Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
marți, 20 ianuarie 2015
Cei ca mine ştiu
3 Doors Down - When you're young
Ne intoarcem mai-mereu spatele. Mergem doar sa mergem, dar nu ne dam seama de ce ne-nconjoara si de ce. Doar batem pasul pe loc intr-un microbuz ticsit de fete plictisite, cand am putea sa batem talpa la pas. Ne grabim si pare ca nu ne mai cunoastem. Pare ca liceele la care am intrat ne influenteaza comportamentul. Ca viata se schimba atunci cand pui mana pe propria-ti banca, usor rece, dar care iti va fi refugiu in urmatorii ani. Unde, martora neutra, obiectul pe care ne tinem cartile, ascultam vorbele unui adult rasarit ce tinde sa creada dupa niste cifre ca vom ajunge adulti pribegi. Neg asta.
Au drepturi mai mari decat noi, pentru ca ei insisi sunt mari. Nu ne vad devat ca pe niste fructe necoapte si cred ca ne vor schimba sau ca ne vor aduce pe linia lor de plutire. Sa ajungem niste oameni umbriti de perceptiile lor si sa slujim prin truda, iar desfatarea morbida sa ne fie noua gura de aer, cand gura de aer in sine este o idee ascultata si afirmata, poate prelucrata in bine si explicata si de ce, iar totul plauzibil. Traim in iluzii si vise. Ei ne spun ca iluziile si visele sunt la varsta asta doar infaptuiri ale imaginatiei noastre si ca-n lumea asta nu se pot realiza. Isi gasesc acoliti printre noi, luandu-i si favorizandu-i pentru faptul ca sunt pe drumul spre ei. Ca ajung sa se stearga, crezand ca se afirma.
Multe lucruri imi stie banca si multe lucruri imi stie si locul meu infect. Cum invat pentru ei si cum nu imi dau atat de mult silinta, precum am insinuat si am incercat. Raman cu mirosul viselor mele si mi le conserv: vor deveni o realitate. Una doar a mea pe care n-o va mai avea nimeni. Ceilalti vor crede in existenta ei materiala, dar cei ca mine vor intelege. Un refugiu intr-o carte libera. Intr-un ceai si intr-o desfatare de cateva ore pe faleza oricarui oras. Cei ca mine vor intelege.
Ne vor pe toti lafel, doar cu nume diferite si preferabil cu majuscule pe foaie. Un scris de mana e diferit, asadar, nu-i bine. Un punct exista, nu doua si o linie intre. Asta e. Asa ne vor. Dar noi nu suntem decat niste prafuiti in ordinea si curatenia lor. Nu suntem decat niste suflete purtate de niste trupuri ce vor servi drept purtatori de indatoriri si plozi, ca.. de. Natalitatea sa creasca si educatia lafel. Degeaba daca nu ne educam noi insine si nu gasim un mod in care toti sa fim egali si sa existe respect. Pentru ca, draga scoala, un respect nu se impune, ci se dobandeste. Noi n-am dobandit respect niciodata dupa un patru, ci batjocorire publica. La un zece, dobandim respect fortat si invidie in spatele unei munci depuse in zadar.
Lucram dupa note si calificative, ca la maternitate si la abator. Primim numere, dar informatie nada. Impusa doar, de oameni ce-si impun respect cu forta. Macar de ne-ar lasa sa ne refugiam intr-o tigara. Macar. Sa ne iubim fara sa ne judece si sa respectam doar. Si atat.
Degeaba urasc eu slim-urile gasite in scrumiera acasa. Vor face asta doar sa ma inaspreasca pe mine in sentiment, iar altfel de impuritate inafara de locul meu infect, eu nu suport. Doar pe noi. Pe generatia mea pe cale de a se pierde. Pe mine, ca-s pe drumul de a deveni o umbra cu vise, dar care se lasa vazuta ca persoana, iar nu ca entitate. Pentru ca am ajuns sa iubesc si sa fiu judecata de stereotipicale chimice ale umbrelor dintre noi pentru asta.
Chiar casc ochii la ce-i in jur, dar pasul pe loc il mai bat din cand in cand. Ma opresc si-mi vorbesc. Ma gandesc si iarasi visez. Iar toate astea intr-o pauza, la o carte care nu mi-a fost impusa de oameni ce vor sa fie respectati pentru nimic altceva, decat pentru faptul ca vin la serviciu, ca-s nascuti cu vreo douazeci de ani cu plus inaintea noastra si care nu-si dau vreun interes pentru a-si castiga afirmatia noastra. Doar sa ne educe. Cei ca mine stiu.
luni, 5 ianuarie 2015
De-ale minţii
Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.
De la padure la mare e cale lunga
Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles
Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi
In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.
Etichete:
adolescenta,
blog,
constanta,
de-ale mele,
dragoste,
high ink,
highink,
ideal,
idei,
pace,
proza,
Romania,
stuff,
Tumblr
luni, 29 decembrie 2014
Winter journey
The 1975 - Woman
Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.
Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.
Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.
Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.
Este iarna. Te-ai oprit in a treia zi din anul asta. Aia de-a treia cum te uiti invers pe calendar. Sarbatorile s-au incheiat. Un alt an vine. Ai grija de el, de ea, dar si de tine.
duminică, 7 decembrie 2014
Decembrie e al nostru
Pink Floyd - Wish you were here
Rulate mici cojiţe cu aromă specifică. În pom de iarnă, în vin fiert, în vieţile noastre când suntem îngheţaţi de frig, în amintiri din copilărie. Cu aromă înţepătoare, dar bună dacă o pui în ceva. Ne-am strecurat-o mereu pe prăjiturele şi pe lapte cald, acasă, după liceu. După o partidă bună de desen sau de mate în maraton de şapte ore petrecute în peştera cu cărămizi roşiatice, pică taman bine.
Ne pică-n gură ochii de somn dimineaţa. Mai ales că suntem nişte gură-cască. În acelaşi timp, pică si lacrima din cer ce i-ar fi trebuit un grad sau două în minus ca să devină fulg de nea şi să rămână pe-un fir de păr sau pe-o geană. Ne-ar fi făcut o plăcere copilărească aşa. Dar a ales să adopte un stil adolescentin, ploaia venind în viaţa noastră toamna. După chiulabale interminabile, zilnice chiar, din vară. Iar picătura, identică nouă, este unică în felul ei şi lafel de indecisă ca şi noi: să-ngheţe, să-şi ia o formă astronomică sau să rămână precipitaţie.
Ne refugiăm mereu în toamnă. Pentru lucruri sincere, pentru ochelari aburiţi şi pentru scorţişoară, merişoare şi alte alea care ne aduc aminte de sezonul ăla de se apropie de ăsta. N-ai ce face. Ne place ploaia. O plagiem mereu. Când scriem, când ne rănim, când pictăm, când gândim, când plângem. Căci aşa cum ploaia alunecă pe geamul nostru, aşa şi ideile în scris curg şiroaie pe hârtie. Când ne rănim, sângele ia aspect de gând neliniştit: rămâne să iasă, până când, la un moment dat, se opreşte. Se face acea coajă ce va cădea, iar lacrimile noastre sărate vor cădea în timp, pentru a hrăni ceea ce o dată era frică, iar acum doar o cicatrice.
Sărbătorim în iarnă căderea fulgilor de nea şi formarea de munţi imenşi de zăpadă. Formarea de noi amintiri. Astuparea monotonului gol al asfaltului cu straturi neregulate de amintiri albe. Oarbe. Şi iau formă îngheţată, sinceră, aşa cum sunt mâinile noastre chiar şi-atunci când ne e cald. De-aia se bucură copilul şi de-aceea ţine zăpada-n braţe ca pe cel mai bun tovarăş: acea zăpadă sunt toate amintirile pe care le va face. Le iubeşte, deşi nu le are şi nu le va avea niciodată. Căci, în sine, starea solidă a apei e ceva trecător. Dar copilul aşa le percepe. Sau aşa vrem noi acum să le perceapă. Iar amintirea rămâne, întocmai cum zăpada rămâne pe haine şi cum urma zăpezii se vede prin roşeaţa mâinilor. Asta e sinceritate.
Ei se bucură că de Crăciun iarăşi ne ghiftuim cu mâncare de să ne ţină grăsimea de cald până la iarna viitoare. Lor nu le convine zăpada de pe şosele, că le îngreunează mersul până la munte, veşnică oază pentru relaxare. Nu le place, că derapează şi nu mai găsesc hotelui unde să-şi facă "mezamplas"-urile de sărbători, în timp ce Constanţa noastră îngheaţă şi se bucură de aer şi de propria-i virginitate. Că valurile nu mai sunt atinse. Că nimeni n-o mai vrea, înafară de noi. Şi totuşi, nu e vorba de asta.
Vă pierdeţi în maturitate şi zdrobiţi iubirea între roţi. Înnegriţi nişte amintiri pure în care v-aţi scăldat când eraţi de vârsta noastră. Muntele nu-i munte nicicând, că vara şi iarna, tot e împânzit de lume. Dar marea noastră are un moment de respiro, iar acela este sezonul acesta. Este sezonul nostru. Sezonul celor sinceri. Iar dragoste adevărată e doar atunci când mergi într-o zi ca aceasta, seară, orice, numa' frig de să crape pietrele să fie, pe faleză sau chiar pe plajă, pentru a vedea marea şi a asculta-o.
Vedem clipe sincere, dar sunt rare. E cald în plină iarnă, iar asta nu e bine. Amintirea acelei catastrofe lăuntrice se apropie. Un an. Şi Crăciun, acolo, undeva. Dar totuşi unul sincer, în care s-a plouat şi s-a eliberat.
Noi suntem noi, cei cititori
Suntem aici, iarăşi împreună
Şi este iarnă.
marți, 4 noiembrie 2014
Octombrie, anul trecut #2
Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.
În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.
Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.
Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.
Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.
Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut
Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.
(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)
duminică, 19 octombrie 2014
Mulţumesc în toate zilele
Îţi mulţumesc că-n toate zilele ai fost acolo. Că te strigă cu abreviere de la numele tău, iar că abrevierea începe cu litera trei a alfabetului nostru. Că ştii că trei e-n numele meu mic şi că a cincea literă din alfabet se află la-nceputul numelor noastre mici. Că am o superstiţie ciudată cu numărul ăsta fatidic. Că eşti cinci, iar eu trei. Că le-ai ales cu intenţie din pachetul de cărţi.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti cu mine şi-mi asculţi aberaţiunile şi-mi apreciezi fiecare mic succes. Că-mi ştii post-it-urile de pe uşă. Că ştii mesajele lor.
Îti mulţumesc că-n toate zilele de la Credinţa am făcut apropo-uri subtile despre pizza şi că rânjeam faţă-n faţă. Că te gândeai la ce mă gândeam şi eu. Că nu mai ştiam de mine, dar bine am făcut în micile mele perioade de black-out, ulterior venite-n amintire după o lună aproape. Că am împărţit un cer, o confesiune de-a ta la care am zâmbit, o dimineaţă răcoroasă de inceput de iunie. Că n-ai dormit când eu dormeam şi că ştiai la ce oră am adormit. Pentru că erai acolo, să-mi auzi respiraţia, devenind din ce în ce mai grea cu înaintarea mea în lumea visului.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele adorm şi te găsesc în vis, mai des decât ţi-am spus până acum. Că sunt vise cuminţi, dar pline de sentiment. Că nu sunt perfecţionistă, dar tu da. Că eu niciodată nu ajung la timp, iar tu mereu. Că vezi felinare şi vii cu idei de geniu. Că râzi şi te bucuri. Că eu mă bucur de bucuria ta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele vorbeşti mult. Că îmi oferi onoarea de a-ţi auzi glasul şi zămislirile din minte. Că mă inspiri şi că vreau să te desenez, dar nu reuşesc. Că-s a unşpea la arte, iar tu eşti c-o treaptă mai înaltă. Că-i mate-info şi nu arte. Că ţi-e roşu pe alb, iar asta ţi-e uniformă. Că eu n-am şi că vreau.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi spui ce se întâmplă în jur. Că-ţi place ploaia. Că şi mie-mi place. Că se-ntunecă afară, dar tot luminează ceva. Că e felinar deasupra noastră, dar care nu dă atâta lumină ca şi tine. Că-mi frigi pielea, dar prin ardoare, mă simt bine. Că e tot ceea ce sper să fie într-o seară. Că în toate zilele sper asta.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele, când poţi, treci şi pe blogul meu. Că vezi că ţi-am scris asta şi că ştiu că ai citit-o. Că ştiu că cititorii mei ştiu despre tine. Că eşti tare. Că dintr-o experienţă, am ajuns să te cunosc. Că am ajuns să te sărut fără jenă, oriunde, ţinându-te de mână. Că eşti acolo, dar totuşi eşti aici. Că e octombrie şi că ajung acolo. Că mă ştii şi ştii cum sunt. Că poate-s proastă, dar tu totuşi mă priveşti cu cei mai blânzi ochi. Că scriu acum şi aici, despre tine şi despre tot, întortocheat prin proza mea specifică.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de vară ieşeam şi că te vedeam. Că de la Credinţa, surâdeam la ideea aceasta. Că ideea devine realitate şi că nimeni nu mai are poveşti triste. Că totu-i fain şi chill acum. Că totuşi, trăim o aventură. Că totuşi, parfumul tău încă persistă. Că totuşi, am avut un curs genial, purtându-ţi parfumul pe gulerul tricoului meu. Că erai la curs şi că voiam să stau cu tine, dar mă presa timpul limitat şi programul de la grupă. Că am cântat în pauză cu şaica mea de la arte cu dread-uri, care dădea cu foc la chitară. Că erai acolo, iar eu mă drogam cu cofeină şi tutun. Că stăteam îngropată în agendă, pregătindu-mă pentru sesiunea de după pauză. Că te-ai simţit bine.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de cu doi şi opt în zecimale băgate ale lunii a cincea din calendar, voi sărbători. Că ai venit aici să schimbi ceva. Că ai venit ca să creşti şi să devii un om mare. Că vei fi un exemplu pentru alţii, înafară de mine. Că ai să fii genială şi că-ţi vei spune cu tărie planurile de bătaie. Că eşti bines la organizare şi că ai atâta poftă de viaţă. Că te voi ajuta în orice vei avea nevoie, deşi ştiu bine că poţi duce totul şi fără ajutorul meu. Că voi insista până-mi vei da o palmă şi să-mi spui ceva de reţinut pe viaţă.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele săptămânii mă reîntorc în parcul de la gară. Că, deşi mulţi pleacă, tu rămâi. Că trenurile din visul tău se grăbesc, dar tu rămâi calmă. Că eu nu-s deloc calmă când trec pe lângă loc-şorul de duminică după-masă, la copac, pe iarbă. Că oameni erau, dar nu erau. Că m-ai făcut să nu mai fie nimeni. Că m-ai lăsat să fii numai tu. Că mi-ai văzut ochii în toate luminile după-amiezii. Că am văzut în ochii tăi căprui, continente albastre. Că am făcut înconjurul lumii într-o plimbare pe Faleză şi prin Centrul Vechi. Că ai dat sens zilei mele şi a multora de atunci.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele de şapte a lui "semptembrie" îmi voi aminti de Faleză Nord. Că a fost o aventură nocturnă care îmi face mulţi muşchi ai feţei să-mi formeze zâmbetul. Că te-am cărat şi că-ţi băgai bărbia în începutul coloanei mele. Că de-acolo începe viaţa, în termeni filozofici. Că nu ştiai, dar acuma ştii.
Îţi mulţumesc că-n toate zilele îmi dai imbolt pentru orice şi-ţi mulţumesc pentru faptul că-mi dai motive să-ţi mulţumesc pentru încă pe-atât.
duminică, 12 octombrie 2014
De obicei, regret.
Angus & Julia Stone - I'm not yours
De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.
De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.
De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.
De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.
De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.
De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.
De multe ori, regret că nu învăţ. Dar asta se întâmplă doar când mă ascultă şi efectiv nu ştiu ce să zic. Doar ce mai aud de la unu, altu' rapid şi fac o corelaţie între ce am auzit, ce ştiu şi ce scrie pe micile panouri din cabinetul de română, clasa mea. Dar sunt utile doar dacă mă ascultă la română. Dar totodată regret că nu mă învăţ minte după o experienţă de genul. Deoarece această "învăţare" a lor e toceală, iar decât să-mi pierd timpul tocind, mai bine învăţ. Dar nu neapărat ce-mi spun ei. Sau ce spun ei, dar să mă lase să mă exprim în scris. Regret că nu vor nici atât să facă.
De multe ori, regret că nu am plâns la înmormântarea bunicii mele. Şi că nici n-am fost. Dar mi-au îngheţat lacrimile pe obraz, o noapte-ntreagă, într-o cameră albă, cu oameni dubioşi care-mi spuneau "nu te mai stresa". Mi-a fost frig în orice e de explicat în momentele alea. Regret că nu şi-au dat şi ei seama.
De multe ori, regret că refuz să mai trăiesc în viaţa personajelor din cărţi. Să-i urmăresc şi să-mi întăresc sentimentul de surprindere cu un "oh, Doamne" sau cel de fericire, ca un fel de triumf personal: zâmbesc şi zic "bine măăă". În acelaşi timp, îmi dau seama că nu-mi pot face propria carte fără o poveste trăită pe propria piele.
De multe ori, regret că am pierdut timpul în neand. Când intrasem a cincea şi n-aveam niciun chef de învăţat. În a şasea, idem. Iar de explicat, a mea mamă mi-a explicat. Şi de examene, şi că asta va decide la ce liceu voi merge, că e competiţie etc., ş.a.m.d. . Mi-a păsat? Nu. Abia în a şaptea am realizat singură şi am umplut goluri. Doar că regret. De timpul pierdut. Doar am făcut cumva să-mi prelungesc copilăria prin nonsensuri din-astea, ca "nu vreau teme, nu vreau să învăţ, doar vreau să mă joc şi să desenez". Şi, iată-mă. La liceu de arte, secţia grafică şi trainer la un ONG, unde învăţ tinerii să devină voluntari, să înveţe să se joace, cum ne jucam noi ca tâmpiţii toată vara prin parc şi ne zgâriam şi altele.
De multe ori, regret (şi am regretat) că nu am curajul, puterea sau nu sunt destul de obiectivă să le spun lucrurilor pe faţă. Am o fixaţie cu chestia asta. Mie când îmi place de cineva, ori acţionez, ori rămân aici, în faţa voastră, şi scriu. Pentru că am o credinţă în a nu spune "te plac" sau "te iubesc", deoarece celălalt te poate călca pe sentimentele astea, numite prin cuvintele de mai sus. Mai bine materializezi aceste sentimente, decât să le rosteşti. N-ar fi mai bine? Pentru că pe mine asta mă macină.
De multe ori, regretam faptele mele. Regretam că pocneam şi plecam. Regretam pentru că am călcat eu însămi unul dintre cuvintele alea de mai sus, că am fost egoistă, că n-am ştiut cum se simte. Ca un gol. Ca o lacrimă sărată în mare. Întocmai, că nu este, dar poate fi. Cu lacrimi din ochii oamenilor ce s-au stins în Marea Neagră, ale căror nume le citesc duminică de duminică pe tăbliţele de pe Faleză. Aşa se poate. Şi sigur se poate.
De multe ori, ştiu. Câteodată regret. Câteodată nu.
Iar în cazul ăsta, în momentul ăsta, nu regret nimic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)