Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 28 octombrie 2019

Timpurii banan(L)e


   Nneka - Confession

   O continuitate absoluta nu a existat niciodata. Intotdeauna a fost un mestesug, chiar si in timpul liniar de pe orologiu, cand s-a infaptuit o pauza. Cand ceda bateria. Cand pica de pe perete la cutremur. Continuitatea? Niciodata.

   Nici la structuri asa-zis "rezistente": un perete verde-Marea Neagra crapat pe orizontala, pana la sfertul intregului. Un corp de mobila care il acopera. O strada discontinua. O alta casa care aminteste de o turbulenta vizuala care face ca privirea si moravul, intriga si narativitatea sa devina o poezie intrerupta. Intotdeauna a fost acolo o pauza. Mereu un flex in valul care a batut peste bricheta scapata in moment de respiro, cu berea in mana stanga si cu tigara in cealalta. Niciodata un moment continuu pe acelasi film, ca, de obicei ai treizeci si sase de irisi distribuiti aiurea. 

   Noi nu calculam. Pe beton (fost) proaspat sunt tapetate caramizi, precum tapeteaza unii crema de ciocolata cu felii subtiri (sau groase) de banana. Un plus de gust. Fiind dreptunghiulare caramizile, lasa santuri grizonate, rosiatice intre; feliile de banana fiind rotunde, fac sa crezi ca felia de paine cu crema de ciocolata este de fapt o bucata de corp omenesc, taiat, iar fructul falic iti aminteste de arterele portionate, fragmentate, taiate. Totul la o scala mare, necalculata cu cutitul sau cu constiinta. Doar mult dupa.

   O bere plimbata de la curentul din nord si pana la un consum energetic, frivol. Un timp dat inapoi, vreau ca ora aia care a facut ca timpul sa aiba o pauza sa fie a ta, sa o pasezi inaintea glontului care era sa te loveasca in viitor, oricare ar fi ala. Sa te apere de monotonie, de aspiratoarele umane care mananca ce-i mai bun din crema de ciocolata si de oamenii aceia, "veganii rai" care mananca bananele prin care noi ne trecem fluidele, celel batatoare din piept, de sub piele, prin piept, tampla. Ritm tulburat in moment de pauza, in timpul atingerilor, cand pelvisul are o intarziere de o secunda la ritmul batailor de miocard, fata de canalele-banane de sub tample.

   Nimic nu are sens. Nimic din ce e cunoscut nu are o continuitate. Trecutul e cunoscut. Previzibil. Prafuit. Un bloc de lemn lustruit candva, frumos nivelat, pe care s-a asternut un strat gros de praf: te lasa sa ii faci ce vei voi. Vei putea vizualiza ce vei scrie, ce vei desena cu degetul pe suprafata in sine. Cat din cunoscut mai vrei sa-ti ramana pe degete? Cat mai vrei sa alergi, dintr-un oras in altul, sa-ti gasesti o continuitate a dorintelor, ale sinelui, cand totul vine spontan, in bucle temporale care, brusc, devin in momente inoportune, atemporale? Cand buclele se pot netezi cu fierul de calcat, dar ce este ala, pana la urma? Cand notiuni teoretice frivole tot scrii, dar actiunile sunt mai reci ca talpile pe gresia aceea mai rece ca oamenii din jurul tau? Ca cei care nu expira si nu inspira nimic?

   Unde se duce umanitatea, daca nu liniar, drept inainte? Natural? In niciun caz! Natural vine cu imperfectiuni calificate de viabilitatea unui timp caruia ii suntem oferiti drept ofranda de catre uterul uscat al mamelor noastre. Uscat, pentru ca toate lacrimile adunate de fiecare dintre noi, in noua luni, cel in care am zacut, s-a uscat, in douazeci si de ani, sau in doi ani, sau in optzeci: lumea asta nu e facuta pentru libertini, pentru cei ce vor sa-si faca loc prin lume, prin toate modalitatile lor "fucked up", cum ar zice unii, sau "relevante si responsabile", cum ar zice altii. Si de-aia atunci cand ne lingem pieile, sunt sarate pe varful limbii. Si de-aia nu putem fi dulci, decat in momente aleatorii, alegatoare de catre propriul organism, cand doar in intimitate se poate sa dai de antonimul saratului de pe tine. Pentru ca, intotdeauna va conta ce este in interior, cum se filtreaza informatia, cum o aruncam la toaleta in clipe haotice cu ficatul si cu berea aia in mana, cand esti deep cu marea ta, cand iti arunci capruii si verzuii si visiniii in mare, sau cocot pe munte, sau aruncat in canale de pe poduri, sau atunci cand cauti apa si se afla langa tine.

   Toate confuziile carnale care se produc intr-o multitudine de numere (orele de liniste din blocul existential, de la 00:00 la 24:00) si care, concomitent, nu au relevanta cu perceptia noastra logica, cu ceea ce percepem in jurul nostru. Ceea ce percepem in propriul sine. Isi vine in fire la ora trei, ceva cu solstitiu, echinoctiu, nimeni nu stie, nimeni nu fumeaza tigari si nimeni nu e rau. Nu exista bilete verzi in Constanta si nici bilete roz in Brasov. Nu exista bilete portocalii in Cluj, cum nu exista ruj in orice geanta de fata, si cum nu orice fata are geanta, ci poate ghiozdan sau buzunar, caci cu totii, indiferent de sex, ne miscam cu o viteza intr-atat de rapida, incat alegem sa dam vina pe miscarea soarelui cu privire la fusul orar, si nu presiunii pe care o cream cu talpile pe betonul incins sau rece de pe strazi.

   Ne spalam pe maini de responsabilitati. Cu noroi. Iar dupa il stropim in oamenii curati de pe langa noi. Prosoape n-am gasit, decat in alte camere, iar doua sunt antemeridianele si postmeridianele, care se leaga la acelasi corp, care creeaza si timp, si belsug, si miscare, flux, reflux in apa, schimbari climatice in oameni, detergent in cavitatea craniana, sa poti filtra mai curat informatia aromata de mizeria celor din jur. Un oras? Sau poate si tara, fara un minut pertinent, intins, fara bucle la fiecare secunda. Un continent? Poate evul asta, fara zile sufletesti de weekend spiritual.

   Fugi pe fan, copil taifun,
   Fara tutun, ci cu banane,
   Ciocolata si castane.
   Ora trei. Echinoctiu sau ce vrei


   

miercuri, 23 octombrie 2019

De partea ta


   Sasha Sloan - Older & this one

   Se joaca cu un plic alb, mai mic decat cele ordinare. Mai mici, cat sa contina tot tumultul mic de timp limitat in care a putut scrie un pic despre tine. Sau nu chiar. Mai mult despre sine. Mai mult despre lanternele din camera sa, despre monitoarele care merg seara de seara pana adoarme la seriale. Un licean? Poate. Sau un student? Se poate si asta.Un piscot de amintiri pe care vrea sa il tina minte toata viata. Poate, o bucata de sine care a fost descoperita de tine. Ca marea deschidere intr-un muzeu de vorbe nespuse, caci s-au simtit cu toate. Pe verde asternute ca prin vis, un scris colorat, negru-galben, o soseta lasata prea jos, un torso prea mare pentru sine, poate prea mic pentru tot suflul de inspirat si expirat: viata e altfel de atunci.

   Strazile sunt diferit calcate. Iarba creste in alt sens. Cuvintele din poezii au sensuri deloc specifice. Alambicate precum ar trebui sa fie. Sentimentele au alte nuante. Iar postarea asta, nicio relevanta. Cum nu avea nici ea, cand te vedea si-ti zambea cand nu te uitai, sau cum te privea cand te-ntindeai dupa struguri, sau cand te-ai intors cu o constiinta zbuciumata, cu de-al tau de sange aproape. De fiecare data cand voia ca prelungirea bratelor sa infaptuiasca o stransoare mai prelunga. Si se intampla. Dar voi? Poate niciodata. Poate vreodata.

   Si poate...

   Artistii sunt facuti intr-un alt fel. Sa vada lumea diferit, sa o simta diferit. Sa o simti si tu diferit, om frumos. Om care vorbea despre respect, cand ea are respectul pentru tine de ani buni. Poate de-aia nu v-ati cunoscut vreodata, pana acum. Iar acum? Similaritati izbitoare. Si o liniste asurzitoare. O pace magnifica, o libertate printr-o fuga matinala sau nocturna. Mai multe fotografii. Se izbeste de lumini si prin beri, sa isi faca curaj, dar prea tarziu se poate vorbi de curaj. Sau ce-i ala curaj?

   Si clar...

   O ai de partea ta. Oricine ar fi ea, orice s-ar trezi sa fie maine, orice ar vrea sa deseneze, sa faca, sa simta, va fi de partea ta. Ai impartit un fragment din lumea ta. Ti-a oferit fragmente din a sa. Ai calcat in barlogul sinelui, in barlogul propriu, in intimitatea sa mult prea timida sa miste cateodata, sau alteori, sa miste si atunci cand corpul nu mai poate. Poate, o ora de trei jumate intr-un cartier din depresiunea asta, sa iti poata raspunde unui mesaj pentru care ramasese fara cuvinte. Mai era creta, totusi. Si desenul tau inca acolo. Inca acolo, precum timpul inca este si ploile vor tot veni, castanele se vor tot ivi prin firele de iarba si le va schimba directia de crestere: tu, o interventie a naturii de sine, in sine. O minune feminina, infaptuita candva in lumea asta sa aduca o schimbare. E in privirea ta. Toata sclipirea vietii, s-o pastrezi intre pleoape pe cat de lung posibil. Sa clipesti lent in zare, sa poti capta totul prin ochiul tau de fotograf. Caci vezi lucrurile cum sunt. Si le mulezi pe cum ar trebui sa fie. Manipulator al imaginii, al lucrului palpabil, desi timid, il ai. Si il simte pana-n maduva spirituala: mereu ai fost acolo si mereu vei fi. Mereu de drag, mereu de partea ta.

   Si de ce...

   Cuvintele tot exista sa se-nchida in carti. Ea am fost eu. Eu pot fi si un el, pot fi si ei. Si mereu voi fi, ca o prezenta potenta intr-o lume gazoasa: ma risipesc si dispar, privesc si parca dorm. Simt totul cu o intensitate izbitoare. Nu voiam sa te strivesc. Voiam sa te vad libera. Zburand printre randurile mele negre, cum imi zburau privirile tale pe langa obraz. 

   Un zambet pe cortex pe cer de seara si de zi. Perspectiva unei alte vieti. Simetria a doua spirite care s-au gasit la un moment dat, sa invete cate ceva, sa vada si altceva, in alte culori. Caci, in fond, pentru ca un artist sa ajunga la un alt nivel, trebuie sa simta totul dimprejur si din sine, sa inteleaga, sa se inece in paradoxuri, pana i se tatueaza pe coaste si pe dinauntrul narilor. Sa simta mirosul experimentului, sa-l tuseasca de frica inecarii si sa-l inghita cu curajul realizarii sale. Tu esti si mereu vei fi unul din artistii si sufletele care m-au inspirat, pe care il iubesc si il respect, oriunde ar survola cu suflul si cu mintea. Niciodata nu-i usor sa stai intr-un loc. Gleznele si constiinta mea cunosc toate astea.

   Mi-as fi dorit un plic mai mic in care sa pot sa introduc un strop din ADN-ul meu, sa-l intinzi cu o discheta pe un placaj minuscul de sticla, sa il privesti la soare si sa observi particule nanometrice din care reies sunete, rasete, priviri, amintiri, teorii, stropi de bere, jumari de scrum, spaghete de neuroni, meciuri de tacere, sesiuni de zambet, cursuri de intelegere, vanatoarea de atingeri si clipa frecarii de asfalt a cretei tale albe. N-am putut sa nu remarc toate astea. Vad si cele mai insignifiante lucruri. Iar la tine am putut vedea intr-atatea, incat nu vreau sa te obosesc. Probabil le cunosti deja, suflu inteligent si demn. Chip frumos geometrizat si om lin armonizat la viata de om.

   Toate cuvintele, narativitatea (daca exista ca si cuvant) care s-a produs, care se tot produce, inspiratia, chiar si depresia strict umana care s-a realizat la un moment dat, sunt procese firesti prin care trebuie sa ma automatizez, sa ma stimulez, sa tot creez si sa ma fericesc de minunile acestei lumi. Oi fi tu eu, dar si eu sunt tu. Iar tu mi-esti mie proza si poezie. Si microfonul pentru inca cateva randuri, poate, dar sigur cinci pagini pe care le-am fluturat cu toata gatuirea de traire cu care mi-am stropit scrisul, orele acelea scurse pe tastatura sa fie perfecta. Nu stiam ca vei fi si te vei vedea prin microfon. Si nu stiu cum de nu se vad oamenii pe sine in unele bucati de arta. Caci... tu esti arta pe picioare. Si in maini. Si-n cap. Si stand in fund. Si privind in zare. Si zambind la soare. Tu esti toate astea. Eu sunt toate astea. Si, la final, noi nu mai suntem nimic. Ci doar arta noastra mai ramane. Chiar si cea efemera de pe asfalt, inca sade lin acolo si-mi zambeste zilnic cand intru in scara, grabit de viata. Si-ti multumesc.

   Toate cuvintele care asteapta si care sunt
   De partea ta.

luni, 9 septembrie 2019

FaMONolog


   Red Hot Chili Peppers - Hard to Concentrate
 
   O perna aruncata peste balustrada. Cuvant pus halandala peste un alt cuvant. Un pat aranjat cu prea multe cuvinte nepotrivite, conglomerate. Un pahar sentimental pe care il arunci peste fata ta, cu tot mucusul care se prelinge peste toate acele cuvinte care joaca in zare.

   O promisiune lunii. Emotii. Tradare. Familie. "Ce se petrece cu tine? Si de ce nu esti cum am vrut mereu sa fii?" Prea inapt social, nu se intelege cu mediile, decat poate cu mediul de munca pe care il ignora, cu toate insecuritatile aruncate subcutanat. Isi trage hainele zilnic peste, isi face dusuri prea rare, pentru ca patul e suficient de piscina in care sa i se increteasca talpile cu chef de fuga nocturna si toate cutele de pe frunte, facute la nedreptati vazute si simtite. Prea multe nedreptati. Un legiuitor cu astigmatism, un legiuitor prea altruist. Admira mult, arata putin. Tace si observa. Se manifesta ca un cameleon, doar pe culorile oamenilor potriviti. Se potriveste cu...

   Noaptea. Spontantaneitatea misterioasa a noptii. Fluxul iregulat de fum care se disperseaza din filtru in gura, printre bronhii si afara, tot afara, tot inauntru. Asa se perinda toate gandurile. Poate spontan, dar in contidian, neincetat. Prea multa curiozitate. Prea multa durere. Nu intelege nimic si incearca sa inteleaga. Intelege notiunile, le aplica, dar nu le aplica pe sine. Le aplica in fata lunii peste coltul de bloc. Scoate lacrimogene lacrimale si plange, pentru ca altceva nu a ales ce sa faca, si sincer, nu era nimic altceva de facut. Nu e vorba de deep aici, nu poate fi vorba de vreun misticism reinterpretat in vreo analogie mentala, sau un alt concept pe care-l bate ca pe oua, intr-o reteta proprie a propriilor trairi.

   O fericire tampita zi de zi, noapte de noapte. Oamenii sunt un paradox intors pe dos si tot nu merg unii cu altii. Si totusi... functioneaza. Merg. Se completeaza. O harta de puzzle, o alambicare aceasta postare, o alambicare este zilnic in tine si in mine. Si oamenii? O surpriza continua.

   Tradarea vine ca urmas al propriei mame, intra-extra uterin, de unde ai venit, vine si ea. Sora ta, poate. In cazul meu, da. E sora mea. Si ma doare existenta platonica a sa, sau poate doar secreta, caci mama mea nu mi-a anuntat aceasta nastere spontana pe care a infaptuit-o fara de stirea mea. Si doare tot. Ma doare existenta. Ma doare capul. Obrazul. Degetele cand scrumez si buzele cand trag cu atata nesat ba din ceai, ba din tigara. Nu ma lasa sa ma bucur de fericirea mea tampita de zi cu zi, ma leaga, imi leaga degetele. Nu pot scrie coerent, nu pot actiona decat contondent, nu pot verbaliza, materializa arta pe care nu o mai pot tine sub control in propriul Eu.

   Nu vreau sa am vreun sens, vreau doar sa inteleg paradoxul de ambele parti, sau de toate cele trei parti sau poate intreaga infinitate de concepte matematice si morale care formeaza aceast nefast segment de intamplari, intrebari asupra propriului constient si nerealizarea faptului ca, o data nascut un copil, nu mai are ce cauta inapoi in uter.

   Ma dor toate ungherele,
   In camera mea doar Red Hot Chilli Peppers, fum si tacere.


miercuri, 26 iunie 2019

Valea Domnului


   Sau mai bine zis, cum mi-a zis Domnul, "valea!"...

   Nu a fost nevoie decat de o imbalsamare inainte de botez, pentru dramatismul clipei. Era un templu format din natura creola, deschisa ziua, la fel de deschisa si noaptea. Doar tonurile se schimbau pe piele. Doar tonurile se schimbau pe piele.

   Aveam valea peste care mi-am primit cateva, gaurite vai de rauri care nu se opresc sa sovaiasca peste noapte si pana-n granita barbiei. Mai erau niste pomi printre care incercam sa ma ascund, dar, intocmai ca si un copil, un om scund, mic si nedemn fat de tot ce s-a creat, puteam vedea doar scoarta copacului. Ii simteam moliciunea ca dupa bruma diminetii, doar cu vazul: nu mi se permitea sa ating mai mult.

   In schimb, vaile m-au adus intr-un dans idilic contemporan. M-au pus in pantofi de step in asa fel, incat sa fac pasii pe vale in ritmul naturii, in ritmul clipei, in ritmul clipocitului de apa peste tot ceea ce vedeam, pielea la fel de uda precum pomii. Simteam ca sunt parte din ea deja, nu ea omul, ci ea mai adanc decat suprafata stampilata a pomilor, totusi fina. Am fost mangaiata de cununi de maslini, mangaiata pana-n centrul sistemului nervos, pana-n ambele vai de se-ncalzesc, elastici, grote umede pe interior. Mi-a patruns valea si acolo. Tot ceea ce eram, eram clipa de natura cu insasi parte din natura. Si nu doar ca eu existam ca natura, nu doar natura din care sunt format ca individ, ci natura unui sentiment inocent, copilaresc crezut uitat, inviat si revigorat in apa rece, dimineata, cand varfurile de epiderma se confundau cu centimetrii de iarba in adierea amar-uman a diminetii, delir-natural. O materie prea stearsa, dar existenta, intinsa pe pamant, intinsa pe scoarta si pe existenta, un soi de impletitura din mai multe gasite in noi: o patura. Pentru picnic-ul nocturn, complet vegetarian, m-am hranit, sau mai bine zis, natura s-a hranit cu mine, cu cantul meu si impreuna am pictat cerul, tavanul camerei mele, cu toate vaile pe care alergam cu crestetul in asternut. Toate ideile spre care alergam ca nebun prin camp. Camp cald, ploios, mereu cu cerul intr-atat de deschis, incat credeam ca ma va cuprinde feeria si ca-mi voi crea si eu un cer candva.

   Dar am cerut si mi s-a zis "valea!"

   Mutualitatea cu care o papadie poate coexista cu un om, cu un melc, un gandac, trei pisici si patruzeci si sapte de furnici este amutitoare. De aceea naturile din noi puteau lesne deveni savana in care ne puteam lafai labele de felina la soarele propriilor perceptii, ca un soi de oglinda, eu nu ma vedeam, dar mi se zicea ceea ce eram, desi eu nu stiam. Vedeam in oglinda mea usor ondulata, printre cele doua luminisuri, slefuite perfect ca doua margele inchise, intense la culoare, bucati din mine. Vedeam clar o licarire de fericire, un strop dintre mai multi, vedeam paharul si litrul, cateodata aruncat in ochi, dar in situatie extraordinara, fericita. Nimic nu e gresit intre noi, pomii, animalele, trifoii, oamenii, animalele, noi, rechinii de uscat, pestii de asfalt, bluzele de bumbac. Nimic nu e gresit in natura, mereu existand o codependenta a elementelor in sine, o simetrie de mana divina, de mana de fiecare faptura care poate vietui in sinea noastra.

   Cel mai greu a fost sa cunosc felina care m-a facut sa realizez ca leul din mine exista si daca privesc lumea cu ochi de pisica, dar cu intelepciunea agilitatii, a blanii, carnii grele si muncite, a labelor ce pot sfarama si combate orice. Mi-a fost usor sa o port in hamacul din sinea mea. Mi-a fost usor sa o las sa-mi cante printre organe sonete doar de ea stiute, foarte "metafizice". Cuvinte carora nu le stiam pe deplin intelesul, dar pe care le simteam...

   Valea.

   Pe care ma port si ma trimit este completa, dar e moarta. Pitoresc, dar mort. Natura moarta. Putea fi un portret al unei decedate, un clasic, o "Gioconda". Un rigor mortis al iminii, dar un iuvenis al spiritului, a materiei spirituale cu care materia organica poate jongla. Oricat ai vrea sa cauti o oaza de liniste, e completa aici. E o liniste asurzitoare. Din cer si pana-n magma. Apa ustura daca indraznesti sa o bei: sunt singurii litri ramasi de pe vremea cand mi se stropea in privire, sa pot vedea mai clar frumusetea din oglinda si de-acasa, in realitte, nu in natura pe care mi-o dadea la intrevederi. Fugeam pe strazi, cautand parcul, iar cand il gaseam, se simtea ca si cum ma sufoca: oxigenul meu nu era acolo.

   Am cerut cerul

   Si m-am ars. L-am privit; a inceput sa ma ploua cu foc. M-am pitit; a inceput sa ma usture pielea, sa-mi iasa basici, sa mi se faca arsuri. Fugeam de el; ma facea sa realizez ca fuga mea spre natura e totodata o simbioza si un fel de a imprastia un soi de muschi pe un soi de lemn de pe un soi de bucata din mine. Era natura completa, da. Dar se mintea ca-i lava, ca-i umana. Se mintea si ma durea. Necunoasterea de sine ma durea in pantec. Ma durea. Stiam ca n-o pot avea. Pe ea, natura vitalizata. Pe ea, inspiratia de-o credeam ca-mi amortizeaza orgoliul meu de scriitor. Dar nu exista asa ceva.

   Iar valea mea de azi?

   O cuprind pe toata cu suflul meu, suflul divinitatii nestiute. Vaile de sub bilele mele perfect slefuite ustura de guri de varsare, sarate, dar si cu dor, de caverne cu pietre albe, duse pana ara pamantul pentru de cu seara. Cand pana si apa permite informatiei sa se stocheze, cand emotiile prind forma biologica, eu nu concep scuza si minciuna, cand toate lichidele mele din corp devenisera una si aceiasi cu oceanul planetar, totul pe care stam si construim acum. Totul pe care fugi, de pe care crezi ca fugi, dar tot aici vei fi: in mine, implantata, iar eu, in tine, curgand la nesfarsit, prin arta, fapta si Ohm. Sunt fizica si esti, sunt timpul, si esti. Si mi-esti draga, Viata, dar ti-e frica ca ne-am putea indragosti, iar Moartea ne pandeste la usa.


N-as fi mai aproape de ideal, fara sa cunosc, vorba ta, "du-te-n pula", desi mai mult imi rasuna acum: "ia valea". "Ia, valea!". Sau du-te-n pula tu, ca vad valea pretutindeni.

Campulung Moldovenesc, "Inima ploii", High Ink, 2019

marți, 14 mai 2019

Baby steps


   Baby steps, trying to relax, sleeping on pillows of tasks. Imi incarc bateriile dimineata la prize faurite din ziduri zidite de mine in somn. Am creat tot sistemul de legatura, codul binar, generatorul din beciul blocului, panoul de control, sigurantele. 
   Baby steps, don’t stress, as the night is a sleeping reflex. Mi-alung de pe fata, fata-n fata cu un om superior in rang, orice urma de deznadejde. Inca din apa rece aruncata pe fata in fata oglinzii, cand ma electrocutez intre cutele de sub pleoapa inferioara, caci inca sunt conectata la priza. 
   Baby steps, step by step, prea sterp. E interesant cum nu se-alunga niciun cablu dintre lateralele interioare ale tibiilor mele, gaurile prin care intra aer si energie, sa le pot duce pana la finalul zilei. Cum, prin obiceiul meu de fuga nocturna, modernul “jogging” sau doar o scapare de tot (absolut) de pe toata (ziua), ajunge sa fie o priza mai utila decat conectarea la sistemul creat de propria-mi imaginatie. 
   Baby steps, paradoxal, sunt un om, un bienal. Desi om de litere, cuvant, onoare, respect si valoare fata de umanism, sunt un inversunat adolescent in inotul continuu intr-o cada de apartament pe care o numesc lesne “viata”. Cand eram in pruncie, pe la cinci ani, nu-mi puteam lipi talpile de capatul opus, decat daca ma scufundam. Acum, genunchii imi sunt incalziti doar de aburul pe care-l inspir din atmosfera. Ma simt ca un Zeu in apa, iar daca apa din cada ar fi Viata, am depasit-o cu mult. 
   Baby steps. Din reflex, zambesc la toate planurile mele de pe pereti, la fiecare “sign” matur de pe fiecare agenda, fiecare cu scopul sau, programat la ora, dar niciodata planuit in sentiment. Putin mai drept in geamul de la carmangeria pe langa care trec zilnic sa plec in lume, spatele imi indica o usurare pe care am asimilat-o. Faptul ca nu mai port ochelari ma face sa nu vad lumea, dar sa fiu si-mai atenta la detalii, adieri de vant, de sunet, materiale textile care se perinda pe mainile mele atunci cand se da cineva din drum si e prea apropiat, dezechilibrul relativ cand imi impun sa merg drept pe marginea reliefata a trotuarului, racimea sticlei de bere, dar niciodata continutul ei. Si vesnica explorare, cand ma pierd de grupul meu, dar si aprecierea clipelor boeme care, desi rare, sunt mult mai bine resimtite si valorificate mai apoi.
   Baby. Gurile sunt facute sa fie ascultate, nu sarutate. Nu din prima. In prima faza, mi-a luat un sir lung de luni sa ma pot atinge de persoana pentru care ardeam, desi stateam langa ea pe banca, la bere. Energia se cumuleaza in stabilitate si constientizarea prezentului, stabilirea unui parcurs clar, dar ce parcurs clar as putea avea, cand inca din liceu trebuie sa astept sa ma carbonizez emotional, ca un computer, sa pot rula cum trebuie? Am intalnit oameni atat de siroposi, ca ma faceau sa uit de greata pe care o resimt arareori la pasta de tomate, antecedent cu un fel principal servit de bunica mea. Mult prea uleios. Prea putin elegant pentru mine. Telenovelele umane iau mult din energie. Iubirea autentica ramane. Imbarbateaza sanatos viata si succesul, emotional, fie chiar si material, din toata ambitia de a-ti duce existenta spre podiumul tau idealizat si fezabil. Eleganta e una din valorile acelea care tremura pe sub fibra oricarui om cult, care isi da seama de asta in oglinda, dar niciodata atunci cand vorbeste si-i tremura sub buza marita de jos, sau cand gesticuleaza si-i joaca printre cartilaje si venele fine. Unul din motivele pentru care exist ca om in acest context. Observ detaliile si sunt atat de suculente in prezentul lor, de urmarit, dar si redate in literatura.
   Steps. Oamenii sunt fascinanti. Au motivele lor, dar nu in sensul de scop sau clevetiri, ci un fel de a fi, un sir de motive autentic sculptate in spiritul lor care ma face sa gust cat mai mult din ceea ce sunt. Mai mult “eu”, sa pot savura mai mult din “ei”. Si, spre tristetea mea, nu toti “ei” merita ce ofeream in mod egal oricarui acquintance, pentru ca de ceva vreme incoace, tot invat ca ceea ce am de oferit este in mare masura pentru oameni care se simt la fel de mari in propriile lor cazi umplute cu Viata, apa calda, sau asocieri ale self worth-ului propriu. In calitate de formator, dar doar in context, sau ca prieten, dar doar celor carora le sunt devotat, sau ca tanjenitor, dar doar persoanei pe care o respect si o iubesc, le-am promis si va ramane urma promisiunii mele peste arta si politica, peste darele oboselii mele de-acum, succesului de maine si tot asa, ca le sunt loiala. Si in calatoria aceasta, tot gust viata cu ce are sa-mi ofere.
   Baby steps, finally! In fiecare zi cand stau in pantalonii mei pufosi albastrii cu norisori care zambesc cu un blush roz pal in obrajori si citesc Herman Hesse in germana, in fiecare zi, cand subliniez pasaje care ma definesc, sau care contribuie la caracterizarea de personaj specifica fiecarei actiuni a fiecarui context inlantuit in carte, mai ales in fiecare zi in care incercuiesc cuvinte pe care nu le inteleg si le invat mai apoi. In fiecare zi, cand am fantezii mai erotice ca orice verbalizare auzita de oricine in lumea asta, desi ochii mei tradeaza incredere, oboseala, blanzime sau toate amestecate, in fiecare raza de lumina la mine-n camera si in fiecare detaliu pe care-l captez cu camera mea, extensia mea noua, mediul meu nou de a ma exprima si de a capta prezentul pentru mai tarziu. Fiecare test, fiecare clavicula in clar obscur, fiecare silueta masculina in lumina verde, fiecare trasatura feminina care-mi incinge apetitul mult prea uman, ca spiritual-sexual ma incita inteligenta si capacitatea, conexiunea, the motion of an action, a blink of a wild, bright-coloured eye in a diplomatic world. Chiar si in fiecare zi cand realizez o noua legatura pentru asociatia mea, un nou e-mail, o conversatie interesanta cu un profesor, o idee emisa la filozofie, un pdf salvat gresit, un cadru prea blurat, un edit prea neiertator cu cadrul blurat, o viziune mai clara a identitatii vizuale, carnetul meu plin cu proza sau eseuri, ganduri, idei, analogii, aforisme, cateva sinonime prinse intr-un cadran, discutiile mele “did you know that...” de pe Mamaia la trei noaptea, vis-a-vis de Goblin, aciuita pe gardul universitatii cu un Schweppes in mana, ca oamenii aveau suficiente in ei sa nu se bucure de faptul ca iepurasul de Paste este defapt un personaj psihopomp, inca din vremea zeitei Ishtar si ca ouale sunt specifice unei renasteri a naturii, de-aici pornind primavara ca si anotimp si concept de timp anual.
   Mi-as dori, intr-o zi, sa fiu curator de expozitie. Un suflu elegant si distins in lume, cu tot nonconformismul, sa am un soi de costume office, dar nu the mainstream type. O “femeie” implinita, o familie frumoasa faurita in doua sau mai bine zis, intre doua sufluri, putere materiala sa imi pot indeplini ideile pana la final si in final, o “inkliteratura”, o editura poate, o viata in arta si prin arta, prin ceva mai uman, management, dar mai aproape de educarea celor care isi doresc sa porneasca pe drumul in care ma adancesc acum, ca tanar.
   Bateriile se incarca acum, sa pot fugi de maine pana maine seara, spre mai incolo. Sa pot sa-mi deschid gura si sa graiesc pe o voce mai patrunzatoare tot ceea ce ravnesc a spune. Abia astept vara, dintr-un motiv sau altul. O iubesc, nu, nu vara, ci mereu, si nu ma pot abtine din a zambi sau a o spune, caci m-am abtinut mult. Firea mea, fireste, firezar, fir cu fir. Baby steps in orice. Iar viata e minunata, atata timp cat esti implinit la un nivel mai deep, decat deep-ul de suprafata.

marți, 30 aprilie 2019

Anno Tempo



   Bati in pas, din pas cu pas pe pas de plecare. Iti iei pantalonul de pe sarma, il frigi prin zimtii microscopici de pe latura unghiei tale mari. O agati. Il agati in palton si parca tot ce e in ton cu monotonul tau in ton cu bretonul care nu-ti vine bine pe frunte. 

   Iti iei servieta, Pieta din piata-n plata, ca aerianul tau plan e prea plat sa mearga. Se plimba. Iti flutura colturile paltonului, bretonul e in ton cu un gentilom. Iti duci mana la gura: stranut scurt. Degete lungi. Le lungesti pe seara cu soarele de dimineata. Lampa, bloc comunist peste planseta, te doare la servieta, ca ti-ai uitat inspiratia, primita cu portia si centimetrul din creion cu ratia.

   Balta din fata blocului se intinde, sclav unei dungi trasate de uscaciune. Deasupra, un alt plan care tine loc de refugiu pentru uzii vizitati de viata. In viata, te misti mai mult afara, decat faci tururi anxioase in apartament. Vezi un film, cu ploaia batandu-ti in geam. O desenezi, il desenezi, de se suprapun intr-un sapun, un pahar de lapte, un jeton de Rummy sau o versi, cafeaua, peste demersul tau exact, trasat ca sageata spre usa pe care abia ai intrat. Toamna te-a tumefiat, umbrela sprijinita de comoda din hol. "N-o cunoaste". O planta langa birou, iti sopteste frunze dulci, ca cele verzi deja te vezi ca le fumezi. Le lungesti, privirile pe pereti, si te gandesti ca e de bine sa visezi, treaza fiind. O coapsa dusa la dos, zahar tos, ai intors un gand peste altul intr-o ora si cincizeci si patru de minute, de ti-a iesit porumbel voiajor, cocor alb pe covor. Il impingi cu piciorul. "Mi-e dor".

   Un ghimpe aruncat, cactusul tau, peste tableta, laptopul fumega ca o pipeta din care tot bei, ca pui de pui cu gand de exactitate, ochi obositi, pierduti in padure, privire de nufere, aruncate intr-un lac lacrimogen, ca gen de gel emotional ti-l pierzi in reflexia din ecran. "Oi fi...". Dar daca nu ai fi, nu s-ar mai povesti. Povesti, carti de joc, o noapte, o zi, pantof pe dos, sosete in pereche, bumbac pe bumbac, sex in arcul din urechea ta, mergi agale. O carare, aruncata intr-o carare dintre munti. Un oras, o casca, tu casti, o mana la gura, buze pline, se ating de interiorul palmei tale. Ti-o retragi si-o bagi in buzunarul paltonului. Decizi tonul din casca si te casca un gand, iti sopteste, iti joaca orgasmul la ureche, il surzesti si, iata, casca.

   "Voiam sa te vad cascand in casa, fara mana la gura".

   A surzit in ploaie un sentiment. L-a lasat pe umbrela, cum se scurge, in genunchi, lichid pe lichid, devenit solid. Betonul are rol de personaj psihopomp in nuvela scrisa de ea. Te-ai dus pe celalat taram, si ea e mai mult de una. E culoarea incerta din ochiul tau si e oul deocheat din omleta pe care ea n-a stiut niciodata c-ai mancat-o. Lasi farfuria curata in chiuveta si o speli mai tarziu, darz, cu iluzia ca trebuie sa fie curata. Terminat de uscat, umbrela s-a odihnit in colt, paltonul, de la colt la colt, iti scana pulpele golase, plimbandu-se ferm prin apartament. Ignorai exteriorul prin ignorarea elementelor care se pot clasifica ca fiind de interior, dar nu sunt: Vansii, cizmele, bocancii, paltonul, pantalonul, umbrela. Toate armurile de cavaler, valet de apartament.

   Care din ele e valet de apartament? Poate sprancenele umede cand te speli pe fata, fata care e prinsa de mandibula, cand se misca la centimetrii de alta surata de-a sa. Mai dai cu apa. Acela este un sarut, dar cum cu gand se poate spala cu apa de la chiuveta o eprubeta esuata de gest din partea unei alte fete? Le tot spargi. In dragii covrigi din ADN-ul salivei tale se prind bucati de apa, aceiasi apa care te-a mangaiat pe fata. Niciodata n-a stiut cum o faci, asa ca o lasi sa curga in timp ce-n ciuda te uiti prelung, la un ochi, la celalalt, caci asta ar face, daca ar stii ca asta faci. Tabieturi simple de dimineata si seara si...

   Oglinda e plina de simboluri, de la un pomete la barbie, de la un breton la o fericire. Ai face-o, ultimul cuvant din fraza de dincolo, pe ea, care n-a stiut vreodata cum e oglinda cu tine-n ea. Apa, afara, in timpul acesta, se imbina in pamant cu gand sa creasca ce-ti creste tie de mica, din ADN, in ochi: un verde smarald, unul pretentios si stramt, sfios, in pliurile de sus si de jos. Unul studios si perspicace, unul care te priveste inapoi, care priveste ace pe plante desertoase, batute de soare, doar ca soarele nu rasare decat noaptea. Caldura se instaureaza in clipele de pace cu propria ta cutie a Pandorei. Ai fi trebuit sa stii ca o cutie ca aceasta contine bijuterii. Iar tu? De nepretuit, in cutia diminetii si serii, oglinda din baie care te limiteaza spatial, dar care te ilusteaza vizual.

   Nu te porti, mare intinsa, decat pe piepturi meritoase, ca bijuterie umana si din material de dama. Mai dai un rand de apa, daca ar stii. De pe fata se scurg in bluza picuri de apa, plicuri de ganduri cad pe jos. Te misti in camera ta, te misti libertin, pe pasi sau genunchi, maini, o descoperire, o contemplare aruncata ca o minge de cauciuc, care se izbeste dintr-un perete intr-altul. Munca meritoasa a gandului se materializeaza prin stimulii perspectivei unei idei. O usurare. Vacanta lunga in fiecare seara. Ca bucata aceea din copilarie a vacantei de vara, cand abia asteptai sa inceapa scoala, sa ai activitate. Paradoxal, ca vacantele sunt cu munca nascuta din palma in care cascai. In casa, poate casti fara mana la gura.

   Mai tarziu, drag tablou pe picioare...

   O lungesti pe alta. O intinzi, o sifonezi, o iubesti cu degetele. O plamadesti, cu unghiile tale scurte, bretonul crescut, umerii dezgoliti. Ii soptesti s-o dezmierzi de pe sarma. E camasa ta galbuie, in lumina vagaboanda de vara. Poate e galbuie, sau alba, poate are modele, buline, puncte, intepaturi milimetrice de print. "Minti". De mintit, nu te-a mintit vreodata. Trebuia sa se intoarca, pe-o fata si pe alta, blestemata aceea. O lumina friguroasa, iti topeste floarea din vaza, doar ca vaza-i goala, e concept pus la copt ca tort. Trandafiru-i mort. E crescut in parc, din impreunarea toamnei, apa cu pamantul nascand natura din privirea ta, aruncata pe pamant. Cactusul isi mai lasa un colt, tu, cu un colt de deget in coltul gurii. Ranjesti, ca ai trasat cu extremitatea ta detasata de corp un corp comun cu gandul scrumand un conglomerat deloc betonat. E sustenabila, sesiunea, aruncata pe dos, pe jos, pe covor sau pe beton, in fata blocului, pe drum, lasi scrum, o tigara, doua, mai rare, mai dese, cafelele, naturile din ochi se albesc. Machete si fragmente din defecte adunate-ntr-o perfectie, de se-nverzesc si acelea. Minunata e arta omului.

   Iar iarna?

   O suta douazeci de batai pe minut. Treizeci de flotari pe tura. O ora si cincizeci de minute. O data precisa. O zi indecisa. O viata in orar. O ecuatie in abecedar. O fata la coada la aprozar. Un baiat coafat. Un caine alergand agale cu o boare la mare. O pijama purtata prea lejer. O bere la doza de la non-stop. Un fragment de beton care e pasata de la pieton la pieton. O masina rosie in bataia soarelui de iulie. Un pulover alb cu gaurele. O piele faurita pe umeri de om. O poezie scrisa. O poezie zisa. Memphis. O poezie plansa. Un Eden contemporan. O alergare constanta. O pauza constanta. O constanta. O. Substantive. O. Pronume. Un. Om. O nuanta de verde, improscata-n mai multe ganduri. Un caprui amestecat la poale de munte. Un verde amestecat la malul marii. Un film urmat de o gustare. O supa la plic in camin. Un festin. O poezie ranjita. O pereche de blugi negrii. O muzica constransa de club, de casca, de mana omului. O orchestra emotionala. Un secret mult prea discret. O prezenta iminenta. O antiteza dintre agitatie si static. O mama care isi imbratiseaza copilul pentru prima oara. Un ghimpe in stomac in fata unui public. O mimare a increderii in sine, ca lider in fata unor oameni care n-au incredere in ei insisi. Un pahar cu Schweppes si gin pe balcon. O alergare la doisprezece noaptea, cu casti in urechi, pe linia punctata de pe mijlocul bulevardului. O poezie.

   Un conglomerat uman. Se aburesc geamurile si notezi, cu "x" si "0", degetul mic, poate ca ar stii, dar asa notezi miscarile din nuvela sa. O poveste nemuritoare in cartea unui magician conversational. Tu, un vis eteric, etern in ireal, scurt in real, fata de timpul care a legat toata natura din interiorul tau, exteriorizandu-te prin irisi, voce, prin extremitati, mers, creatie, deductie, existenta. Mare intinsa, nu-ti da regret de inotator, mergator pe lichid in toamna, legator de infinitate, prin toate inclinatiile, cutele si altitudinile tale, atitudinile tale nu le cunoaste. Iarna iti iei bocancii, fularul cel lung, zambetul strengaresc, sprancenele mai apropiate de natura din sinea ta. Tine-o la cald, nu o lasa sa se usuce vreodata. Tu esti mare, si esti demna de mai multa onoare, viata care a dat viata prin simpla sa existenta. Om care a oferit dragoste, care e demn de ea in fiecare clipa a existentei acestui prezent, al acestei realitati, ale tuturor realitatilor. In viata asta, iarna a adus primavara, nu la bloc, nici la scara. Ci in secara, in vietati, in mare, pe stresini, peste vai, sub pamant, in piele, pe sub piele, oceanul planetar se perinda pe sub degetele mele, multumita tie.

   Iar drept de masurare nu-i ingadui nimanui, niciodata,
   Natura imbuteliata in chip de om.

vineri, 26 aprilie 2019

De veghe #2

O bere si-un Dunhill, destul de downhill de dimineata. Un hanorac galben, parul purtat in coc, mai ca ma-ntorc si ma dezbrac de toata lenea. O planta pusa intr-o sticla de vin cu gura cascata ca de borcan, prinde radacini, cum prinde scriitorul cand asculta Red Hot Chili Peppers. Un cub rubic format in minte din toate placile inflorite, floarea-soarelui pe peretii din bucatarie. Mi-e foarte dor de tine.
Dau frenetic din picior. Aprind un alt Dunhill, duduit printre masele, ma incrunt si scriu, cum n-as mai fi scris niciodata. O sticla de suc, un abur de hazard, am expirat. Un castron alb de yena pus la scurs, un deodorant fucsia pus alene de mine acolo, pe bufet, sa imi tina de urat propriul meu miros. Il ticsesc cu efemer, plamani innecaciosi.
Ma-ntreb, cum au unii atata aer color, si cum il scot ei din plamani, ca ai mei, care baga tutun? Cum ii dau radacini unui puiet de planta intr-o sticla de vin? Suntem la fel de paradoxali ca natura care ne inconjoara si pe care o ranim, ca de-aia o iubim atat de tare.
Vorbele nu au culoare. Unele au un iz usor metalic, altele suna ca si cauciucul frecat de plastic. Acum? Doar o usoara octava cantata la tastatura si o voce care m-a crescut in muzicalitatea ei. Anthony Kiedis. Un rock care n-a pierit din pieptul meu mult prea mult expus in intimitatea mea, ca barbatia tine de femei in egala masura cum tine un pictor pensula in mana cand reda forme pe lucrare.
Mi-e usor frig. Ma-ntreb, cand va rasari soarele si pe partea mea de casa? Pe partea mea de suflu? Pe pariu ca si eu expir culori, doar ca nu le vezi. Mi-am indoit piiorul stang pe taburetul de langa mine, iar capatul sau il scrumez in piciorul drept, drept scrumiera care a ajuns sa se miste frenetic. Gard electric. 
Trimitem impulsuri energetice de la un colt la altul. Suntem pisici care ne reglam emotiile in propria noastra casa mobila, perceptibilii fata de stimulii din exterior.
M-am ridicat, am parcurs holul mare si cel lunguiet, cel “mic”, care duce spre camera mea, si ma uit alene in oglinda: un chip luminat, un par prins prea ciufulit, un zambet incer si-o plecare brusca, spre o luciditate specifica. Un rock care ma chema inapoi spre o imbiere prozodica creata de aceleasi maini, cu care as mangaia un alt chip fin. Un portret, un personaj nou. O miscare fluida intr-un conglomerat de cadre care cer montaj. Sunt un zeu, in staticitatea mea. Sunt un artist, in nebunia mea. Sunt un om, in ambivalenta mea. Paradoxal, sunt o femeie, in ciuda mea. Si-m place.
O alta piesa. Imi e mai putin frig. Un gand spre o alta fumeganda, si-o s-o aprind. Un performance cu propriul prezent, folosindu-ma de propriul corp.
Aprinsa. O alta betie, de data aceasta la propriu, intr-o alta dimineata care avea nevoie de mine perturbata. Sunt o necesitate turbata a prezentului in vietile oamenilor care ma suna, dar nu aud telefonul sau il tin inchis. Sunt o prezenta iminenta in acei putini ochi carora le pasa de mine si ce nu trebuie sa beau, pentru ca oricum am un corp subred. Nu bagam Coca-Cola din motive strict specifice.
Picioarele stau din nou calare, ca intr-un sex grabit, unul da rapid, altul sta nemiscat. Niciunul satisfacut de ce stimuli trimit mai departe, catre maini. Un ou langa o lamaie. Un Prigat strigat in cana, eu nu-l chem. O doza langa bricheta alba, cinci filtre in scrumiera, patru ale mele. Multumesc, mama, ca si-n haosul meu, te gasesc alaturi. Eu grosolan, tu puritan. 
Diseara imi vad sfertul de ADN dintr-un pusti cu alura de barbat.
Nu inteleg care din genurile noastre e mai adevarat.