Anno Tempo

   Bati in pas, din pas cu pas pe pas de plecare. Iti iei pantalonul de pe sarma, il frigi prin zimtii microscopici de pe latura unghiei tale mari. O agati. Il agati in palton si parca tot ce e in ton cu monotonul tau in ton cu bretonul care nu-ti vine bine pe frunte. 

   Iti iei servieta, Pieta din piata-n plata, ca aerianul tau plan e prea plat sa mearga. Se plimba. Iti flutura colturile paltonului, bretonul e in ton cu un gentilom. Iti duci mana la gura: stranut scurt. Degete lungi. Le lungesti pe seara cu soarele de dimineata. Lampa, bloc comunist peste planseta, te doare la servieta, ca ti-ai uitat inspiratia, primita cu portia si centimetrul din creion cu ratia.

   Balta din fata blocului se intinde, sclav unei dungi trasate de uscaciune. Deasupra, un alt plan care tine loc de refugiu pentru uzii vizitati de viata. In viata, te misti mai mult afara, decat faci tururi anxioase in apartament. Vezi un film, cu ploaia batandu-ti in geam. O desenezi, il desenezi, de se suprapun intr-un sapun, un pahar de lapte, un jeton de Rummy sau o versi, cafeaua, peste demersul tau exact, trasat ca sageata spre usa pe care abia ai intrat. Toamna te-a tumefiat, umbrela sprijinita de comoda din hol. "N-o cunoaste". O planta langa birou, iti sopteste frunze dulci, ca cele verzi deja te vezi ca le fumezi. Le lungesti, privirile pe pereti, si te gandesti ca e de bine sa visezi, treaza fiind. O coapsa dusa la dos, zahar tos, ai intors un gand peste altul intr-o ora si cincizeci si patru de minute, de ti-a iesit porumbel voiajor, cocor alb pe covor. Il impingi cu piciorul. "Mi-e dor".

   Un ghimpe aruncat, cactusul tau, peste tableta, laptopul fumega ca o pipeta din care tot bei, ca pui de pui cu gand de exactitate, ochi obositi, pierduti in padure, privire de nufere, aruncate intr-un lac lacrimogen, ca gen de gel emotional ti-l pierzi in reflexia din ecran. "Oi fi...". Dar daca nu ai fi, nu s-ar mai povesti. Povesti, carti de joc, o noapte, o zi, pantof pe dos, sosete in pereche, bumbac pe bumbac, sex in arcul din urechea ta, mergi agale. O carare, aruncata intr-o carare dintre munti. Un oras, o casca, tu casti, o mana la gura, buze pline, se ating de interiorul palmei tale. Ti-o retragi si-o bagi in buzunarul paltonului. Decizi tonul din casca si te casca un gand, iti sopteste, iti joaca orgasmul la ureche, il surzesti si, iata, casca.

   "Voiam sa te vad cascand in casa, fara mana la gura".

   A surzit in ploaie un sentiment. L-a lasat pe umbrela, cum se scurge, in genunchi, lichid pe lichid, devenit solid. Betonul are rol de personaj psihopomp in nuvela scrisa de ea. Te-ai dus pe celalat taram, si ea e mai mult de una. E culoarea incerta din ochiul tau si e oul deocheat din omleta pe care ea n-a stiut niciodata c-ai mancat-o. Lasi farfuria curata in chiuveta si o speli mai tarziu, darz, cu iluzia ca trebuie sa fie curata. Terminat de uscat, umbrela s-a odihnit in colt, paltonul, de la colt la colt, iti scana pulpele golase, plimbandu-se ferm prin apartament. Ignorai exteriorul prin ignorarea elementelor care se pot clasifica ca fiind de interior, dar nu sunt: Vansii, cizmele, bocancii, paltonul, pantalonul, umbrela. Toate armurile de cavaler, valet de apartament.

   Care din ele e valet de apartament? Poate sprancenele umede cand te speli pe fata, fata care e prinsa de mandibula, cand se misca la centimetrii de alta surata de-a sa. Mai dai cu apa. Acela este un sarut, dar cum cu gand se poate spala cu apa de la chiuveta o eprubeta esuata de gest din partea unei alte fete? Le tot spargi. In dragii covrigi din ADN-ul salivei tale se prind bucati de apa, aceiasi apa care te-a mangaiat pe fata. Niciodata n-a stiut cum o faci, asa ca o lasi sa curga in timp ce-n ciuda te uiti prelung, la un ochi, la celalalt, caci asta ar face, daca ar stii ca asta faci. Tabieturi simple de dimineata si seara si...

   Oglinda e plina de simboluri, de la un pomete la barbie, de la un breton la o fericire. Ai face-o, ultimul cuvant din fraza de dincolo, pe ea, care n-a stiut vreodata cum e oglinda cu tine-n ea. Apa, afara, in timpul acesta, se imbina in pamant cu gand sa creasca ce-ti creste tie de mica, din ADN, in ochi: un verde smarald, unul pretentios si stramt, sfios, in pliurile de sus si de jos. Unul studios si perspicace, unul care te priveste inapoi, care priveste ace pe plante desertoase, batute de soare, doar ca soarele nu rasare decat noaptea. Caldura se instaureaza in clipele de pace cu propria ta cutie a Pandorei. Ai fi trebuit sa stii ca o cutie ca aceasta contine bijuterii. Iar tu? De nepretuit, in cutia diminetii si serii, oglinda din baie care te limiteaza spatial, dar care te ilusteaza vizual.

   Nu te porti, mare intinsa, decat pe piepturi meritoase, ca bijuterie umana si din material de dama. Mai dai un rand de apa, daca ar stii. De pe fata se scurg in bluza picuri de apa, plicuri de ganduri cad pe jos. Te misti in camera ta, te misti libertin, pe pasi sau genunchi, maini, o descoperire, o contemplare aruncata ca o minge de cauciuc, care se izbeste dintr-un perete intr-altul. Munca meritoasa a gandului se materializeaza prin stimulii perspectivei unei idei. O usurare. Vacanta lunga in fiecare seara. Ca bucata aceea din copilarie a vacantei de vara, cand abia asteptai sa inceapa scoala, sa ai activitate. Paradoxal, ca vacantele sunt cu munca nascuta din palma in care cascai. In casa, poate casti fara mana la gura.

   Mai tarziu, drag tablou pe picioare...

   O lungesti pe alta. O intinzi, o sifonezi, o iubesti cu degetele. O plamadesti, cu unghiile tale scurte, bretonul crescut, umerii dezgoliti. Ii soptesti s-o dezmierzi de pe sarma. E camasa ta galbuie, in lumina vagaboanda de vara. Poate e galbuie, sau alba, poate are modele, buline, puncte, intepaturi milimetrice de print. "Minti". De mintit, nu te-a mintit vreodata. Trebuia sa se intoarca, pe-o fata si pe alta, blestemata aceea. O lumina friguroasa, iti topeste floarea din vaza, doar ca vaza-i goala, e concept pus la copt ca tort. Trandafiru-i mort. E crescut in parc, din impreunarea toamnei, apa cu pamantul nascand natura din privirea ta, aruncata pe pamant. Cactusul isi mai lasa un colt, tu, cu un colt de deget in coltul gurii. Ranjesti, ca ai trasat cu extremitatea ta detasata de corp un corp comun cu gandul scrumand un conglomerat deloc betonat. E sustenabila, sesiunea, aruncata pe dos, pe jos, pe covor sau pe beton, in fata blocului, pe drum, lasi scrum, o tigara, doua, mai rare, mai dese, cafelele, naturile din ochi se albesc. Machete si fragmente din defecte adunate-ntr-o perfectie, de se-nverzesc si acelea. Minunata e arta omului.

   Iar iarna?

   O suta douazeci de batai pe minut. Treizeci de flotari pe tura. O ora si cincizeci de minute. O data precisa. O zi indecisa. O viata in orar. O ecuatie in abecedar. O fata la coada la aprozar. Un baiat coafat. Un caine alergand agale cu o boare la mare. O pijama purtata prea lejer. O bere la doza de la non-stop. Un fragment de beton care e pasata de la pieton la pieton. O masina rosie in bataia soarelui de iulie. Un pulover alb cu gaurele. O piele faurita pe umeri de om. O poezie scrisa. O poezie zisa. Memphis. O poezie plansa. Un Eden contemporan. O alergare constanta. O pauza constanta. O constanta. O. Substantive. O. Pronume. Un. Om. O nuanta de verde, improscata-n mai multe ganduri. Un caprui amestecat la poale de munte. Un verde amestecat la malul marii. Un film urmat de o gustare. O supa la plic in camin. Un festin. O poezie ranjita. O pereche de blugi negrii. O muzica constransa de club, de casca, de mana omului. O orchestra emotionala. Un secret mult prea discret. O prezenta iminenta. O antiteza dintre agitatie si static. O mama care isi imbratiseaza copilul pentru prima oara. Un ghimpe in stomac in fata unui public. O mimare a increderii in sine, ca lider in fata unor oameni care n-au incredere in ei insisi. Un pahar cu Schweppes si gin pe balcon. O alergare la doisprezece noaptea, cu casti in urechi, pe linia punctata de pe mijlocul bulevardului. O poezie.

   Un conglomerat uman. Se aburesc geamurile si notezi, cu "x" si "0", degetul mic, poate ca ar stii, dar asa notezi miscarile din nuvela sa. O poveste nemuritoare in cartea unui magician conversational. Tu, un vis eteric, etern in ireal, scurt in real, fata de timpul care a legat toata natura din interiorul tau, exteriorizandu-te prin irisi, voce, prin extremitati, mers, creatie, deductie, existenta. Mare intinsa, nu-ti da regret de inotator, mergator pe lichid in toamna, legator de infinitate, prin toate inclinatiile, cutele si altitudinile tale, atitudinile tale nu le cunoaste. Iarna iti iei bocancii, fularul cel lung, zambetul strengaresc, sprancenele mai apropiate de natura din sinea ta. Tine-o la cald, nu o lasa sa se usuce vreodata. Tu esti mare, si esti demna de mai multa onoare, viata care a dat viata prin simpla sa existenta. Om care a oferit dragoste, care e demn de ea in fiecare clipa a existentei acestui prezent, al acestei realitati, ale tuturor realitatilor. In viata asta, iarna a adus primavara, nu la bloc, nici la scara. Ci in secara, in vietati, in mare, pe stresini, peste vai, sub pamant, in piele, pe sub piele, oceanul planetar se perinda pe sub degetele mele, multumita tie.

   Iar drept de masurare nu-i ingadui nimanui, niciodata,
   Natura imbuteliata in chip de om.

De veghe #2

   Red Hot ChilI Peppers - Venice Queen

O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata. Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie. Mi-e foarte dor de tine.

Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.

Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim atat de tare.

Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic, altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana cand reda forme pe lucrare.

Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard electric. 

Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul. Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.

M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel “mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu, in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m place.

O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent, folosindu-ma de propriul corp.

Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu, intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna, dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau, pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive strict specifice.

Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit, unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba, cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu puritan. 

Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura de barbat.

Nu inteleg care din genurile noastre e mai adevarat.

Somn de unul singur

   
   Ria Mae - Ooh Love (Stripped Down)

   Somnul de unul singur exista, mai presus de natura umana de a stabiliza relatii apropiate si intime, precum respiratia in acelasi corp comun betonat. Exista si respiratia in propria ta palma, cand tot ceea ce exista in camera este un abstract atat de simplu, ca ar fi jignitor sa-l numim astfel. Ce rost are sa fii nemuritor intr-un corp plamaditor de moarte, uitare, nepasare?

   Cand un material textil umplut dintr-altul, care iti tine loc de carne calda, de sentiment, de conversatie, cum te tii de viata in fiecare seara, intrebandu-ti eul daca nu cumva incepe sa innebuneasca. Nu suntem ceea ce parem, nu suntem imbatabili. Suntem asa fierbinti, carbonizam patul in care adormim cu tine si ne trezim cu voi carbonizati in noi. Ducem o existenta de la o zi la alta, tarata pe talpi, nici macar pe speranta. Nici macar de un dram de bun. Cateodata tot ce-i mai bun, dar scrumul de aseara imi innegreste pleoapele, imi increteste inima si-mi usuca plamanii de tutun.

   Somnul de unul singur n-a mai fost niciodata atat de dur. E atat de imatur. Toata incercarea aceasta de a te intoarce spre tine si de a esua, de a dori sa impartasesti tot ceea ce simti cu cineva si sa simti ca esti complet singur intr-un ocean aniversar: ziua de maine, astazi, acum, mereu. N-o sa mai fii tu vreodata in fata cuiva. Cum e sa te simti vulnerabil in fata unui monitor? In fata unui muritor, cand te vezi doar pe tine in oglinda aceea spoita cu stropi de apa, murdari? Cum ai putea fi mai aproape de ceea ce esti, de ce-i mai bun din tine, cand cel mai bun om pentru tine se apropie, cat sa te carbonizeze gandul si lipsa la langa tine, seara, dimineata, acum? 

   Cat de jenant este in societatea asta, sa nu iti poti spala oboseala cu o cafea? Cum sa mai fii real, cand tot ce e real in tine este depus pe o piatra pe care isi slefuieste cineva inima, intocmai ca o sageata, sa zboare spre un altcineva? Nu ti se face amar de tot ceea ce ai aratat, de tot ceea ce ai simtit pana in maduva cea mai intunecata, cea mai ticsita de tutun? Nu tu imi deschideai ochii, sufletul, plamanii la aer si parul la o mangaiere?

   Si da, era vorba de tine intre mine si viata, intre trecut si prezent, pentru ca esti un epitom si te sperie, dar ma sperie si mai rau sa nu te am, sa nu simt asta, sa simt cum aluneci printre degetele mele, ca atunci cand ai alunecat intr-ale mele cand priveam amrea, noaptea, si te-ai retras, ca noaptea aceea, ca dimineata care vine, ca relevanta mea care se duce usor pe dimineata. Pe o alta oboseala. Iar acum, imi doresc doar sa fiu ieri. Sa nu se faca dimineata niciodata. Sa nu simt scrum pe fata, sa nu simt ca sunt o piaza rea, o "what if?", pentru ca niciodata nu m-ai vazut ca pe ceva mai mult, decat ca pe un masturbator de constiinta, de deep. Iar acum scriu astea asa, desi stiu ca nu e atat de simplu. Pentru ca, fraiero, te inteleg.

   Doar am vrut sa te simt pe mine, ca pe tricoul meu favorit. Sa te privesc, cu ochelari sau fara. Sa te mangai pe crestet. Sa iti citesc. Sa te ascult. Sa bem. Sa descoperim. 

   Dar nu vrei nimic din toate astea, iar eu va trebui sa ma obisnuiesc cu tot scrumul. Cu toata smoala pe care mi-o intind peste coaste, sa pot sa-mi invelesc inima, plamanii, stomacul, coloana, desi pe toate le-am lasat descoperite in fata ta. Te-am lasat sa-mi faci lobotomie pe viu si nu regret nimic. Doar te voiam mai aproape de mine. De om, nu ideea de intelectual din mine. Iar eu nu pot functiona ca simple legaturi neuronale.

   L-am dat pe Aurel, testoasa mea de plus, sa doarma cu un participant de clasele primare. Cred ca asta inseamna, cu adevarat, primul somn de unul singur. Iar tu, vesnicul meu sculat de dimineata cu aroma de noapte pe fata, pana la seara, care ma arde din ce in ce mai tare la cosmarurile pe care le vad pe viu.

De la Ego

   Via Daca - Paparuda

   Yo, there, fraiera vietii. Ce faci? Ca eu nu prea bine.

   O sa tii minte zilele astea reci cand va veni vara si iar o sa-ti porti hainele alea largi si probabil blugii rupti. Nu te-ai dezvatat, suflet tripat si sarat ce esti. De ce te arunci in acreala vietii? Erau bune ovalele acelea din sertarul de la pat. Te mai ajutau ele asa, cu o gura de apa, sa iti balansezi demonii cu ingerii din Edenul din sinea ta.

   Stai cu oameni toxici, care au nevoie de dezintoxicare spirituala. Nu ai nevoie de ei. Atentie, fraiera: nu ai nevoie de asa ceva acum. Iesi din groapa asta, fugi aiurea pe strazi, fii te rog ceea ce esti. Coase "Jurnalul de Zi" si zi-i tot ce ai pe suflet. Zi-i la omul din oglinda ce ti-ai scris azi dimineata la patru si patru minute in cap. Nu doar ca "Memento" a ajutat, dar si de faptul ca ti-ai amintit cum era conflictualizarea ta dintre genurile propriului corp si ati facut corp comun la genul vaniliei. Nu stiai ce esti, mai stii?

   Aici stau si-ti scriu, sa vezi peste luni, peste ceva vreme, ca ai citit cele mai proaste carti care ti-au mancat timpul, ca te-ai implicat in atatea proiecte, nestiind care notita s-o mai rupi de pe perete de dimineata. Stii, ti-ai dezlegat timpul si atentia de o relatie pe care nu ti-ai dorit-o vreodata si ne-ai mancat la amandoi timpul. Ne-ai mancat randuri intregi in care puteam face cu-adevarat amor verbal si stilistic, puteam lucra, puteam respira. Puteai iubi atat de pur, ca un adolescent care la fel de salbatic ramane. Te-ai maturizat, sa poti vedea viata realist si sunt mandru, dar pe mine, ca Ego, cand ma vei stapani? Ca si constiinta? Nu stii oare ca doare cum te tot tarasti zilnic sa faci si sa dregi, dar sa nu asculti de rationamentul dorintelor firii, ale tale, ca individ cu energie, viata si speranta in tine?

   Unde ti s-au naruit toate astea? 

   O sa iti dau o bataie pe umar, defapt, nu.. Nu as vrea sa iti mai aduci aminte vreodata de perioada asta. As vrea sa te eliberezi de ea. Imi doresc sa scapi de bratarile alea de la petrecerile la care te scalzi cu alcool murdar, la care privesti oameni pierduti. Nu esti tu.

   Tu esti nor si ploaie, metafora si proza. Esti un preludiu timid, un orgasm intelectual, un raset asurzitor intre plopi. Esti un tremur pe buza potrivita. Esti pretioasa si stiu ca vrei sa fii la fel ca atunci, cand te plimbai cu ochii inchisi spre casa, pe strazi goale, ploaia alunecandu-ti printre sani, imaginandu-ti cum o alini pe frunte, cum ii citesti ceea ce i-ai tot scris, dar nici macar nu ai tupeul sa clarifici toate acestea. Unde este liderul, persoana de incredere, increzatoarea innascuta? Cum te-a putut innaspri vantul asta sec al unui oras care pentru tine este epitomul, casa ta? Dar bine ca de visat, inca o faci, dar lasi o dara gri, negativa in urma ta.

   Cum a putut ajunge Clujul sa ti se para banal? Cum poti spune ca oamenii sunt rai? Cum?

   Cum ai baut acea prima bere si ai continuat, pana a doua zi, sa te trezesti, plangand in fata scarii ca nu ai curajul sa urci, cu sangerarea unei pangariri nedorite? Cum anume? Cum poti spune ca acel om e un model de urmat, cum poate sa continue sa te priveasca in ochi, sa creada ca-ti este prieten? Cum poate sa te prinda de picior pe holuri vina, sa iti fie frica sa intarzii doua minute? Cum anume doare cand te-apuci sa alergi, dupa doua minute?

   Ai redus carnea din dieta, bei ceaiuri si te-ai apucat de-o carte buna. E un inceput. Ti-ai asumat ca nu vei fi vreodata poet, pentru ca poezia nu poate bate proza, detaliile care te pasioneaza, dar pe care Maria Ta nu le mai vede, ca nu-si poarta ochelarii. Stiu, stiu. Ai nevoie de individualitatea asta. Ai nevoie sa te razi in cap, sa-ti cosi agenda si sa pui tasca aceea la catarama de la pantalon, s-o poti cara oriunde dupa tine. Sa iti asumi valoarea si sa nu mai lasi pe nimeni sa faca ce vrea, sa asume ceea ce esti in locul tau.

   Poezia ti-a adus-o ea in cale si ai desacralizat-o pentru scena. Pentru ce toxicitatea ti-a zis, ca nu-i bun, ca e prea siropos. Repetitiile nu sunt inca pentru tine. Si cand iti pui tot deep-ul intre strofe si versuri si nu le prinde nimeni? Cand sala e neatinsa de sentiment, ca ceea ce simti tu intelege maxim un om, pentru care scriai, care, sperai ca va veni. Si cand a venit, te-ai incurcat ca o fraiera dragalasa, pentru ca despre asta iti tot vorbeam, dar nu ma ascultai. Da, eu fiind Ego-ul tau te-am impins in spate de multe ori, sau ti-am dat aerul acela pe care ti-l asuma si zodia pe care o ai. Nu stiu cat am ajutat. De obicei te ajutam cu increderea in tine, pana a venit squad-ul de pacifisti sa cauti adanc in tine, sa iti pui intrebari si sa te distantezi de ceea ce esti tu, in "necunostinta" de cauza, erai inofensiva. It helped with your art and how you felt it.

   Acum iti doresti mai mult rock si mai multa liniste in jurul tau. Poate alti tenesi cu care sa bati campii, sa pui intrebari paradoxale unor oameni suficienti de capabili, incat sa nu le considere ciudate, ci interesante. Sa nu mai zica "asa mai face ea". Sa fim seriosi! Tu cine esti?

   Asa. Cernelista, Ink, fara niciun cringe, tu esti omul acela fara nume care scrie pe net, care e al naibii de sexual sub toata acea piele fina de pe fata, sub toate acele priviri ludice pe care le arunci pe strazi, sa le iei mai tarziu sau in momentul acela. Tu nu trebuie sa pari high class, ca esti deja prin unicitatea ta. Doar atrage ceea ce esti, nu ceea ce incerci sa fii. Fii iara vulnerabila si intelege ca visele se implinesc, cand lucrezi ceva mai mult pentru ele. Cand depui efort, cand arati perspicacitate si inteligenta, caci stim cu totii ca le ai pe-acolo. Ah, nu zic ca nu dai dovada acum de ele, zic doar ca incerci prea tare sa fii organizata si ne omori cheful amandurora, sincer. Ne moare tot entuziasmul.

   Spontaneous! Ce tepe ti-ai luat in astia doi ani, fata draga. Si stiu ca ai invatat ceva din ele. Doar fa-le sa nu mai continue, ca ne crapa venele de pe tampla si ne enervam. By the way, sa rezolvi si problema aia a ta cu gestionarea emotiilor, ca daca ti se sparge un pahar, nu-i motiv sa te enervezi.

   Stii, pleci in tabara cu viata ta, voluntariatul acela real pe care nu l-ai gasit prin Cluj inca. Ma gandeam ca o sa-ti priasca asta pe bune. Vreau sa iti rupi picioarele pe dealuri, poate iti rupi si-o mana, doar sa fii retardata aia de care mi-e atat de dor. Omoara chestia asta de wannabe adult, ca nu ne face bine. Pe bune. Adica, nu fac misto. Stiu ca te-au inmuiat oamenii asa putin, dar Constanta marea, nisipul cu scrisori, toata inspiratia ta, individualitatea "sudista", Constanta care te-a format asa cum ai venit tu in Ardeal acum trei ani nu e moarta si ti-o activezi cand mergi acasa.

   Fa si tu un lucru retardat pentru mine maine, te rog eu. Vezi sa nu uiti sa-ti faci dusul ala. A meritat pastila de somn, trebuia sa scrii o chestie mai putin deep, dar mai reala pentru starea ta. Si pe blog, ca stiu ca-ti place sa ai multe postari de calitate. Daca tu nu, atunci cine?

   Somn usor si fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi in lume. Fii ludica si iubeste, fraiero. Te iubesc si voi fi mereu aici pentru tine.

OriZontall

   Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red

   Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.

   Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.

   Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?

   Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?

   Cum se poate controla? Nu poate.

   Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...

   De aici completezi tu.
   Cute, you're cute, pe paspartu.