Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Minimă frenezie

   One Lion - Sweet Reaggae Music

   Credeam că te-am pierdut şi că nu te voi mai găsi. Te-am găsit unde nici nu am sperat. Te-am găsit în mersul meu tolomac, cu ochii în contrapostul fizicului tău. Am vrut să ating ceva din ce reprezenta energia aia a ta. Erai pe iarbă, rezemat om cu picioare întinse. Era şi şaica cu cerneală p-acolo, în preajma ta. Ba chiar în ale tale braţe. N-am văzut mult, că mi-a năvălit auriu în faţă.
   Nu mai exista nimic atunci. Era doar o stare de inerţie, deşi mă lipisem de trup viu. Nu era al meu. Nu concep trupuri vii unul pe altul, decât dacă unu-i latent şi rece, iar celalălt îi este opusul. Aşa le ştiu.
   Mai puţin muritoare să tot fiu, aici, pe blog. Oriunde, de altfel. Căci aşa simţi bucuria ariei de dincolo de imaginea de perfect a oricărei acţiuni sau fapte reperate. Nu poţi studia o îngheţată în plină vară, căci s-ar topi. Mai întâi, scapi de ea, apoi te reîntorci în gând şi scrii tot ce te-a tăiat în momentele acelea. Cum era aşa şi pe dincolo şi cât de rece era în comparaţie cu nisipul ud de sub tălpile tale.

   De "nu ştiu" mă-mpiedic mai-mereu în vorbire. Nu că n-aş ştii, dar e moment de respiro între gânduri. Dădusem exemplul cu îngheţata. Înainte s-o cumperi, cum ai cerut? Poate cu "daţi-mi" sau cu întrebări de cu "aveţi?" şi "ăăă, nu ştiu". E acolo? Da. E mereu acolo. Fie că vă daţi seama sau nu. Este şi va fi mereu un ceva ce probabil ţi-ai fi dorit să fie şi să apară, să fie şi să n-apară sau să fie şi ştiut de tine că este doar.
   Parafrazare la ce a spus x şi y se face. Doar că la mine, "a parafraza cu x şi y" se rezumă doar la grafice şi funcţii vechi. Gândire flexibilă mai-mereu, dar cu x şi y, mereu liniar. X şi y sunt oameni de care nu îmi pasă. De care nu-mi pasă când merg, când mă ţin de mână cu un factor z (deosebit în comparaţie cu celelalte), când mănânc ca un ogar chips-uri la iarbă verde sau când mi-e de fredonat cântec de dor în local dra(c)g.
   Mi s-a spus într-un fel, că trec de la un subiect la altul rapid. Şi ce? Toate subiectele se ţin acolo, legate ca şi cărţile lui Garone, cu cureaua. Sunt acolo, toate, strânse, existente. Deşi trec repede cuvintele mele peste un subiect când şi când (căci des nu se întâmplă), se înjectează în discuţie, ca mai târziu să apară efectele cuvintelor medicinale. Să se ajungă tot acolo unde se vrea.
   Când e să te-ndrăgosteşti fără voie, fii recunoscător. Nu neapărat persoanei pe care o îndrăgeşti, ci faptului că ai reuşit să ajungi şi aici. Crede-mă, din dragoste se adună multe calităţi din tine şi pot răbufni într-un chip interesant. Depinde cum îţi mânuieşti calităţile descoperite sau redescoperite. La prim semn de îndrăgosteală, am început să scriu, cum n-am mai făcut-o înainte. E destul de tare.
   "Aşadar" şi "prin urmare", găsirea ta, a omului ce mă ţine undeva între îndrăgire şi indiferenţă, îmi trezeşte amintirea primei scrieri. Iar prima a fost poveste. "A fost odată..." cut the crap. Poveştile nu-mi încep niciodată cu formulă de început specifică, ca la basm. Fiecare poveste îmi este ideală şi specială în felul său. Cum mi-e şi fiecare om pe care l-am visat măcar o dată-n viaţă în luciditate, cu gândul cocoţată în copac imaginar cu trunchiul de la încheietura lipită de tâmplă şi până la cotul lipit de bancă sau de birou.

    "Pentru că"-uri sunt destule, dar nu merită. Doar vreau să simt iarăşi unicitatea imperfectă a valurilor ce să-mi inunde picioarele, în timp ce mă scufund în nisip. E o chestie de-a mea. Dacă ne scufundăm picioarele împreună în acelaşi loc sărat, eşti omul cu care aş sta alături la orice. Chiar şi la beţii crunte, date-n una, două, trei persoane, în mesaje fără noimă şi fără umbre la înţelesuri. Liniar vorbind, te-aş iubi. Nu te-aş lăsa în pană şi nu te-aş căuta la răspunsuri, pentru că tu însăţi ai fi răspunsul. Aş calcula de zeci de ori, să văd dacă eşti compatibilă cu cerinţa. F*tu-i ipoteza, că tot ceva ce ţine de tine ar fi influenţat şi cerinţa. Şi aş piguli mult un răspuns pentru cerinţele tale. N-ar fi sec, de cu "da" sau "nu". Aş fi inclus un "nu ştiu", deşi aş fi ştiut perfect. Numa' să nu par cărăuş de amintiri şi de informaţii inocente legate de tine.

miercuri, 9 aprilie 2014

Oameni şi neoameni #4

   Emeric Imre - Ramuri de lumină

   Este om din start. Om ca toţi oamenii, dar pentru mine, e mai presus decât oricine de până acum. Este ea, om de-apucă creştet de păr brunet şi creţ la una sută şaizeci şi încă puţin de centimetri de la sol. Dac-ar fi să număr grandoarea sa în unitatea mea de măsură, în ace cromatice, şi să mă gândesc cum înmuiate în primejdii timpurii şi înţepate-n carne vie, ele s-au transformat din dureri crunte în provocări. Pe care ea le-a înfruntat.
  
   Mă ştie. Îmi simte starea chiar şi prin glasul înţepenit brusc în clapa telefonului. Ca atunci când mă plâng că nu-i chioşc deschis şi că n-am de unde să iau buca' de hârtie de tipărit în bus. Sau ca atunci când înainte de concerte, pun totul la punct şi o asigur de tot ce vrea ea. Sau ca atunci când eram de-o şchioapă şi plângeam pentru patru la mate, ea mă asigura că e doar o notă şi că o pot îndrepta. M-a suportat şi mă suportă, când nici măcar eu nu o mai fac. Şi parcă-ntre ziduri gălbui, unde nimic nu-mi plăcea, ea m-a făcut să-mi placă chiar şi culoarea aia de 'yellow' spălăcit. Fiecare buclă şi fiecare drum înspre care mă pregăteam să merg.
 
  Am admirat-o ca model al feminităţii, ca perfecţiune în miniatura perceperii mele de pe-atunci. În desenele mele naive, schiţam mereu unghiile, ca fiind predominante. Mereu contur în jurul buzelor sale, val de amor, ca "v" şi ca "u" combinate armonios în cântul alfabeticismului vorbelor ei. Imediat lângă, pe stânga, în culoarea pielii cu o uşoară tentă pigmentată nonfictiv, un punct îngroşat în desenele mele naive. O aluniţă. Urcate pe scări, în linii frumos trasate către al său palat al simţurilor olfactive, sunt două şanţuri. Le-aş caracteriza ca lucrul ce-l ador la oameni. Ca valurile vecinei mele, marea. Iar nasul.. bilă rotundă, care, din gene, mi-a picat şi mie în codul genetic. O am pe faţă. O am în mijlocul nasului, ţinută între nări proporţionate. Totul se urcă, parcă, şi se desparte în două. Întocmai unui pom. Înfloreşte din tot sufletul când este fericită, când ambele părţi ale coroanei îşi scutură frunzele veştejite şi-şi arată splendoarea. Iar pom fructifer şi mai roditor ca aceste, nu cunosc altul. Ochii săi sunt încărcaţi de diverse sentimente, dar mereu vei găsi calm în amăruiul nuanţei sale. Detaliile sunt perfecţionate şi evidenţiate de genele sale lungi, care, prin puterea cuvântului său, se transformă-n păsări, când râde. Iar partea de sus a coroanei este formată din două perechi de sprâncene, brunete ca şi părul. Are ten măsliniu, dar nici atât de mult, încât să nu se vadă când e roşie de frig, de cald sau de emoţie. Rădăcinile sale sunt în tălpi, ca simbioză a visului şi al realului, pe care le combină.
   
   Suflet cald care se hrăneşte din bucuriile celorlalţi, ce ajută deliberat pe oricine, ce m-a învăţat că minciuna-i mârşăvie şi că falsitatea e aidoma celui dintâi. Om ce m-a văzut şi mă vede în chip unicat. Om ce a trecut, trece şi va mai trece peste multe. Ce va vedea multe. Ce va simţi. Ce preţuieşte fiecare clipă, de cincizeci şi doi de ani. Ce pune planul de bătaie dimineaţa, la cafea şi la Dunhill albastru, dar care în trecut era întotdeauna Kent patru. Ce transpiră feminitate, parfum, şi glume. Care prin gest de a-mi arăta că pot, m-a lăsat să aleg  ce doresc. Că e fricoasă câteodată şi că plânge. Că e acolo pentru mine oricând, cum nu e 'simbolul masculin' niciodată acolo, nici când îl chem. Că e acolo, chiar şi când n-o chem. Că e una despre care aş scrie în rânduri infinite, cum scrie şi ea, de altfel.

   Singura persoană care îmi înseninează ziua încă de dimineaţă. Că o stresez şi ne certăm, dar întotdeauna ne împăcăm şi uităm că a fost vreodată un conflict. Că mi-a pus numele 'Maria' pe care îl scriu mereu pe teste, proiecte şi documente, dar cu care niciodată nu mă recomand. Deşi ea mi-a zis s-o fac, da' mna...
  
    Ea este mama. Iar azi, în fiece an, din '62 şi până acum, ţin să-i zic "La mulţi ani!"
   Cu tot cu "te iubesc şi poţi să-mi zici Maria, că nu voi comenta" ş.a. , ş.a. .. :)

miercuri, 19 martie 2014

Biografia unei prostii

Viţa de Vie - Praf de stele

   Dac-ar fi fost una strict către una şi una către strict, probabil n-aş fi fost într-atât de aşa cum o să fiu în această scrisoare netrimisă de luare-aminte. Nu mă gândesc la ce ar fi trebuit să fie. Dacă a trebuit, s-ar fi întâmplat.
   Principiile erau notate la graniţa între celulă şi lichid. Le aveam şi când nu eram conştienta de ceea ce simt. M-am limitat, m-am concentrat şi am exploatat cât am putut ceva ce m-a prins şi nu m-a mai lăsat. Am dat la schimb bucăţi din mine, din timpul meu; găleţi de neputinţă, înecate în lacrimi. Mi-am pus muzică de-atunci, în fiecare zi, cu gândul strict la omul-bestie. Ăla de tot scriam pe-aici. Mi-a adus fericiri. Mi-a adus prieteni. Dar nici nu poţi ştii cât m-am putut concentra, pentru tot ce am simţit şi pentru tot ce am scris. Câte plimbări de "spală-ţi mintea" şi "uite, amintiri mult mai vechi". Să scap. Dar eram conştientă că nu asta voiam.
   Îmi notam în memorie fiecare moment de respiro al bestiei ăleia, am constatat fiecare moment în care părea că nu-mi păsa. Fiecare moment în care îmi arunca priviri dizgraţioase, pentru care munceam dublu, să nu mai văd aceeaşi ură şi răutate pentru a doua oară. Am căutat să primesc apreciere. Sau o indiferenţă mai fină. Doar atât.
   În mai mult de un an, n-am uitat de mine, dar m-am găsit mai mult decât aş fi făcut-o până acum. Pentru înţelegerea unei alte persoane, ar fi trebuit să mă înţeleg pe mine întâi. Mi-am zis mereu "nu acţiona. poate faci vreo prostie". Aşa am stat pe tuşă şi am consumat mai mult combustibil, decât aş fi putut consuma dacă aş fi acţionat.
   Am început c-un blog banal. Ţin minte, eram boboc şi mi-era teamă de ce urma să dau la liceu. Era de  înţeles. Era o teamă justificată. Acolo mi-am găsit motivul pentru a scrie. Acelaşi motiv pentru care vreau să scap de acest om. Dar omul ştie şi întocmai ca o lipitoare, nu mă lasă să mă mişc în voie. Nu mă lasă să respir. Vine şi mă sufocă cu o dragoste nejustificată, pe care nici ea n-o înţelege. Acţionează în cel mai stângaci mod. Se justifică, din nou. Vine, îmbrăţişează, pleacă. Nu spune nimic. Nu arată decât un talent superficial. Nu mai e discretul ăla şi nici dragoatea aia inocentă. Nici dorinţa simplă de a mă plimba simplu cu acest personaj real, cândva fictiv, ţinându-ne de mână, petrecând ore în şir în parc, pe gazon, pe pietre, vorbind chestii aiuristice.

Dar oare mai ştii cum a fost primul pas greşit? Nu. Că nu ştie. Nici primul pas greşit, nici al doilea, nici al treilea.. Nimic din ceea ce a fost real. O ia îngrozitor acum. O ia, de-mi vine să rup tot ce am scris pentru aceasta. Să şterg tot blogul ăsta, să ard fiecare centimetru din mine, pentru că am iubit o fiinţă aşa de ordinară. Era, cum zicea Ghiorghidiu, unică. Dar nu e.

   A fost trecător totul. A venit rapid şi a plecat greu, dar a făcut-o. Sentiment simt că nu mai am, dar a rămas trupul ăla gol care se tot fâstâceşte la mine zilnic, pentru că ştie. Dar e prea târziu. A trebuit să i se zică, pentru că n-a avut idee măcar să lege totul cap la cap şi să vadă. Timp n-o să-mi mai consum, gândindu-mă la scenarii imaginare sau la felul în care ar fi putut acţiona. A greşit. Şi să rămână acolo. E legată de mâini şi picioare. E limitată. Aş putea spune că tot ceea ce am eu este independenţa, pe când tot ceea ce nu are ea este tot independenţa. Astea-s detalii pe care le-am văzut târziu.
   Să-ţi devină viaţa atât de transparentă şi să ajungi să vezi fiecare particulă de impuritate şi să te agiţi, că nu iese, oricât ai freca, cu oricâte substanţe ai da. Să vezi cum clădirile amintirilor tale cad la intervale de timp, scurte sau lungi, iar la sfârşit să aflii că este vina ta. Dar nu este. Tind să cred că aşa a trebuit să fie. Să vezi cum e, ca data viitoare să nu mai fie lafel.

Dacă ar fi să mai adaug ceva aici, ar fi toate zecile de pagini scrise, iar nu pe blog, şi să pun totul în plicuri, cu timbre, cu nume şi cu alte câteva rânduri personalizate pentru fiecare în parte. Tot ce e scris aici e de "ia aminte şi nu fă!". Dar degeaba, că de făcut, tot se face.

Doar nu fii fraier.
Arată-i că iubeşti. Nu i-o spune.

joi, 13 martie 2014

Împărţind un adevăr sec

Asaf Avidan - Your Anchor

   Eşti prezent în fiecare moment la factori ai sfârşitului. Când noaptea piere în răsărit. Când ţipete se aud. Când alergi de-ţi simţi gâtul sfâşiat. Când te-neci în propriu-ţi plânset. Când ziua piere în apus.
   Dacă cu ani în urmă nu eram lăsată să mint, acum nu sunt lăsată să spun adevărul, fără să sufăr consecinţe. Acum, apreciat este misterul, minciuna, umbra pusă peste adevărate sentimente, peste adevărate lucruri pe care nu le putem spune. Suntem amândoi puşi la zid, puşi să minţim, puşi să nu ne vedem, să nu ne ţinem de mână fără să fim criticaţi din priviri, să nu ne vedem irişii. Să ne ascundem privirea, pentru că ştim amândoi că minţim, că nimic din ceea ce spunem nu e adevărat. Sau poate e prea mascat în mister şi tăcere.
   Doişpe martie a fost o zi răsărită, caldă. Parcă mă obliga să te caut. Să spun tot adevărul până la găsirea ta. Razele de soare de-afară mă determinau să-mi ridic capul de pe bancă şi să-mi urmez drumul, să las femeia fără rost să vorbească lucrurile ei neînţelese, inutile, şi să-mi căsesc utilul, trebuinţa în lumea asta. Să învăţ, nu să tocesc. Nu să-mi mint propria minte, cum mă obligă societatea şi sistemul de învăţământ mediocru care nu face nimic. Care îţi pierde timpul, în care poţi găsi adevărul în maldărul de jeg şi de minciuni.
   Mă pierdusem undeva pe la jumătatea ideii. "Unde eram?". Şi asta e faza. Că nu eram. Nu era nimic. Era nul. Nu mă mai urmărea nimic. Nu mai iubeam. Eram goală. Eram coajă de pepene, râcâită cu vârf de cuţit, până la găurire. Atât de gol. Mă bătea vântul pe dinăuntru. Pentru că.. asta e. Şcoala e goală. Nu mai e. Clasa e goală. Pentru că nu mai e! Am rămas cu adevărul pus de-o parte, pe care o să-l spun cândva. M-am săturat de minciuni, de adevărul prelucrat. M-am săturat, aşa cum m-am săturat de ea, de pânda nimicului.
   Aş fi rămas cel mai bun lucru pe care-l puteai avea în adevăr. Dacă m-ai fi lăsat. Dacă ai fi văzut totul. Dacă nu mă ascundeam în teamă şi dacă nu mă protejam cu minciună. Aş fi fost sinonimul "eu"-lui tău. Sau poate aşa... o scamă pe cravata ta. Pe orice porţi. Dar eram acolo. Iar dacă ai fi observat-o, m-aş fi fericit cu atâta lucru. Dacă m-ai fi îndepărtat, mi-aş fi plâns rostul de nimic de după înlăturare, dar m-aş fi bucurat că m-ai văzut. Măcar o clipă.

   "Mă numesc Lu-..., locuiesc de mulţi ani aici, la Constanţa. Cunosc plăjile şi cunosc pieţele în care se crapă amintirile. Am 16 ani. N-am mult, dar ştiu. Îmi zic <<ce ştii tu la şaişpe ani?>>. Nu ştiu multe, dar învăţ. Şi s-au întâmplat multe. De nouă ani se tot întâmplă. Ba chiar de mai mult de nouă. Am cunoscut Vama Veche. Am cunoscut teama. Am cunoscut şi voi cunoaşte. Eşecul. De el mi-e cel mai frică"

   O descriere. Dar oare e îndeajuns? Prea puţin adevăr sec, interpretabil. Prea puţine, spuse de un om fără identitate. Spuse în momente în care te ascunzi, ca nu cumva să pun lumina adevărului amândurora pe tine.

Te-ai topi.
Aşa cum aş face-o şi eu.

joi, 20 februarie 2014

De-ale lu' Madam Realité #8

Cage the Elephant - Come A Little Closer

   Rămâne ca o rădăcină a sa, adâncă. În viaţă, psihedelic. În vis, real. Pe când ar fi trebuit să fie invers. Pe când ar trebui să viseze în dormează şi nu în viaţa cotidiană. Se mulţumeşte şi c-o gură de aer, dar.. nu-i asta.

   Simte că cerinţele cresc din zi în zi din ce în ce mai mult. Că viaţa nu e cum o privea în vis şi că visul e defapt realitate. Dar nu este. I s-a zis. A urmărit de multe ori lucrurile înafara buzunarului de material afrodisiac, în găurile pe care i le-a săpat timpul şi privirile pe care viaţa, înaltă, frumoasă, dar rea, i le dă. Atât de reci, şi totuşi atât de ademenitoare. Copilul acesta de şaisprezece ani, pierdut printre alţii, şi alor ăilalţii. Cu privire, de moment, în scrum volatil de ţigară.

   La sfat de taină cu propria-şi persoană, îşi pune întrebări. Chiar vreau asta? Chiar mi se potriveşte? Sigur n-o să-mi pricinuiască vreun rău juvenil, care, din zi în zi, va creşte? Iar la un moment dat s-a şi gândit la o clipă când răul va fi atât de greu, încât s-o doboare. Totuşi, iarăşi...

   Viaţa, în splendoarea fizionomiei ei şi a gesturilor sale perverse, şi-a ţintit privirea asupra copilei. Era acelaşi sentiment: de neputinţă. Şi se ascundea înapoi în acel loc ţesut în fel numai de ea ştiut. A stat acolo, s-a gândit neîncetat. A visat. Şi s-a regăsit pe sine. Eram ca într-o oglindă, îmi zicea ea. Iar acel "eu" al său a luat-o puternic de umeri şi i-a spus, în acelaşi ton ca acelui om de i-a format părticica importantă din personalitate, dacă tu cazi, eu cui rămân? Ştia că fata asta, culegătoare de gânduri în călimare murdare, va lupta. Dacă nu pentru ea, atunci pentru omul ăla care a făcut-o om de omenie. Din primă clipă. Iar de atunci, îi datorează toate zâmbetele şi tot ce a putut lega şi învăţa. Şi mi-a mai dat, astfel, un motiv pentru care să rămân pe poziţie.

   A învins multe şi va învinge multe. N-a simţit nici pe departe cât o să simtă de-acum încolo. Deşi au fost gloanţe fierte în pielea ei albă, de şocuri ce au pricinuit altele, de oameni duşi în moduri teribile şi de experienţe văzute dindărăt ca fiind "foarte grele pentru vârsta ei", ea le-a trecut. Are defecte, e conştientă de asta. Dar a învăţat să se bucure pentru orice plimbare lungă, pentru orice material textil nou ce-l pune pe ea, pentru oamenii ce sunt acolo şi par să o iubească. Pentru lucrurile care poate să le facă. Pentru că trăieşte, poate, observă şi are un grad de raţionament: mi-e necunoscut acela. Şi ei, de asemenea.

   Totul cere schimbare. Vârsta, clasa, profesorii, prietenii, părinţii. Tot. Dacă vârsta te vrea cu voce groasă, accepţi cu capul plecat. Nu ai ce-i face, decât să te bucuri că aia e şi e a ta. Unică. Clasa va cere să se dificulteze din an în an mai mult. Profesorii sunt oamenii ăia care te stimulează o dată, tu percepi stimulul şi dai randament. Iar atunci când greşeşti, fie chiar şi o singură dată, devii o secătură pentru ei. Prietenii te vor vrea mereu vesel. Vor trage de tine să fii nebun. Ea a suferit, poate încă o face. Căci prietene bune are, iar acelea nu se dovedesc a fi aşa cum mi-a zis să le clasific: ca "bune" prietene.

  Părinţii le au pe-ale lor.

   Atât avea să spună, direct. Restul vrea parafrazarea uneia ca mine. Nu mai sunt ca ea. N-am fost, pară-mi-se, niciodată. Dar acum trăiesc tinereţea cu ea. Fata care mereu scrie şi care stă într-un buzunar cusut de ea şi care a învăţat şi învaţă să iasă din acesta. Fata care se blochează în propriul său orgoliu, să-şi arate afecţiunea. Cât mai direct posibil. Şi nu pot. Iar cu puţină voinţă, va putea. Dar nu sunt aşa... Creşte. Îşi va da seama. Lasă-mă să fiu aşa. Dar oamenii nu te vor vrea cum eşti tu defapt. Ba da, mai sunt oameni cu sentimente. Dar sunt rari. Nu te face vulnerabilă pentru găsirea acestora.

   Poţi fii tu. Şi numai tu poţi fii ceea ce vrei.
   Cu calităţi, defecte şi cu sentiment rătăcit.

marți, 18 februarie 2014

Era sau eram?

   Era ceva ce nu pot explica. Era sau eram? Încă nu mi-o explic
   Era ceva ce nu pot comenta. Era sau eram?  Mă-ntreb mereu şi mă oftic.
   Era ceva ce nu pot exprima. Era sau eram?  Nu ratez ocazie să-ncerc să mă complic.

   Era ceva, ceva-ul 'cela
   Nu-mi pot explica nevoia finelui 'cela
   Fără "A" de A. de bestie aşa
   Clătinată pe harpa inimii-ncordată.

   Încerc să stau să schimb ceva, să fac ceva, să iau cârma.
   Mi-e teamă şi mi-e nimic în încercarea de a obţine
   Om de "A" biped, bestie, animal blând.
   Oare chiar vreau? Oare chiar merit? Oare chiar joc jocul himeric?
   Într-un fel de scris în care nu mă regăsesc şi nu văd nimic.

   Stau pe jos, rezemată cu spatele de canapea
   Mi-e frig, dar sunt încinsă şi ştiu că mă târăsc pe ea
   Pe ideea muzei, pe ideea dorului, pe ideea înflăcărării sburătorului
   Trag fâşii de hârtie, îmbibate în cerneală, rânduri ude, fără ţel.

   Fac pe drac în drag de patru, anotimpuri când îi văd
  Sunt acolo, sunt sticloşi, înşelători, oare? Sau sfioşi?
   Oare am ocazia de a face ceva. O evadare în neandertalul urban?
   Oare mi-e aici ca tremur pe sub deget, ca să-mi transmită ceva?
   Am dat o dată, am mai dat şi azi. Semne evidente de raze pe flori de mai.

   Florile de mai sunt ca pielea-i fină: gingaşă, dură, scumpă. Drog ca de morfină.
   Ţi-am zis că ziua asta răsare ca tine, la fiecare atingere care mi se cuvine?
   Oare ţi-am spus că tu, mergând pe paşii plăjii, calci pe urmele iubirii?
   Oare n-am murit acum multe zile şi am luptat ca să te revăd pe tine?
   Oare locul ăsta, numit High Ink, e un cuib de viespii, ticsit de tine?

   Mi-am spus eu of-ul cu tine-n preajmă, cu tine, om, cu catafalc de piatră?
   Tu, om ca mine, din specie cu mine. Tu, om cu piele, învăluit în nemurire?
   Au trecut zile. Au trecut nopţi. Au trecut weekend-uri în care jucam bolţi.
   Erau creative, dar foarte reci. Mintea-ţi fericită nu exista deloc.
   Cunosc un om, cică e bestie. La cum mă uit la ea, să mă trimită la loc de corecţie.

   Se dă randament la rută supremă, în zi ca azi. Era superbă.
   Ziua începea cu geamul lipit pe spate. Cu coate lăsate în bluze mulate
   Cu curajul împins de la spate, parcă spionat de o teamă aparte.
   Am gândit mult înainte să citesc o carte. Mult mi-a luat s-o critic şi s-o pun de-o parte.
   Nu mi-a luat nici măcar o clipă. Să gândesc măcar! E târziu şi mi-e prea frică.

   Era ceva ce voiam a exprima. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a comenta. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja.
   Era ceva ce voiam a explica. Era sau eram? Răspunsul îl ai deja

   Şi totuşi... Era sau eram?
   Răspuns clar nu pot avea.

joi, 13 februarie 2014

Ardei iute, presat în torace

Red Hot Chili Peppers - Look Around

   O dragoste am. Cea mai longevivă, pe care n-am pierdut-o nici până acum. În vreme de smiorcăieli sentimentale, ceva cu adevărat a ieşit ca o bombă sonoră, un cod secret al celor ce-i înţeleg. Acum treizeci şi unu de ani, cei de la Red Hot Chiki Peppers susţineau primul concert live la  Rhythm Lounge, Hollywood. Au trecut ceva ani de atunci. Destul de mulţi, aş zice.

   Aceştia au fost oamenii pe care i-am fredonat la drum lung cu maşina pe drumurile ţării. Pe ei îi recunoşteam la tv, pe posturile muzicale. Cu ei aveam albume pe care le-am ascultat cu aceeaşi nostalgie ca prima dată. Le-am învăţat versurile şi am crescut cu ei. I-am iubit. Iar din ăştia treizeci şi unu de ani, eu nu i-am prins optişpe. De când am început să conştientizez, de la patru ani, am ales ce îmi place şi ce nu. Iar chipul lui Kiedis mi-a plăcut de-atunci.

   Erau nebuni şi puţin mai tineri. Tipu' meu favorit avea părul lung. Eram şi eu mică şi inocentă, ce-i drept. Ca om mic, mi-am luat model de ideal masculin de la Anthony, care dădea clasă chiar şi brutei din familia mea. Nu am ştiut multă vreme că ceea ce ascultam cu atâta patos e rock alternativ cu accente funk şi punk. Ştiam doar că e rock, că e frumos şi că e diferit. Şi că mă aduce aproape de tot şi mă face să mă simt bine.

   Pe vreme ce am crescut, i-am ascultam mai rar. Au intervenit şi alte curente muzicale în care m-am împiedicat, dar n-am renunţat la marea mea dragoste atât de uşor. Mereu îi aveam în mp3. Mereu le aveam versurile în minte. Am crescut în natura lor, pe străzi deja cunoscute de voi, bine pavate cu amintiri. Automat şi cu ei, cu paşi usturători şi roşii de vers cu conotaţie.

   Au fost cu mine l munte, la mare, chiar şi printre străini cu gusturi ca ale mele. Gusturi, ce pentru patru minute şi jumătate m-au făcut să mă simt printre ai mei. Mă uitam în ochii acelei turcoaice, cu "Californication" pe fundal şi cu aburii de la ceaiul verde ridicându-se până-n bărbia mea. A fost un tablou colorat, inexplicabil. Frumos.

   Restul s-a derulat pe aceleaşi melodii, mai vechi sau mai noi, dar cu aceiaşi oameni. La o sută şaizeci de centimetri ridicaţi pe umeri şi până-n creştet, purtaţi cu norocul experienţelor, am ales să rămân acea fetiţă, cu acelaşi ideal masculin. Am fumat cu ei, am fost şi am certat cu ei, am fost prinsă cu ei, m-am plimbat, am iubit, am plâns, am simţit, am desenat şi am scris cu ei. Probabil, am şi sărutat cu ei. Şi probabil, i-am dat mai departe, de pe limbă română pe-o alta, cu dialect frumos. Cu siguranţă dialect frumos, ce m-a făcut să-l aleg să-i spun secretele mele din gură-n gură. A contat prezenţa lor de fiecare dată, în orice chestiune minoră. Adormeam de multe ori cu ei şi am cunoscut berea de multe ori cu ei. Iar apogeul a fost atunci când i-am văzut. Erau acolo, la ceva metrii de mine, la câteva zeci de capete depărtare.

   Sunt acolo, vieţuiesc, progresează şi-i iubesc de la an la an din ce în ce mai tare. Sunt mândră de ei, îi iubesc ca pe nişte fraţi mai mari care parcă veghează veşnic asupra copilului ce-am fost o dată. Steluţa roşie mi-a devenit simbol sacru, tatuat de peste un deceniu pe retină. Nu sunt falşi, dau tot ce pot la chitară şi pe scenă, îşi dau seama de prostiile din tinereţile lor şi nu ezită să spună asta răspicat în public. Sunt oameni deosebiţi, nebuni, artişti.

Sunt fericită să spun că-i iubesc şi că datorită lor am atâtea amintiri.

Stay tunned