Curmală

   Ceva ce creşte, e scump şi se găseşte rar. Proprietăți bune-n esență, dar nu şi-n aparență. Dulce până-n pielea cea mai fină din cel mai adânc element aflat în om. Multă vreme de consum dăunează. Beția, totuşi, te cuprinde.

   Se simțea un miros de ceai şi-o dulcegărie fără de nume. Întotdeauna a existat acel miros când se fac asocieri între olfactiv şi vizual. Inconştient, s-a făcut asocierea. Ochiul nu bătea, pielea se îndepărta. Amintiri au năpădit şi te propteşti în alții să fugi, măcar cu gândul, căci ochii ți-s proptiți într-un zid. Boli mintale. Doar o boală mintală, inevitabilă.

   Era de tot doar o epavă a unor trăiri. S-au aruncat cu pietre în copacul ce producea curmale umane. Nu s-au gustat decât câte una sau două. S-au simțit ca zece mii; din cauza puterii unei muşcături şi persistența aromei pe limbă. Acum e altcineva care distruge aşa simpatic o întreagă recoltă. O fi la îndemână puterea de a-i recunoaşte fiecare fruct, fiecare muşcătură de curmală, numărând secundele, minutele, orele până când aroma persistentă se neutralizează de pe limbă în jos; esofag sau faringe.

   Expert om în găsirea unui compromis sentimental în orice nuanță de parfum sau de vag miros, am găsit totul nu numai în acel vechi miros de ceai de vanilie cu ceva dulce, serios, dar am găsit faptul că nu-mi mai irită vreo pornire.