Experiente

   Ludovico Einaudi - Experience

   Era totul inmuiat intr-un peisaj inghetat, temator. Lin, in bataia vantului care punea piedica la usa murdara, stropita de tuse, urmele de degete mulandu-se pentru vant, dandu-i o forma materiala sa poata trage de ea. Sa intre in vagon. 

   Priveam toate acestea cu teama ca ceva se poate intampla. Ca, poate, va pune mana pe mine, ca imi va mangaia claviculele si ca voi plange din nou. Era ianuarie, inceput. Plecam din munti cu pasi grabiti, marunti, dar in imensitatea vitezei trenului, mi se pare ca goneam spre mine insami, aratand prea mult din ceea ce sunt. Cand, niciun gest nu arata ceea ce ar fi vrut sa arate. Cand, doar ochii se intalneau si se evitau. Nu era de crezut ca asta sa se intample intre doua suflete cunoscute, mai cu seama, cum se potrivea tumultul acesta indigen ca substanta, in Europa de Est, intr-un tren aproape sovietic, asadar, un cadru cat se poate de material, o substanta solida pentru experienta, crezand-o normala mult timp, ca fiind de om. Imi evitau prietenii privirea, mi-o cercetam in geam, prin gheata, peisaje pe care le vedeam la cate-un felinar trecator. Si nu intelegeam... strainii de ce o evita?

   Priveam in gol, tot priveam si am inteles atunci ca, privind, trebuie sa si ascult. Ochii s-au inchis, inmuiati intre pleoape ca o limba umeda intre buze, varata adanc in spatele dintilor. Saliva se tot producea, se facea mal, mare inghetata si se topea. Omul e creat sa fiarba. E creat sa-i arda fiarele din el, toate cablurile pe care le numim "vene" prin maternitati si farmacii. Ele ard. Si oricat de rece ar fi fost contextul, omul fierbea in tren. Limba mea inghetase si astfel, balta metamorfozata in gura, a devenit lac si nu puteam controla saliva care mi se scurgea pe obraz, nu puteam sa tac, nu puteam. Eram intr-o valtoare intermediara, dintre mine si timpul pe care-l aveam in trenul sovietic. Nu puteam opri din strans, molcom la o prima vedere, cartea pe care o aveam in brate, cu tot cu creionul, prins la pagina pe care urma sa o termin. Era prins acolo, eu creionul, totul naratiunea. Iar creionul nu are puterea sa rescrie cartea. El are puterea sa sublinieze partile importante din naratiune, sa le evidentieze si sa le redea direct din context. Le poate arunca oriunde, oricum si tot ar avea sens.

   Oamenii citesc carti, nu?
   Sau esti tu singurul?

   In clipele acelea, nici carti nu existau. De joc, de noroc, de ghinion, de drama, de siroposenii romanticoase, manuale, romane, nu existau. Exista romanul pe care il strangeam in maini, glandele salivare din colturile privirilor, toate privirile devenind prezent prin gheata topita a tuturor cuvintelor pe care le-am indrugat: mi-era frica sa ascult. Acum, o faceam. 

   Nu am calatorit cu trenul. Am calatorit prin mine insami si prin continutul contextului in care ma aflam. Am calatorit din om in om, de la vagonul meu si pana la ultimul. Am intrat in fiecare si l-am simtit pe fiecare iar abia atunci, Universul meu capata un inteles: nimeni nu e inteles pe deplin. Nimeni nu e ascultat. Poate oamenii doar citesc carti, dar nu isi gasesc un sens si nu se pot tine pe ei insisi in mana, cum tineam eu creionul. Poate doar asta fac: se strang intre paginile vietii lor si nu scot esentialul in lumea reala. Nu scot citatele din ei care sa ilumineze mintile prea ascutite sa poata straluci in soare, ci doar injunghie cu priviri si cuvinte, gesturi reprimate din care reies altele de primate, sau poate... Nu. Nu asta isi doresc. Nu asta cauta, ci se cauta, mai degraba. 

   Abia atunci am inteles. M-am indragostit de multe ori, doar sa fructific arta scrisului, sa pot dezvolta un cadru intim, o balansare egala intre cuantica sentimentului si rationalizarea sa. Materializarea sa printr-o arie mult peste context, sarind scarile momentului asta, sarind peste discutii de umplutura si impresii eronate, peste romanticizarile care ucid iubirea, peste gesturile deplasate care forteaza oamenii, peste gelozii si incuieri in custi facute de noi pentru altii. Nu asta e iubirea. Sau "iubesc". Iubirea este stralucirea omului in ceva ce va ramane, in ceva ce a trecut prin tine si prin legaturile care ne fac sa simtim. E momentul cand le poti imbina pe toate in mod egal, cand nu te retii si refuzi sa te frustrezi. E cand iti cunosti limitele si le depasesti. E cand ajungi sa te iubesti pe tine insuti. Cand ajungi sa gasesti perfectiunea fara sa o cauti. Cand te eliberezi prin geam, beton, lemn, foc, carton, vant, pamant, apa, ploaie, prin toate, prin carne, vibratii din gat, miscari rapide ale degetelor pe tastatura sau dansul degetelor, insfacand ca niste tentacule acel creion, invartindu-l pe celuloza si scriind scrisori, creand, tot creand, tot eliberand, metamorfozand, visand. Asta e iubirea.

   Iar asa,
   M-am indragostit de cinema.

   Pe balcon, ora a diminetii. E primavara, inceput de februarie. Soarele joaca prin parul lui Chirico, Dracena mea draga. Intre blocurile acestea, locuiesc suflete care se joaca de-a viata. In camera mea sade o tabla de sah care vrea sa se incinga, o saltea, bonuri pe care am tot scris scrisori, scrisori, scrisori care s-au scris pe agende, mai multe, mai dese, in "Jurnal de Zi", sunt activa noaptea, simt ziua, visez cand apune ceea ce am contorsionat la picioare.

   Pe balcon, imi amintesc de casa si de dulcele meu barlog, unde ma-nchideam sa simt si sa ascult, sa creez, de la ridurile de expresie, dorindu-mi sa-mi fructific materialul in toate ipostazele pe care le poate oferi si pana la crearea conceptului de Om Universal. Acel Om vesnic cu flesh-uri in urechi, chel, oprind timpul, oprind trenuri, oprind acel tren, oprind privitorul sa gandeasca. Oprindu-l prin bait sa simta. Oprindu-l din contextul material, prin scrijeliturile care sunau ca ecou in tarziul noptii, la mare. La mal, cand schitam. Calator. Un ce? Un calator, draga mea. Tot calatorind, ajungem undeva unde simbioza suflului se impleteste cu energia care ne lasa sa ne bucuram de viata, acum. La destinatie, iubito, vom implini totul. Cand substantele se vor dizolva in pamant, metaforic in momentul asta, soarele mi se topeste intre degetele de la picioare. Substantele din creier care ne fac sa simtim, vor fi raze de soare pentru intregul pamant. Pentru sutele de miliarde de zilioane de ani, cuvintele pe care le creez vor ramane. 

   Razele de cuvinte din carti sunt cuvintele pe care le voim a le folosi zilnic, in cele mai triviale moduri. Cat de simplist sa poata privi toti demersul acesta divin, fara sa vada frumusetea din ei insasi? Nu inteleg. E o experienta. Astrul care m-ar conduce in calculele astronomilor de demult care au asociat stelele cu forme animale sau cu obiecte, metamorfoze, viata e o caldura care iese ca abur din sine. Iese ca abur cand razi, in pauza de cateva nanosecunde cand clipesti si pasesti grabit, cand se ridica mana din buzunar si degaja caldura pe care ai claustrat-o intre degete si obiectele care se aflau acolo, cand soseta se lasa si pantalonul se ridica, cand suflii in iarna, e complet vara in sinea ta. E complet cliseu ce folosesc acum sa redau, dar in acelasi timp as submina natura pentru sezoanele pe care ni le ofera ca spectacole anuale. Trailere pentru o zi sau doua in sezon rece, sa arda soarele, dar sa simti frigul prin vant si totodata, prin suflul aerului, libertatea de care se bucura. Prin care te poti bucura si tu, doar de-ai fi atent. Si atent poti fi, daca accepti toate materiale si le dematerializezi prin moment.

   Atunci aveam optsprezece ani. Visam sa fiu regizor, scriitor, citeam revista DoR in prostie, vorbeam cu o gramada de oameni care isi implineau destinele si ma fericeam atat de tare. Ma indragosteam zilnic, dar iubeam atat de rar si nu stiam ce pot face cu toata iubirea aia. Ma uitam la filme si simteam, desenam, fugeam de langa amici in negura noptii pe plaja si ma aruncam pe oameni, venind de nicaieri, sa-i strang in brate tare, pana-n abisul din sinea mea. Acum am douazeci si doi, scriu pe ce apuc, imi caut propriul loc, departe de mare, fug doar pe strazi cand nu ma vede nimeni. Tavanul e diferit fata de cel de-acasa, de-aia nu-l mai privesc atat de mult. Nu am covor, sa ma-ntind pe jos si sa stau acolo ore sa contemplez. Nu relev niciodata totul in nimic fizic, ci doar cand reusesc sa ma poti simti, cand ma privesti si cel mai important, cand ma asculti. Greu mi-e sa vorbesc, greu. Greu mi-e sa ma ridic din pat, pentru toate setarile pe care un om trebuie sa le faca, sa infrunte trivialitatea iara si iara, in fiecare dimineata. Dar exist. Sunt o experienta pentru altii, sunt o experienta pentru mine insami. Sunt tot un lichid pus pe aragaz care sta latent si fierbe cand te-asculta. Fierbe cand observa si vede toate detaliile acelea pe care e imposibil sa le vezi. Candva in adolescenta, cineva a decis sa zica: "the beauty lies in the eyes of the beholder", fara niciun context in spate. Doar privind blocurile la patru dimineata, simtind boarea marii, intr-o noapte de toamna devreme, doar mijindu-mi ochii in timp de bac in fata ecranului la filme, doar stand pe covor cu balta in urechi, doar impingandu-mi fizicul sa se antreneze, doar jucand roluri din carti, sa pot empatiza in real cu actiunea unui rod al unei alte elite mentale, alte alte, doar creand, doar iubind si indragostindu-ma zilnic, de natura, de vant, de mare, reindragostindu-ma de prietenii mei, doar ascultand, doar analizand pe loc fara sa vreau, doar no overthinking, doar prietenii care au ramas si pasesc sincer, cei care nu costa, doar ai mei, toti, doar abilitati care se tot perfectioneaza, doar scriind am simtit cel mai bine. Doar asa stiau ca ii vad, doar asa parea ca-mi pasa: inima mea, desi simplu organ, bate datorita fiecarui lucru frumos pe care-l vad in altii.

   Iar acum am impartit tot ceea ce este mai real, in spatele tuturor incercarilor mele abile (din cate se pare) de a ma fofila emotional din contextul prezentului. Introspectiv, retrospectiv, am creat candva, varsand o bucata din marea proprie, berea proprie obiectiv, am luat tusul din liceu, penita tot de-atunci si am creat un portret pe un bilet de tren. Comic style, era una din multele idei la care lucrez, dar ea chiar s-a materializat. S-a oprit acolo, nu s-a oprit si sper ca nu se va opri niciodata. Nu cand se pleaca, cand biletul e important sa-l tii la tine, cand e important sa ii arati ce vezi si tu, dar altfel. Cand e creatia ta, dar e rodul sinelui sau si trebuia sa se aiba. Cand...

   Mai multe experiente se aduna. Persoana intai singular dispare si se dizolva in litere, scrijelite in subtilitate verbala, e vremea ca omul sa asculte, de se vrea. Sa vada ca, desi privirea in pamant, exista soare pe asfalt. Si tot contextul care nu poate sa iasa acum, in scris. Tot avantul degetelor care au fost sarutate, se saruta intre ele, ele zece, dupa, ele cincisprezece, douazeci care au venit intr-un avant incet din alt context. De-atunci, experientele au o autenticitate si o aroma. Totul din imaginatie se poate vedea, cand esti cu ea. Iar tu iti vezi sinele mai clar. 

   Concluzia?
   Oamenii inca citesc,
   Dar se sorb in ascultare si ganguresc:
   __ ______
   
   Experienta de:
   _ __ ____