Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 14 februarie 2013

Cămaşă albă în cameră întunecată.

   Holograf - Vine o zi


   Îmi trec degetele printre bucăţi de material fin. Alb. Mâneci răcoroase ce-mi învăluiesc extremităţile. Ce le înfulecă până-mi flexez braţul.
   Îmi închei nasturii ce stau cu ochii legaţi c-o aţă căscaţi la găurile sceptice de vis-a-vis. Le fac să se întâlnească. Iminent. Permanent de moment.
   Îl trec din nou şi la cealaltă mână. Manşeta-i imaculată. Sunt mulţumită.
   Îmi îndrept corpul către oginda ce-mi întregeşte imaginea spre tot ce conţin ca materie vie. Spre materialul lăptos ce stă agăţat de mine ca de ultima sa speranţă. Că-i sunt protecţie în faţa vântului ce-o spulberă. Ce-o văd spulberată-n faţa mea. 
   Fereastra e neîndurătoare cu vorbele transmise-n vânt. Pleznind marginile cămăşii pe abdomenul materiei mele vii. Mă uit cum plezneşte peste gaura ce ţine să-mi aducă aminte că sunt om. Că am provenit din om. Şi că trebuie s-o acopăr. 
   Ca surpriză. Pentru animalier ce trage de materie artificială ca să-şi satisfacă plăcerile. Ca să vadă ce văd eu în fiecare zi. În fiecare dimineaţă şi seară.
   Să mă facă să mă uit la ce-i dincolo de această pânză frivolă şi fără valoare. Apretată şi frumos mirositoare. Cu "arătare" de formal. Să mă simt ca semn de carte printre oameni. Printre pagini scrise cu poveşti de viaţă.
   Să ascund mirosul tipic al cărnii proaspete cu miros de pânză lăptoasă. Cu guler călcat la abur şi la fier. Cu vorbe lipite de intimatul de-o nonculoare.
   Îl închid ca un fermoar. Să nu-mi mai văd intimatul. Să-l văd dispărând de sus în jos. Din centimetru-n centimetru. Din culoare cafenie ce abia se mai distinge printre nasturi şi bucăţi de material necunoscut.
   Şi să oftez. Căci cămaşa-i răcoroasă şi gulerul e împrăştiat. Că nu e material alb, ci e gri. Că vântul e defapt o frază aruncată pe fereastră de un oarecare trecător stradal. Că privirile ce mi le arunc în propria-mi fiinţă animată sunt priviri ale unui animal ce doreşte să devoreze carne proaspătă, ascunsă sub pânză ieftină, nu scumpă. Cu miros de carne proaspătă, nu de parfum ieftin. Cu gâtul ţepos, nu fin ca al meu. Sau fin ca al meu, pe care-l pot mirosi. Cu cravată trasă până peste plat sau intimat. Diferenţiind partea stângă de dreaptă. De umeri laţi sau nu. De dragoste sau respect. De pasiune sau amor.

   De cămaşă albă în cameră întunecată.
Stay tunned.

luni, 11 februarie 2013

De-ale lu' Madam Realité #5

   Ana şi Dan - Copiliţă Fără Minte

   Pomenea de o masă verde. Cu săptămâni în urmă de asta tot vorbea. Îşi făcea planuri. Se gândea pe vreme ce-şi foia corpul prin pat, întorcând biata pernă de pe o parte pe alta. Îşi freca fruntea în zi neortodoxă şi bătută de povara weekend-ului pierdut. Îşi plângea blănitura bolnăvioară.

   Doar câteva ore o despart de peştera parcă din piatră, dar e din cărămidă. Roşiatică ca frica ce-o are permanent pentru bestia cu două picioare. 

   Şi doar esenţă de Ink pe foi de examen. Înconjurată de străini. Pe scaun străin. Pe bancă de străin. Şi cu sentiment straniu la fiecare literă legată de alta. Fără muzică. Doar ea, izbită de realitate ca de peretele roşiatic. Aspru la atingere şi cu şanţuri. Mai aspre dacă ajungi să le simţi.

   Ca atunci când vrei să descoperi un om. Aspru pe dinafară, căci aşa e construcţia omului. Şi sentimentul ce e cu mult mai zgromţuros. Ăla de-i înăuntru şi e fumuriu.

   Şi dacă m-ai întreba.. Aş plăti cotizaţie să scot fiecare cărămidă în parte. Să ştiu că numai sunt legate prin sentimente. Că-s sudate cu sentimente. Că ştie şi Ink acest lucru. Ca să ştie că se ascunde ororitatea sa de moment. Undeva în peştera 'ceea roşiatică.

Cu drag,
Madam Realité



joi, 7 februarie 2013

M-afund cu coate-n bancă.

   My Chemical Romance - SING

   În timp ce profesoara predă ce a invăţat şi ea la rândul ei. Doar că-n alte timpuri, când Ceaşcă era pe coperta fiecărei cărţi groase ce acum miroase-a vechi. Când persoana ce-mi predă avea uniformă de pionier cu eşarfă roşie. Iar eu, acum, in tricou alb cu model şi-n tenişii cei negri. Democratic. Şi tenişii cei ce-şi caută scăpare sub banca lu' Abby şi a lu' Oops, căci casc şi mă-ntind. Am nevoie de spaţiu.
   Nu este decât o simplă zi, una ca oricare alta, o zi in care pot s-o sâcâi pe Duţu in voie (fie că vrea sau nu, trebuie să mă suporte) şi o zi in care mă gândesc la multe lucruri. Chiar şi la postarea de faţă. Poate.
   Este vreme mohorâtă. Nici măcar nu plouă. Dar e niţel friguţ. Ce să zic şi eu, care ies in tricou până-n curtea liceului? Să casc ochii, să trag un fumuleţ, să fac vâlvă, să văd lume nouă, să urmăresc gumele bătute de vreme ce s-au contopit cu asfaltul sau să mănânc un corn cu Raţă. Înainte de engleză.
   Unde singură m-am pus să umplu două table cu scris in limbă germanică. Căci engleza este rudă-n cuvinte şi cu alte limbi mai sclifosite. Şi să văd mai bine feţele plictisite ale colegilor care-mi urmăresc scrisul mizer pe negru. 

De-ale miercurii mele perfecte au fost doar idei..

planurile de copiat la testul de la isto cu Duţu, care n-a venit in fustă. brânzoaica cu stafide. brioşa cu fulgi de ciocolată de la Abby. strop de Livia-n sms la bio. bârfele de pe mess cu Andrei. Victor cu "sunaţi la Mama şi intrebaţi <<Cine-i fiul dumneavoastră?>>" când a intrebat profu' al cui e telefonul. relaţia stâlp-grindă, unde am stârnit râsete. eu una, eram ok. Duţu şi restul erau pe jos. Isizaur e dinozaur şi mă gândesc că n-ar trebui să mai zică "meow". rawr ish in dinozaurish. alte bârfe despre raţe, gen. cu Emma, gen. degete-n cruciş. mulţi dinozauri, căci suntem o familie. spaţiu gol in spatele Iuliei. mult prea mult spaţiu gol. podea moale. Bigu. cutiile cu "wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, yeah" din ultima pauză. Victor cu cutia jos pe scări. merele de pomană de la a V-a. pupicei. frunze. renovare. dom' director. revoluţie.



luni, 4 februarie 2013

La cultivat de leapşă.

   Seether - Here & Now

   1. Sunt.. o fată visătoare, un tr0ll cu intenţii malefice care e mereu pregătit să-ţi deschidă frigiderul la miez de noapte şi să-ţi bată în geam când e în trecere doar să te întrebe "ce faci?".


   2. Aş vrea..  mai multe degete la o mână. Încă mă încurc la calcule ^^; Şi ar mai fi ceva: să fac un coridor undergroundistic de la mine din cartier până-n Tomis Nord (că tare benefic ar fi..).



   3. Păstrez.. amintiri, monezi din diferite ţări, caieţelul verde în care-s scrise de de-toate (sper că aşa se scrie), jucărioare din ouă Kinder. Aşadar, chilipiruri. Chiar şi amintirile.

   4. Mi-aş dori.. o casă maaaaare undeva pe malul unei plăji, unde să dăm petreceri şi să iasă ceva gen Project X. Cu pancartă mare la intrare pe care să scrie "No parents allowed". Iar petrecerile noaptea doar, că ziua avem tea party la cinci jumate. Asta dacă ne trezim. :">

   5. Nu îmi place.. să mă repet.

   6. Mă tem.. de scorpioni şi de şerpi.

   7. Nu pot să înţeleg.. bârfele, stilul ăla infect al piţipoancelor, homofobii şi valurile de like-uri la poze oribile. ._.

   8. Aud.. multe lucruri. Bârfe, mai ales, pe care le evit.

   9. Îmi pare rău.. că am minţit-o pe C.M., că s-au cam tocit vechile prietenii, că nu pot înţelege unele persoane, că mă complic mereu, că mă strofoc ca o proastă pentru nimic, că m-am apucat de fumat şi că-mi pare rău de toate astea.

   10. Puţini oameni.. mai sunt într-adevăr oameni cu adevărate valori morale.

   11. Îmi place.. să văd fericire pe chipurile oamenilor de pe străzi, din şcoli, cafenele, bus, staţii de bus pe vreme de primăvară/ vară/ toamnă/ iarnă, să râd, să sâcâi lumea, să fericesc lumea, stand-up comedy şi blog'şorul. A. Şi să mă holbez din spatele camerei la shooting-uri pentru Feisbuc. :3

   12. Nu sunt.. decât un trup gri pe care-ncerc să pictez gesturi frumoase şi să-l colorez. :)

   13. Cânt.. la karaoke, acasă, când sunt singură-singurică, la chitară, în cadă. Practic, oriunde. And dat cuz I'm fabolous~

   14. Joc teatru.. când vreau ceva anume şi când nu-mi convine câte ceva. Ah, sau când sunt într-o situaţie cam strâmtorată şi n-am de ales. >.< 

   15. Niciodată.. n-am spus adevărul complet.

   16. Văd.. ceva frumos. Peste balconul ăsta şi peste bulevardul ăsta mult prea luminos şi gălăgios.

   17. Rar.. am chef să fac chestii în plus.

   18. Plâng.. când iubesc pe cine nu trebuie şi-mi dau seama târziu.

   19. Am nevoie de.. libertate. Din partea mamei, mai ales. Şi de Livia atunci când mi-e bine şi când mi-e greu. Şi de câte o cană cu ceai de soc la trei dimineaţa. Fără zahăr, desigur.

   20. Ar trebui.. să fac exerciţii la mate, să-mi fac temele, să-mi văd de treabă, să nu mă mai învârt în jurul cozii, să nu mă mai uit superficial la târfe. Îşi vor da seama. e.e Şi ar mai trebui să mai las jocurile video în pace o vreme şi să fac ceva mai creativ. Ah, şi ar mai trebui să termin cele patru cărţi deja începute. D:

   Luată de acilişa. 
   De dat la speşăl pipăl pe care-i read-uiesc în mod deosebit -> Joe Saiko Diana Pătrăţelu' (and mulţi alţii) şi la toţi cerneliştii ce dau cu ochiul pe la mini. o3o



vineri, 1 februarie 2013

Apelul ochilor căprui #1

   Damien Rice - The Professor & La Fille Danse

   Mi se pare mie, sau nouă, "ordinarilor" cu ochii căprui, ne pasă prea mult? De multe şi de nimic, în acelaşi timp.

   Filtrăm chestii şi le inspirăm în deep-u' nostru. În mai negru decât maroul care-mpânzeşte pupila. Şi dacă m-ai întreba.. cred că am vedea şi sentimentele cu ochiul liber. Căci nu ne e prea greu. 

   Ca atunci când citeşti gândurile, ştii? Căci eu nu ştiu. Să-i preţuiesc, nu alta. Să nu-i mai chinuiesc în bătăile soarelui ce-mi place când nu e puternic. Ca cel de afternoon. Că bat în verzui şi îmi place senzaţia aia de special.

   Se zice că cei albaştri sunt sensibili la lumină puternică, iar cei verzi ar împărţi aceeaşi problemă. Adevărat. Căpruii sunt brute în comparaţie cu fineţea culorilor mai sus menţionate. Asta doar în privinţa soarelui puternic şi a altor aspecte mai neplăcute ale mediului. Şi .. sunt cu mult mai sensibili decât albastrul cerului sau verdele ierbii de sfârşit de primăvară. 

   Noi simţim dintr-o privire. Noi vorbim cu o privire. Noi vrem de la prima vedere. Noi iubim de la prima vedere. Noi vrem să fim noi. Dar să fim şi ca voi. Noi vrem ochii voştri. Noi vrem să iubim, dar nu dintr-o privire. Noi vrem să gândim, ca şi voi. Noi vrem să fim strategici, ca şi voi. Noi vrem să fim lafel de frumoşi ca voi. Şi de speciali.

   Noi vrem să nu fim brute. Noi vrem să lăcrimăm dintr-o simplă rază de lumină, nu din pricina unei imagini. Noi vrem să fim priviţi cum n-am mai fost priviţi vreodată. Noi vrem să îmbrăţişăm lumea. Din priviri şi nu numai. Noi vrem fericire, ca şi voi. Şi privim imposibilul, ca şi voi. Şi vrem să găsim perfecţiunea, ca şi voi.

   Dar parcă voi o găsiţi mai repede.
   Purii rasei umane: cu strop divin de culoare.


Semnat,
doi ochi căprui

"În locul în care privirile ochilor căprui migrează
nu pot veni şi ceilalţi. E ceva ce numai ei ştiu."

luni, 28 ianuarie 2013

Ianuarie.

   Damien Rice - Rootless Tree

   Era zăpadă măturată de vânt şi bătută de luminile murdare ale felinarelor. Era noapte şi era frig. Vreme plăcută pentru o persoană ca ea. Ea care se plimba în culmea gândurilor şi a sentimentelor. În frământări de cuget şi de mâini gingaşe pecetluite de mănuşi cu-n deget.
   Cu plete brunete fluturând în puterea şuieritului acelui vânt. Fără căciulă şi cu obrajii rumeni, ca şi buzele-i degerate. Cu ochii căprui îndreptaţi spre infinitul de doar câţiva metri. Cu zâmbetul 'cela plăpând când vedea garajul pe care se scurgea odată. Vara. De fiecare dată când îi auzea bătăile încălţării pe terenul de baschet. Când nu se simţea o delicventă şi când avea doar prenume, nu şi porecle.
   Înainta prin valurile de zăpadă depuse şi-n timp ce sufla parfum de inocenţă din nări şi din iazul nesecat ce oferea şi primea iubire. Pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri şi uitate în finitul de nea albă, conţinând altele noi. Altele mici ce cad din ceruri depuse unele peste altele. Reci şi calde, căci de aceea se topesc. Şi de aceea uităm.

   Ne amintim doar lucruri recente, netopite. Încă reci şi încă surâzătoare. Doar că ea n-a uitat..

   A continuat plimbarea ei nocturnă şi a îndurat mişcări lente doar pentru a-şi aminti. Pentru a-şi da jos ochelarii de plastic şi de a-şi folosi doar irisul color şi mult prea sticlos în fluxul de apă. De lacrimi prelinse pe obraji. Deprinse din canale funcţionale de sentimente destupate.
   Şi ajunge la şuieratul codrilor imaginari printre care trece şi pe care îi putea număra pe degete. Pe strada virgină, plată, curată. Nedesfiinţată de urme de picior omenesc. Şi nici de animal metalic cu patru roţi. Linişte.
   Doar atât. Atât şi totul a ceea ce a sperat de luni. La o ţigară aprinsă, astupând iazul nesecat de iubire cu zmoală amăruie de tabac. Înfundând parfumul de inocenţă generate de corpu-i feminin, dar nu şi canalul propriu de aghiasmă blestemată. 
   Prinsese sentimentele imediat după colţul străzii ca-ntr-o presă. Ceva ce e presat până numai există. Până dispare din Universul nostru. Undeva.. în noapte.

   Iar locul înspre care se îndrepta n-avea nevoie de cheie.
   Căci Iadul n-are butuc. Nici cale de întoarcere.