orice interacțiune. El vine cu idei de excursii şi de nebunii, iar dacă ne vom întâlni vreodată, sigur am plecat în călătorie şi mai mult ca sigur, primul cu care vei face cunoştință va fi desenatorul.

   Conduceam cu nesăbuință un mastodont pe patru roți. Afară era soare, iar aerul dinăuntru era potrivit. Nu simțeam că mă sufoc, cum o făceam de altfel în vremurile când încă era puțin trecut de secol douăzeci şi mergeam cu maşina mamei, fără aer condiționat, la mare, cu toți pruncii din bloc. Distractiv, dar incomod. De data aceasta a fost comod, iar marea nu ne era destinație. Nu de data asta.

   Mergeam în urmărire, timpul fiind depăşit cu mulți kilometrii pe oră. Nu era tensiune în trafic, nu se înjura nimeni. Era un simțământ libertin, puțin constrâns, iar asta ne-a făcut să tragem puțin pe dreapta. Spre surprinderea noastră, şi timpul a oprit la câțiva paşi mai încolo. Nu ne-am explicat nimic. Ne-am trântit pe jos, sprijiniți cu spatele de tap-tap-ul nostru.

Şi am început.

Ne-am pornit pe conversații. Încetul cu încetul, seara se aruncă peste noi, ca bunii amici când sunt în stare ferice şi n-au bun instinctul de echilibru.

În momentele acelea, timpul se împărți în trei, apucând de umăr pe fiecare dintre alter ego-urile mele. Fiecare luase chip de oameni dragi, existenți. Ne pusesem pe şuetă nesfârşită.

Ink: Eu zic că este o relație toxică ce se petrece între voi. Las-o baltă, ai tras destul de prietenia asta.

Scriitorul: Asta vreau, dar nu pot. Nu pot să-l las aşa. Încă are nevoie de mine şi ştiu că mai are ceva bun în el. Doar că-i prost şi încăpățânat.

Cititorul: Te iubesc.

Ink: Cât ai zis că ai băut?

Ink: Timpul nu stă în loc şi cine ştie..

Desenatorul: Da, stiu. Doar că timpul meu îl vrea pe el. 

   Din fiecare discuție am prins fragmente importante. Oameni existenți, transpuşi în cele trei entități, pornite la drum cu mine, într-un mastodont colorat pe patru roți. Simt independența mea, cu tot cu cei trei pe capul meu, înțelegând pe fiecare, chiar înțelegând.

   Niciodată nu m-am înțeles pe mine, deşi pe mine-n trei bucăți separate da. Fiecare a primit timp, iar asta ne-a dat un fior plăcut de relaxare. Suntem cumva o echipă şi nu trebuie să intrăm unul peste celălalt, căci va fi haos. Am înțeles şi aspectul acesta.

   Edificiul meu cu tentă platonică: dragostea. N-am a spune multe vorbe despre aceasta, fiind împământată-n vinişoare de ambiții şi noroc făcut de noi. De aceea am ales să se-mpartă între desenator şi scriitor, să-l prelucreze frumos. Cititorul n-are a face cu sentimentele. El e veşnic lucid şi sancționează aspru. Ciudat lucru: a început să-şi dezmierde asprimea cu opere mai puțin şmirghel şi mai mult catifea. Ceea ce mă surprinde, fireşte.

În fine, drumul nu-l cunoaştem, căci afară-i noapte. Timpul călătoreşte în maşina sa, undeva, în urmă.

Dar tocmai noaptea este cea imprevizibilă, iar un mastodont nu se poate pierde. N-am păcălit timpul, dar l-am împărțit ca pe-o pradă între carnivori, iar asta ne-a împăcat.

Suntem împăcați cu timpul.

Fii atent la un imens tap-tap.

Stă să vină.

Poate la tine.

Cine ştie.

Dă-i de ştire, că-i liber să vie.

Spectacol nocturn

   Adunate chipuri în piatră, sub pământ, veniți la dans cu moartea. Oamenii din beznă, stând la priveghiul oamenilor răposați de gând, în mişcări nebune. Ceața unei zile de doliu, doar că era noapte, iar în loc de lumânări, lumini cu culori vibrante.

   Adunate chipuri în fața cavoului, în toiul disperării cerului şi a convalescenței mării ce dădea vânt pe străzile vecinilor săi. Se vedea om luat de lângă ea, dus în metropolă, adus aici de gând sărat. Suflet, orice, dar nu sărac, oglindă a creşterii ei.

“Te-ai maturizat”

   Se chinuia cu glugă îmblănită pe cap să scoată dop de vin ce se voia şampanie din fabrică. A reuşit, iar clipe s-au fumat în vag, rece, încălziți de spațiu strâmt şi de apă vie, împărțită. Cerul părea să ajute, dar aroma scoasă din grâu ce îmbată nu era în ceea ce se vroia precipitație. Poate de-aia ne părea rău.

   La moment dat eram Curte de Casație pentru orice gest ce “s-a vrut” sau “s-a-ncercat”. Eram martor mut al unei crime: ruperea unei iubiri. În jocul sorții, mizer, legam iubirea de iubirea sa, rupând ceea ce numeam “iubire”. Ceva se-nmormânta în mine. Putrefacția se realiza constant, mirosind a tutun venit din gurile oamenilor morți. Căci Moartea era la platane, iar scheletele dansau după cum le dicta.

   Era o văgăună cu fețe cunoscute, împânzite în “nu ştiu cum” de conjuncturi. Locul meu era între ei, în momente când voiam să văd cum se simte să fii răpus de sentiment, dus de val spre altceva mai lumesc. În timp, alter ego-ul meu se uita la mine, analizându-mă în prăpastia în care mă afundam. Mă vărsam printre ei, ca alcoolul din pahare. Mă prelingeam, ca alcoolul în pântec. Inversam rolurile din vreme-n vreme.

   Evitau toți vorbe prea serioase, deşi se refereau la ele. Nu disting sufletele nopții să le spui adevărului pe nume, întocmai ca la lumină de lună să nu cauți un “te iubesc”, că îl găseşti, iar asta-i rău. Ți-am zis şi ție, om cu glugă, că-i chip de fiară iubirea şi tu îți negai condiția, încă, după toate de s-au întâmplat în timp şi ți-am fost acolo. Îmi spuneai nenorocirile viitorului tău pentru copilă văzută, iar tu îmi prevesteai ceva bun în blurajul nopții. Făceai analiză pe text care nici primă vedere n-a fost pentru tine. Mă mințeai, om cu glugă, deşi mereu am găsit ceva cu tâlc în ceea ce spuneai. Cândva eram tu, iar tu erai eu şi de-aia ştiu ce zic. Că ne suntem idem. Dar tâlc n-am găsit, iar tu cu gluga ta ați fugit în capitală.

Vibra totul. Chipuri nu se distingeau în oglindă. Ziceam ceva de o fântână, iar aia era catacomba în care m-afundam. Mai underground ca tot ce mi-aş fi dorit, deşi n-am făcut-o. S-a întâmplat, sub sol, deasupra lui sau pe el. Eu eram în fântână pietruită, neştiind să înot.

   Restul, dansând în noapte, prin moarte, cu abur azuriu de ceva narcotic într-una dintre caverne. Chipuri ce-şi perindau pupilele moi pe analiză trupească, guri lipite şi parcă veşnic rămase astfel. Sticle goale, pietre de mormânt. Plopi de veghe asupra trupului unui vrednic de nimic, înmormântat în scrumieră, acelea filtrele arse. Eu asta vedeam. Asta vedeam şi mi-era moarte-n chip de colectiv uman, sub pământ.

Cunoscut-am Purgatoriul.

Acolo mi-am scris repertoriul.

(Scris pe 7 februarie 2016)

Sistem de 3 simplu. Februarie

   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)