Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 6 iunie 2016

Intre degetele lui Dostoyevsky



    S-a mulat o seara peste o zi. Soare dintr-un felinar pe o strada principala, pavata, imbacsita cu tufe, trandafiri si voie buna peste orele acoperite ca de-o palma de catre soare. Un chip luminat pe partea strazii, intunecat pe partea impanzita de o incercare de natura in mijlocul orasului. Un nas uniform, arc al pielii de pe obrajii netezi si fruntea incretita de riduri ereditare de expresie. Ochi acoperiti de piele, puricata in colturi de tesut bombat, moale, care tine de sprijin sprancenei curbate si celeilalte trasata ca o linie, o creanga infinita in intuneric. O negura de la barbie in jos, o catalogare ambigua si chioara a unei barbi cu talpi care pleoscaie o talpa de pantof, repetitiva. Ivan Grigoriev-Gundwar.

   "Imi netezeam sacoul cu palma stanga, fiind mana dreapta intr-o continua stare de incordare musculara incontrolabila. Serile lungi de studiu in facultate si drumul catre casa imi lumineaza fragmente din nasturi, manseta si guler, unde ma regasesc eu, omul. Imi imping glezna perfect inainte si calc pe pasi de balerin cu un picior, incontrolabil. Sunt perfectionist, dar refuz sa cred ca eu, ca individ, sunt cu adevarat perfect. Un talent iluzoriu de... a fi si atat.

   Un genunchi mi-e ud de indarjirea pasului meu marunt, controlat, iar celalalt uscat, parca jucand printre picaturile de ploaie, evitandu-le ca pe gloante letale in puncte fixe, vitale. Insusi eu evit sa privesc, ci doar sa aud, sa simt cum mi se scurge drumul catre casa, iar din punctul noptierei mele grele de insomnii si munca continua, si-mai departe."

   Foile inmuiate de vreme, pierdute demult, dematerializate, fragmentate, rupte, reluate in fiecare seara cu stiloul pe hartie, luate in ploaie, in joc ambiguu ca irisul pe pupila, joc de fizica in optica. "Homo ludens" contemporan pe scaunul de lemn, cautand, analizand, ridicand spranceana, ramanand multa vreme astfel, umbra a continuantelor nopti de descoperire fiind ridurile de expresie vazute in lumina din vitrina cinematografului, inchis.

   "Framant pielea uda de pe mainile-mi inasprite de frig, ramanand cu tremur pe varf de deget ca mi-a ramas verde, ca si cum as fi framantat intreaga natura"



(

luni, 30 mai 2016

Intr-o ureche


   Bonobo - Nightlife (ft. Bajka)

   Simti diminetile acelea de duminica ca pe-un eliberat medical total, din perna si pana-n varful globului ocular cu care faci intaia data contact cu mediul din prima clipa a fiecarei zi. E un sentiment concis, de tarsaiala fara senzatie anume, cu ochii intredeschisi, cateodata deplasand capul un centimetru mai in stanga sau mai in dreapta, cand decizi sa aflii cat este ceasul si cat ti-ai intarziat activitatea pentru ziua respectiva. In zile ca aceasta, duminica doar si nimic altceva, incerci sa iti faci un plan schitat cu privirea aruncata pe fereastra, inca stand in pozitia pruncului adormit, trantit pe pat, incurcat in asternut ca o cusatura desucheata. 

   Telefoane pierdute, haine aruncate aiurea peste tot, oameni goi: doar in mintea ta. Cerul e mult prea albastrui sa te hotarasti la un anumit fus orar, chiar de-i stabilit pentru regiunea ta. Ora nici atat. Vremea jucausa, soare cu averse mai tarziu, neanuntate. In fund pe pat, nu-ti faci vreun plan. Te-ai prabusi impuscat, dar iti cari existenta, cu tot cu ochii tai intredeschisi, verifici casa si constati ca esti de unul singur. Aprinzi o tigara si suni inapoi: apel nepreluat. Unul singur.

   Rontaieli? O cafea? Nu. Doar un cappuccino facut prea gros si mult prea dulce si-un rest amagitor de nes ce si-a pierdut din fierbinteala cu o noapte mai-nainte. Doua slim-uri, scrumiera taiata-n var de diamant si fata sifonata. Mi-o calc cu fierul de calcat pana vii tu.

   Pantalonii mancati jos, ca-s largi si calci cu calcaiul pe dosul lor, patati de culoare, cumva in vine si parul aiurea, cazut pe-o parte de profil. Fastaceli cotidiene, casnice, inceputul unei notari la tastatura, o melodie energizanta de seara cu vin in pahare cu picior, servit unor doamne cu unghii rosii: doar o imaginatie prea bogata, putin intr-o ureche.

   Apari ca venind de la plaja, cu ochelari de soare la ochi pentru a ascunde o privire "necalcata", deschizand parca un drum spre-o plaja cu nisip din scum de tigara si valuri rotogol in aer de fum. Valuri ce se sparg in dintii cu strungareata ce serveste cappuccino-ul si pune muzica, pana incerci sa-ti schimbi bumbacul de pe tine. Pentru ca stiu o scurtatura si cu un fotograf, iti opresti mersul la orice dara diferita de lumina.

   O zi ca dimineata, intr-o ureche neschimbata cu alta. O zi idem cealalta si multe dintre celelalte si cele ce vor mai urma. Un drum de jumatate de ora in caldura inabusitoare cu dare fine de racoare, cu tigara Pall Mall, pe-o banca in parc. Scorbura din tine vrea sa scrie si-ncepuse de pe drum, neatenta la drum, pe treceri de pietoni doar usor. Pe banca-n parc, faci contact scris cu infinitul formelor neuniforme, o pura arta pictata pe-un sevalet tinut de atmosfera: am impresia ca iubesti. Femeie gravida pe-o alta banca iti spune, zambind. 

   Copiii cu alergatul lor si toti bradutii, cu crengile pe care le vezi ca degete care te cheama inapoi in amintire: zapada. Straturi de amintiri pe care nu le-ntalnesc decat in perioada hibernarii spirituale. Dar e luna lui mai, iar "degetele" infipte-n trunchi aratau in toate partile. Doar o parte duce unde vrei.

   






Ai dat mana cu nebunia ta
   Care-ti sta intr-o ureche.

   

luni, 16 mai 2016

Pulverizator de energie cu motor umanizat

   Years & Years - Breathe

   Iata un pulverizator de energie cu motor comprimat, static, adecvat.

   Dar daca scoti o piulita din el devine pulverizator de energie cu motor care refuza sa mai fie comprimat si poate functiona in termen peste normal, dand randament maxim prin vointa sa de a functiona. In fond, de ce l-ai valorifica in privat, cand el este atat de liber? Il priveai ca pe un mecanism in garaj si-l abuzai cu felurite unelte ca sa functioneze in ultra parametrii, iar cu stiinta exacta iti dai seama ca functioneaza si cum, dar poate el insusi nu constientizeaza toate detaliile acestea tehnice. Formula de pus in locul sau nu s-a confirmat pana in prezent, asa ca se neaga orice schimbare de proiect. Pulverizatorul de energie cu motor ramane neschimbat in materie.

   Cand spui ca esti bun, lasa-l liber sa functioneze si sa se bucure de ceea ce are oferit unei lumi intregi. Doar nu-l vei tine sub o copertina mancata pe-alocuri si desirata de materialul acela sintetic sub care a funcionat, comprimat de moment, de ezitari, de futile incercari de a scapa prin necunostiinta libertatii. Poate ca-i pierdut la inceputul vietii libertine, dar pulverizatorul va deduce totul prin invatatura trasa din tot ce-l cuprinde prin imprejurimi.

   Va creste prin performanta si va fi de nerecunoscut, desi il poti recunoaste dintr-o mie. O fi facut de mana ta sau l-oi fi cumparat, dar ceea ce este nu poti cunoaste niciodata. Este intr-o continua oscilatie, este perpetuu, special, crucifix in credinta sa de a se ridica mai sus decat ii este data inaltimea din fabrica. Se poate strica, se poate deteliora, dar va simti si-si va pune piesele lipsa la loc. Nu are nevoie de niciun service in care sa se recupereze, ci are doar nevoie de energie pe care mai apoi s-o pulverizeze in vapori pe care restul ii capteaza. Schimb echivalent care doar prin natura se poate completa.

Cat mai ruginesti, minunatie, sub acea carpeta uzata?


Apollonia, 2000



duminică, 15 mai 2016

Rebut.

   Snowmine - Let me in

   O parte era maxilarul meu si cealalta avea gust de asfalt: mirosul pribeag al diminetilor de duminica. Mai mereu identice, dar lafel de devreme ca aceasta, mai rar.

   Cand isi scuipau in palme batranii aceia din filmele contemporane cu bunicul tau, cam asa se simte si cand sari in capul oaselor din pat, mai ales dupa anumite batai pe plus la miocard, in cazul meu. Poate de aceea mi-am scurtat si eu ziua de sambata si am adormit mai devreme. Din nevoie, nu alta.

   Dar si-atunci cand simti ca ziua ti-a fost inceputa cum nu se putea mai bine? 

   Am resimtit-o. Eram cu ochii pe eticheta pe jumatate indoita a scaunului din fata mea, stand cu picioarele in cruce, cu batrani care se uitau vesnic spre usa, asteptand parca sa mai intre un neavenit intarziat ca si mine (incepea la unsprezece, eu la si sapte am intrat) si sa-l judece macar oleaca. Trecem peste.

   Erau doi schiopi pe-o gaunoasa involburata, iar eu eram la cinci metrii deasupra si-mi ziceam: "Iti poti da seama ca pamantu-i rotund doar privind marea". Pacat de cei ce n-au vazut acest lucru. Marea va asteapta sa-i vedeti misterele, pierdute prin spatele Cazinoului caruia i-am facut o promisiune. 

   Printre toate siroaiele de lume si caldura nebanuita ce-a navalit ziua, eram eu, in gri si blugi rupti, rupta de real printre oameni. Dupa conferinta despre Ghandi si despre credinta sa de a face bine: mi-e nou in vizor si mi-e drag, fie si pierdut de viata, caci m-am regasit in potentialul sau de a face bine, de a fi si atat. Mai putin pe lumesc, mai mult in esenta aceea plapanda a materiei si mai ales, ceea ce emana. In cuvinte simple, hai sa lasam corpul, sa-l alimentam, dar mai mult sa-ncredintam energiei noastre tot binele pentru mai mult. Si prin mai mult, eu vedeam si auzeam oameni, asadar, acum stiti.

   La schiopi m-am oprit mai mult. Imi atarnam bratele pe balustrada de pe faleza si ma uitam la ei cat de firavi si pleostiti sunt in naturaletea lor. Erau ei cu labele lor galbejite pe pietre umplute de alge si muschi al caror nume ramane un mister deloc atragator. Albul inaripatelor, cel dintai mai grizonat, putin mai sepia decat celalalt. Nascut in alt filtru al timpului, mai recent, el statea si-l privea pe celalalt, matur, alunecand in fata si-n spate intr-un varf de stanca. Incerca peste de la mal, dar dadea numai de alge transparente intr-o apa vadita de nisip care in soare dadea impresia de sclipici. Gasisem Clujul intr-o balta de acasa, ceea ce este un semn de zambet pentru mine.

   Umanitatea poate fi frumoasa, fie si intr-o zi de luni sau marti. La mine s-a nimerit sa fie o duminica, o saptamana fix in care-am fost in letargie. Nu mai am strop de ceva in mine, dar am si o sa mai am motive sa fiu din ce in ce mai buna in orice imi doresc sa fac. Oricat as iubi marea, oamenii care spun "aproape pica" sau "e o rusine" despre Cazino in treacat, oricat as vrea sa raman acasa, eu trebuie sa plec. Iubesc muntele ca pe casa mea, desi vocea din scoica dintre pescarusi isi involbura cumva valul sa-mi dea signalul numelui meu. Sunt doua forte nevazute, forte pe care daca le explic, voi fi catalogata cumva anume, dar sincer... cuvintele au inceput sa treaca pe langa mine nonsalant. 

   Am sentimente si sunt om ranit, pun la suflet orice delasare, strang gunoaiele dupa restul, dar am pus mana pe mana mea opusa si am zgait-o pana la podea: am refuzat sa o mai fac. De pastrat sentimentele, inca o fac. Inca vad chestii in ziduri vechi de una singura si merg incruntata de soare, dar doar sa mai gasesc ceva si mereu e ceva de gasit. In orice, nu si-n oricine.

   Imi alesesem fara vointa sa o dau in off-topic pe la jumatatea postarii, dar e nevoie s-o pun in cuvinte: aproape un an de cand dansam in sufragerie cu tehnologia-n mana, zicandu-i mamei ca am fost acceptata intr-o tabara de vara pentru cei ce vor mai departe pe arte de doua saptamani in orasul in care imi doream demult s-ajung: Cluj Napoca. Si-am ajuns prin iulie. De Arts Summer University e vorba. De-atunci, cu regrete ca n-am mers dupa instinctul de moment si cu flori pentru orgoliul meu care moare si invie, dar nu in ultimul rand, cuvinte de alinare pentru loialitatea mea cretina. E una de-o vad de-atunci si cu care nu vorbesc de prostia mea, cu care-mi face mare drag sa vorbesc si sa-mi petrec timpul, dand-o in deep si aiureli contemporane. A proiectat cumva poezia in felul meu de-a scrie, sau mai bine zis, increderea de a posta si poezie.

   Crezul meu ramane stabilit in doua, patru sau sase cuie batute fix, ca-i proza aceea de inalta orice gand si orice ochi bland de critici contemplative in aria constientului. Plus ca ajunge in tine, pur si simplu, si e interpretabila, desi mai putin ca poezia. Eu cu blogul meu suntem in sfera conceptualitatii de aproape patru ani de cand postez in locul asta, dar nu las ambiguitati majore, nu fumez rasete, ci doar plansete si ma joc cu ele ca si cum ar fi scamele trase cu aspiratorul, aleator, cu scop si tinta.

   Cu scop si tinta Cazinoul: voi fi arhitect. Grafician. Intotdeauna filosof. Suflet de poet, voi iubi. Umanitatea e de treaba, atata vreme cat crezi ca poti face o schimbare in ea, iar eu sunt suficient de nebun incat sa cred asta. Am vointa. Si fier in ea. Am multe vase de sange sub piele si raman vesnic fara nume. Eu sunt omul de pe strada si sincer, poate ma inspiri fara sa te stiu sau sa ma stii. 


   In final, ceea ce am scris si am sters era prea dur, dar las doar un concept real: 
Nu mai vreau oameni care sa intre si sa plece cum voiesc ei, regi ai propriilor regate.


  





 Caci regii regatului meu sunt sufletele acelea de pescarusi
   Si pacea din gandul lui Ghandi, pasuit de viata, din nou,
in mine.







(Jack Guaghan)




joi, 12 mai 2016

Recent.


   O zi întreagă de somn. Te trezeşti din zece în zece ore să mai răspunzi la mesaje. Ai prieteni îngrijorați, se înțelege. Te mai trezeşte soarele pe la ora zece şi te-ntâmpină organismul mai epuizat decât înainte de hibernarea spontană, mult prea aşteptată de câteva zile fără de somn. Bonusul era gustul fără de aromă a uscățimii gurii.
   Ridicarea bruscă duce la amețeală. Aşa că te prăbuşeşti alte două ore, adormind instantaneu. Te trezeşti fix la prânz, începi să păşeşti. Dar înainte de paşi, îți vezi fața oglindită în ecranul telefonului. Exclus.
   Parcă faci progrese la fiecare pas. Nu te uiți la tine-n oglindă. E mult prea banal ce o să vezi acolo. Mai mult, te simți ca în cămin sau ca după o petrecere de pomină în care te-ai zbânțuit până ce ultimul cartilaj a cedat. Da, stai puțin… ăla e genunchiul atrofiat de căzătura de pe scări de-acum două zile şi pe care îți ziceai că o vei trata ieri, dar adormisei şi nu mai exista gând măcar de aşa ceva.
   Ți-ai văzut umărul cu părul clătit peste el, ca un semn că trebuie să mai faci ceva şi pentru tine, fizic. Se prelinge apa de pe față după spălătură, parcă amintindu-ți că te simți ca un templu dintr-acela bătut de soare zilnic, din pietre pline de nisip. Dar nu şi după ce bei apă dintr-o sticlă de Grolsch găsită pe suportul de de-asupra chiuvetei. Exact ca-n cămin te simți, dar nici că mai contează.
   Eviți priviri, mai bei apă, primeşti comentarii despre ochii de chinez şi cam cât de umflați or fi ei. Era vorba de un termen limită pe care trebuia să-l respecți.
   Mai vorbeai şi cu o amică: îi încredințai regretul că nu eşti deloc organizat şi că ai încercat întotdeauna, dar este imposibil. Factorul organizării nu stă în încăperea în care îți duci tu existența cotidiană. Probabil e afară.
   Arăți acum mai de lume. Ieşi şi cumperi tabac pentru familie, apoi te-ntorci, îl laşi, primeşti alte comentarii şi mai că nu-ți vine să pleci direct, oriunde, cât mai departe de casă. Şi ai plecat, dar nu departe. Nici pentru mult.
   Nu fumasei de-acum o zi şi totul ți se părea o nebuloasă prea frumoasă în clipa când ți-a dat amica creață un tabac rulat frumos din pachet cumpărat. Nici că mai conta. Sincer, nimic nu mai contează. Poate doar să ajungi în punctul în care să respiri şi nu doar prin oftări. Poate să mai vezi şi lumea altfel decât prin ochi de asiatici, deloc genetici, ci doar spontani veniți parcă din lichid intrauterin: somn de bebeluş, dar să te mai naşti nu-ți mai vine.
   Te-ntorci acasă. Îți mai primeşti porții de comentarii fără sens şi ordine în enunțuri care nu se termină, că-ncep alte idei. Să mai pui alineat la atâta nonsens nu-ți vine şi nici să vorbeşti, pentru că nu ai cu cine.
   Ți-ai asumat la fiecare întrevedere cu omul de-al casei că “eşti leneş”, dar noroc ar fi dacă ți-ai permite să fii. Să nu uităm diminețile cu “bună dimineața!” şi cu răspuns de “n-ai dormit” sau “arăți ca dracu”. Se acceptă. Arăți ca dracu, dar ai muncit şi n-ai nevoie de alte aprecieri.
   Chestiunea aceasta parcă nu se mai termină. Ți s-a refuzat lucrarea scrisă ieri pentru pozele insuficiente la lucrări. S-au luat ca şi cum n-ar exista, iar tu te-ai luat după exemple mai vechi de atestate deplorabile şi al tău ieşise lux față de acelea. Încă nu-i suficient. Mai ai de îndurat până luni.
   Fericirea pe care ți-ai găsit-o la imprimări a fost incomensurabilă. Se întâmpla ieri dimineață, la fel de chinez ca astăzi, dar parcă mai împăcat cu sinele tău. După să auzi că “frumusețea ta”, pur şi simplu, nu merită.
Nu că-ți vine să renunți de tot?
Dar unde să mai fie frumusețea de a reuşi, indiferent de orice şi oricum.

(Mi-am scris mie acest text. Chiar dacă pare totul îngrozitor, această perioadă mi-a dat să înțeleg şi să realizez cât de mult iubesc să desenez. Vă mulțumesc mult că m-ați citit până-n punctul acesta)

luni, 28 martie 2016

Şapte din a XII-a


S-a băut o zi de luni
Ca ziua de jale şi de căpătâi
Numa' nu a şchiopătat
Ci s-a târât, tumefiat.

Marți l-a prins pe luni de deget
Şi-a pocnit dintr-un şiret
Ca să-şi dea seama singur cât are
De fugit, de alergat... sugrumat.

Dus pe gândul de spetează
Miercuri serveşte flori în vază
Se sparge la fel de stângaci
Ca după-masa dintre luni şi marți.

Cu un aer mai senil decât oricare
Joia e zi de semi-relaxare
Se vede subtil cum se strecoară
Chinuit şi el, într-o doară.

Debutând obosit fotomodel
E vinerea cu parfumul şi cu plinul zel
Care varsă doar seara fel de fel
De cuvinte fără sens.

O vezi zvârcolindu-se-n pat la început
E sâmbăta cu miros de aşternut
Are chip de libertate între două zile
Seara sa are ambient şi instigă la anarhie.

Cel mai trist moment este atunci când
Duminică îşi face avânt pe la prânz
Îți bate la uşă şi-ți face anunț:

--- Cinci comentarii de-nvățat
Luni te-avânți în Harap Alb
Nu-ți mai face tu de cap
Că de luni te bat la BAC
Şi te fac să fii doar praf!

--- Ai tu milă şi fii blândă
(blestemată) Zi de duminică
Şi mai dă-mi răgaz un ceas
Să-mi scot ceasul din sertar
Să-l azvârlesc lejer pe geam.

--- Miercuri, Vineri, țin-te bine
Că faci grafică din poezie
Şi joi te scoate la hartă la geografie!
Nu uităm marți de istorie.

Nu-mi mai fac eu de cap
Vinerea e plod de BAC
Cu mai mult de-un handicap...

marți, 22 martie 2016

Susceptibil commandor


   Am facut un compromis sa ma vad cu tine. Ca te-a vazut buna mea amica-n vis si ca nu erai tocmai in regula. V-ati vazut sa va vorbiti de "esti bine?". Ca nu pareai. A fi bine, nu alta. Dar cand esti tu bine?

   Intr-un fel, imi bantui in amintiri si bantui in mine. Mai simteam cateodata parfumul tau, propulsat ca un vapor indragit din alte piei, la treceri de pietoni sau in baile din cluburi, cand ma priveam in oglinda, iar langa mine se rezemau de perete doua tipe si se sarutau. Ce peisaj morbid. Cat pacat.

   Imi secatuiai toata zeama gandurilor si simtirilor mele. Ziceai ca o sa ramai in universul meu sau intr-unul dintre ele. Nici nu stiu pe care sa-l aleg special pentru tine, sa se muleze pe acele valori morale pe care ai dovedit lesne ca nu le detii. M-a lovit tarziu ca un tarnacop in coloana si ma paralizase multe zile. Ce nenorocire! 

   Vorbeam atat de lejer cu o persoana pe care o urai, iar eu nu ma mai puteam deschide. Ma adusese-i in pozitie de drept, doar de copil frivol de maxim zece ani. Nu ziceam multe. Mi-era frica. Te vizualizam langa mine-n asternut. Te vedeam cu barbia pe umarul meu. Incepusem sa urasc tot ce-aveam si-mi amintea de tine. Incepusem sa urasc tot ce ziceai ca-i perfect la mine. Uram fiecare centimetru din mine, doar fiindca tu le-ai dat sacralitate cu iubirea ta, tacere. 

   Te-am vazut dupa atatea luni. Ai aceiasi fata si se vede de departe ca nu mai existi. Nu mai esti decat un strop de praf dizolvat in apa. Ma doborase din nou mirosul tau cand te pusese-i pe banca langa mine. Vorbeai de efemeritati cu persoana ta iubita, diagonala mea. Oh, cat de copilaresc si prostesc! Iar eu am plecat, asa, fara indice de vreme, caci era martie si ningea. Oh, cat este sa-ti spun, dar nu stai la vorbe. Stai la cativa pasi inapoi, iar respiratia ta o pot recunoaste dintr-o mie. Si nu poti nega asta. A fost un timp indelungat. Ai fost.

   Te-am parasit cu sufletul de cand mi-am luat bilet dus cu trenul. Erai in gara, devastata. N-aveam sonorizare-n ureche si dincolo de ea pentru ambiguitatea aceea din glas pe care o aveai mereu si de care mi-am luat responsabilitate ca o voi astupa. Tarziu mi-am dat seama de ce ma impingeai si de ce imi puneai melodii pe care tot tu plangeai. Tarziu, dar nu imposibil.

   In schimb, iti multumesc pentru faptul ca m-ai dezamagit. Ca m-ai pus in fata oglinzii si ca mi-ai dat foc. Ca m-ai lasat sa ard si sa ma vad cum ma carbonizez pe zi ce trece. Ca mi s-au luat zeci de straturi de piele sa te dau jos si sa te alung. Am dat intr-o parte totul. Am facut sacrificii zilnic ca sa ma bucur de mine. Nu puteam sa cred. Ca suflul meu nu va mai fi privit de tine si ca secundele pana sa adorm nu vor mai fi numarate de tine. Dar stim bine, acel tu era acela fata de care eu n-aveam niciun sentiment. Se intampla demult.

   Nu-mi voi regreta niciodata sentimentele tarzii. Nu te frig cu tigara, c-am facut-o deja, amintindu-mi de omul bun venit din Olanda sa ma bage-n folie galbena si sa ma salveze de focul in care ma aruncasei tu. Chiar si-n lipsa ta, chipurile gaunoase ma priveau si ma ironizau, mai mult sau mai putin pe ocolite. Dar ce mai conta? Ti-ai facut intrarea spectaculoasa in regatul de scame. Si-atat cat credeam ca esti bine, pana la substraturile cu "gratar" si cu "ne prajim". N-are rost.

   Cata incredere sa mai am in dragoste si-n iubire, daca dintr-o confesiune am ajuns la unspe noaptea-n mare, imbracata pe jumate, spalandu-mi gandurile? Iar persoana la care m-am confesat si la care tineam, mangaia un altcineva pe crestet? Cat am asteptat cu degetele infipte-n nisip un val care nu mai statea sa vina? Si de ce tocmai tu ai mimat fluxul? De ce nu m-ai lasat sa ma bucur de un adevarat flux si de ce ma bantuiai la fiecare sarut? De ce m-ai oprit de fiecare data? Ce nebuloasa e in mintea mea?

   Dar tu de existat, nu mai existi.
   Niciun univers de-al meu nu mai e drept de tine.