Titlu-n abur şi hazarde
Idei, nebuloase, iluzii alarmante
Pasiuni, misticism, păcat, defect
Un locotenent în subconştient
O carte cu coperţi de cărămidă
O altă fată, dragoste, timidă
Un aşa-zis organ amputat
O furnicătură resimţită -- am uitat.
Un gând fugitiv într-o minte oarbă
O fantasmă licărind în ocean de ceară
'Nă seara, noptieră neagră
Unde mi te-ascunzi
Şi cât de departe mi te duci
Nu vezi că mă afunzi?
Sunt singur cuc în al meu colţ
Ştii doar trei cuvinte
Numele mi-l cauţi şi te strofoci
Să-mi dai somnul ca părinte
Mă-ntind; nu reuşesc
Eşti neclintită şi de lemn
Licărirea lampei cele dulci
Nu percep s-o mai zăresc
Am o carte în cearşafuri
O iubită-n depărtare
Fii tu martor între stele
Dregător de vis sub soare
Gând mic ş-ascuns ce eşti
Iubeşte-te cu somnul
Cel mai drag mi-e sincer pur
Cum sunt vise-n depărtare
Neaoş haz şi de necaz
Freci tu palme la aragaz
Că de mâine mi-i mai frig..
Mi imaginez pe toţi o dată
Un băiat ş-o mică fată
Zăpadă-n munte, laolaltă
Omăt, ţigară, pauză speriată
Mi-e de mine şi de ei
Cu culcatul, cu văzutul
Ce or să gândeasc-ai mei?
Mă mai îndur la o vorbă mai lungă
Mă mai îndur la o nesimţire
Mă găndesc la o conversaţie
Mă gândesc că n-o mai am.
Sunt doar eu, gândul şi blogul
O cană de ceai şi o cameră-n opt
Cum era şi cea la Nucşoara
Doar că scris mare: "CAMERA 8"
Dă-mi tu răgaz de apreciere
Am avut vreme de şase zile
Mi se scurg zorile lui treişpe
Februarie mi-e fantasmă.
N-am rimă cum ar vrea perfectul
Dar eu nu sunt el, ci sunt o ea
Iubesc trecutul, viitorul şi prezentul
Una mi-e, ş-o îmbrac în catifea.
Piele la piele să pălmuim goliciunea
Cu una, două bătăi de miocard
Nu mai este niciunul, niciuna
Doar vânt.. şi Coetzee.
Mă-nchin în faţa ta
Pun braţul pe al tău
Să te-ajute ăl' de sus
Acuma.. în drumul tău.
Eu sunt aia de o ştii
Păr blond, aiurea,
La unu şaizeci şi ceva
Mi se mai spune.. da.
Sunt voluntar de doi ani
Şi trainer de vreo şapte
Doar de luni şi patru cursuri
Ţinute ca la carte.
Iubesc să scriu şi asta-i seara
Când sparg luna pentr-o dorinţă
Când văd degetele ca trenuri
Ce vă trec gara.
Cer un metru mai aproape de un corp de mobilier
Simt o coardă aurită, aud una-a lui Hozier
Simt o carne rău făimată sub o piele albă, moartă
Este grup comun de artă, om vast şi crud de soartă
Asta-i poezia mea
Nu ştiu ce să fac cu ea.
Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
vineri, 13 februarie 2015
luni, 9 februarie 2015
Nopţi de trei luni
Paolo Nutini - One day
Da-mi prilejul sa-ti tin bratul. Da-mi voie sa simt parfumul degetelor noastre conectate printr-o stransoare nestiuta. Lasa-ma sa iti prezic tainele unui viitor intr-o seara, in asternuturile mele cu carti deschise. Pune-le semne, indoaie-le colturile, fa-le sa-ti simta vibratia. Fa-te personaj din povestea mea si joaca-ti rolul cu ochii intredeschisi. Urmareste-mi jocul. Urmareste-mi privirea, oriunde s-ar duce. Simte presiunea unei dureri dulci si cere-mi mai mult. Nu ma voi opri pentru niciun pret cerut de tine. De vei indrazni doar sa-l ceri.
Dar lasa-ma sa-mi oboseasca muschii, doar ca sa te privesc de sus. Inmaneaza-mi mie gandul tau cel de pe urma. Sopteste-mi cuvinte si strange-mi dosul capului, spre a-ti simti parfumul. Ingaduieste-i sensibilitatii mele sa planga pentru tine si pentru infaptuirea iubirii noastre. Nu te teme. Nu te voi lasa. Dovada a acestui lucru sa stea asternutul sifonat din stanga noastra si de pe urma. Zvarcoleste-te-mi brate. Te voi iubi in continuare. Iti voi atinge in continuare moalele calde si reci. Iti voi saruta fruntea si-mi voi inchide ochii. Doar al nostru e. Momentul. Amintirea. Ziua.
O stransoare sa-mi dai si sa-mi dai un verdict intr-un rasuflat fierbinte. Actiunile mele iti poruncesc sa tremuri si sa-ncerci sa fugi din ceva in care te impotmolesti din ce in ce mai tare. Nu vei scapa, iubito. Pentru ca nu iti doresti asta. Pentru ca uneori iti doresti doar un sarut cotit in strada sau o partida de tigarete nestiute si cu priviri pierdute. Nu ne trebuiau cuvinte, desi mereu stau s-apara.
Imi vibrezi sinele cu linguseli pe care nu le ascult. Ma faci sa simt, iar asta, dintre toate celelalte, doar asta conteaza. Ca si cum mi-ai impunge stomacul cu un ac subtire. O furnicatura resimtita din buric si pana-n coloana. Lasa-mi lacrimile proaste in asternut! Vreau sa le usuc cu sunetele noastre. Vreau sa-l imbib cu parfumul tau si cu mirosul tau specific. Vreau sa-i redau culorile tale. Vreau in momentele alea sa cunosc toata galaxia ce-ti salasluieste-n mintea cea de pe urma. Te iubesc, iar atunci nimic nu mai conteaza. Nici fasiile rupte ce se scufunda in departare, in zarea divanului. Nimic sub care te ascunzi zi de zi. Mi te arati asa cum esti, iar intreaga ta orchestra imi surzeste simturile, imi starneste curiozitatea, imi intuneca trupul si ma lasa sa ma scufund peste tine, ca un cer intunecat si plin de stele ce sta sa protejeasca ce e lumesc si atat de frumos. Un loc ce sta sa creasca continuu, iar un altul ce va fi mereu acolo, niciodata schimbat, dar totusi atat de schimbator!
Arde-mi tot ce simti intr-o stransoare sau in toate stransorile de la Burebista si pana acum. Arata-mi calea sangelui si fa-ma sa fac omor din propria-mi fiinta, doar pentru tine. Ghideaza-mi mana spre ceea ce vrei, caci buzele intotdeauna vor gandi pentru ambele parti. Lasa-mi corzile si acordeaza-le pe ale tale, caci la tine cant seara de seara si la cantul tau si la lumina oarba a unei lampe cu gaz, scriitorii scriu ce stiu. Lasa-i sa faca opere dupa tine, dar fara tine. Caci din tine mi-e mie dat sa fac opera, iar efemerul sa fie calcat pe aripile-i mortuare cu albastruiul din ochii tai si cu stralucirea lor cand te uiti fix la mine.
Da-mi prilejul sa-ti tin bratul. Da-mi voie sa simt parfumul degetelor noastre conectate printr-o stransoare nestiuta. Lasa-ma sa iti prezic tainele unui viitor intr-o seara, in asternuturile mele cu carti deschise. Pune-le semne, indoaie-le colturile, fa-le sa-ti simta vibratia. Fa-te personaj din povestea mea si joaca-ti rolul cu ochii intredeschisi. Urmareste-mi jocul. Urmareste-mi privirea, oriunde s-ar duce. Simte presiunea unei dureri dulci si cere-mi mai mult. Nu ma voi opri pentru niciun pret cerut de tine. De vei indrazni doar sa-l ceri.
Dar lasa-ma sa-mi oboseasca muschii, doar ca sa te privesc de sus. Inmaneaza-mi mie gandul tau cel de pe urma. Sopteste-mi cuvinte si strange-mi dosul capului, spre a-ti simti parfumul. Ingaduieste-i sensibilitatii mele sa planga pentru tine si pentru infaptuirea iubirii noastre. Nu te teme. Nu te voi lasa. Dovada a acestui lucru sa stea asternutul sifonat din stanga noastra si de pe urma. Zvarcoleste-te-mi brate. Te voi iubi in continuare. Iti voi atinge in continuare moalele calde si reci. Iti voi saruta fruntea si-mi voi inchide ochii. Doar al nostru e. Momentul. Amintirea. Ziua.
O stransoare sa-mi dai si sa-mi dai un verdict intr-un rasuflat fierbinte. Actiunile mele iti poruncesc sa tremuri si sa-ncerci sa fugi din ceva in care te impotmolesti din ce in ce mai tare. Nu vei scapa, iubito. Pentru ca nu iti doresti asta. Pentru ca uneori iti doresti doar un sarut cotit in strada sau o partida de tigarete nestiute si cu priviri pierdute. Nu ne trebuiau cuvinte, desi mereu stau s-apara.
Imi vibrezi sinele cu linguseli pe care nu le ascult. Ma faci sa simt, iar asta, dintre toate celelalte, doar asta conteaza. Ca si cum mi-ai impunge stomacul cu un ac subtire. O furnicatura resimtita din buric si pana-n coloana. Lasa-mi lacrimile proaste in asternut! Vreau sa le usuc cu sunetele noastre. Vreau sa-l imbib cu parfumul tau si cu mirosul tau specific. Vreau sa-i redau culorile tale. Vreau in momentele alea sa cunosc toata galaxia ce-ti salasluieste-n mintea cea de pe urma. Te iubesc, iar atunci nimic nu mai conteaza. Nici fasiile rupte ce se scufunda in departare, in zarea divanului. Nimic sub care te ascunzi zi de zi. Mi te arati asa cum esti, iar intreaga ta orchestra imi surzeste simturile, imi starneste curiozitatea, imi intuneca trupul si ma lasa sa ma scufund peste tine, ca un cer intunecat si plin de stele ce sta sa protejeasca ce e lumesc si atat de frumos. Un loc ce sta sa creasca continuu, iar un altul ce va fi mereu acolo, niciodata schimbat, dar totusi atat de schimbator!
Arde-mi tot ce simti intr-o stransoare sau in toate stransorile de la Burebista si pana acum. Arata-mi calea sangelui si fa-ma sa fac omor din propria-mi fiinta, doar pentru tine. Ghideaza-mi mana spre ceea ce vrei, caci buzele intotdeauna vor gandi pentru ambele parti. Lasa-mi corzile si acordeaza-le pe ale tale, caci la tine cant seara de seara si la cantul tau si la lumina oarba a unei lampe cu gaz, scriitorii scriu ce stiu. Lasa-i sa faca opere dupa tine, dar fara tine. Caci din tine mi-e mie dat sa fac opera, iar efemerul sa fie calcat pe aripile-i mortuare cu albastruiul din ochii tai si cu stralucirea lor cand te uiti fix la mine.
Fii tu apa pura, curgatoare,
Ce-mi hraneste verdele impamantat
In creier, suflet si-n materie.
marți, 20 ianuarie 2015
Cei ca mine ştiu
3 Doors Down - When you're young
Ne intoarcem mai-mereu spatele. Mergem doar sa mergem, dar nu ne dam seama de ce ne-nconjoara si de ce. Doar batem pasul pe loc intr-un microbuz ticsit de fete plictisite, cand am putea sa batem talpa la pas. Ne grabim si pare ca nu ne mai cunoastem. Pare ca liceele la care am intrat ne influenteaza comportamentul. Ca viata se schimba atunci cand pui mana pe propria-ti banca, usor rece, dar care iti va fi refugiu in urmatorii ani. Unde, martora neutra, obiectul pe care ne tinem cartile, ascultam vorbele unui adult rasarit ce tinde sa creada dupa niste cifre ca vom ajunge adulti pribegi. Neg asta.
Au drepturi mai mari decat noi, pentru ca ei insisi sunt mari. Nu ne vad devat ca pe niste fructe necoapte si cred ca ne vor schimba sau ca ne vor aduce pe linia lor de plutire. Sa ajungem niste oameni umbriti de perceptiile lor si sa slujim prin truda, iar desfatarea morbida sa ne fie noua gura de aer, cand gura de aer in sine este o idee ascultata si afirmata, poate prelucrata in bine si explicata si de ce, iar totul plauzibil. Traim in iluzii si vise. Ei ne spun ca iluziile si visele sunt la varsta asta doar infaptuiri ale imaginatiei noastre si ca-n lumea asta nu se pot realiza. Isi gasesc acoliti printre noi, luandu-i si favorizandu-i pentru faptul ca sunt pe drumul spre ei. Ca ajung sa se stearga, crezand ca se afirma.
Multe lucruri imi stie banca si multe lucruri imi stie si locul meu infect. Cum invat pentru ei si cum nu imi dau atat de mult silinta, precum am insinuat si am incercat. Raman cu mirosul viselor mele si mi le conserv: vor deveni o realitate. Una doar a mea pe care n-o va mai avea nimeni. Ceilalti vor crede in existenta ei materiala, dar cei ca mine vor intelege. Un refugiu intr-o carte libera. Intr-un ceai si intr-o desfatare de cateva ore pe faleza oricarui oras. Cei ca mine vor intelege.
Ne vor pe toti lafel, doar cu nume diferite si preferabil cu majuscule pe foaie. Un scris de mana e diferit, asadar, nu-i bine. Un punct exista, nu doua si o linie intre. Asta e. Asa ne vor. Dar noi nu suntem decat niste prafuiti in ordinea si curatenia lor. Nu suntem decat niste suflete purtate de niste trupuri ce vor servi drept purtatori de indatoriri si plozi, ca.. de. Natalitatea sa creasca si educatia lafel. Degeaba daca nu ne educam noi insine si nu gasim un mod in care toti sa fim egali si sa existe respect. Pentru ca, draga scoala, un respect nu se impune, ci se dobandeste. Noi n-am dobandit respect niciodata dupa un patru, ci batjocorire publica. La un zece, dobandim respect fortat si invidie in spatele unei munci depuse in zadar.
Lucram dupa note si calificative, ca la maternitate si la abator. Primim numere, dar informatie nada. Impusa doar, de oameni ce-si impun respect cu forta. Macar de ne-ar lasa sa ne refugiam intr-o tigara. Macar. Sa ne iubim fara sa ne judece si sa respectam doar. Si atat.
Degeaba urasc eu slim-urile gasite in scrumiera acasa. Vor face asta doar sa ma inaspreasca pe mine in sentiment, iar altfel de impuritate inafara de locul meu infect, eu nu suport. Doar pe noi. Pe generatia mea pe cale de a se pierde. Pe mine, ca-s pe drumul de a deveni o umbra cu vise, dar care se lasa vazuta ca persoana, iar nu ca entitate. Pentru ca am ajuns sa iubesc si sa fiu judecata de stereotipicale chimice ale umbrelor dintre noi pentru asta.
Chiar casc ochii la ce-i in jur, dar pasul pe loc il mai bat din cand in cand. Ma opresc si-mi vorbesc. Ma gandesc si iarasi visez. Iar toate astea intr-o pauza, la o carte care nu mi-a fost impusa de oameni ce vor sa fie respectati pentru nimic altceva, decat pentru faptul ca vin la serviciu, ca-s nascuti cu vreo douazeci de ani cu plus inaintea noastra si care nu-si dau vreun interes pentru a-si castiga afirmatia noastra. Doar sa ne educe. Cei ca mine stiu.
luni, 5 ianuarie 2015
De-ale minţii
Nu stiu cum ar trebui sa incep asta si nici nu ma gandesc la cum va lua sfarsit. Este un episod complex din viata oricui, un episod epistolar, cu sentimente inscrise-n orice obicei preluat acum de noi. Este undeva scris intr-un limbaj trupesc, iar de-acolo citim fara de-ai nostrii ochi si facem. Este ceva insipid, de moment, dar scris ca sa fie acolo si pace. Multi nu si-o gasesc, altii pretind a fi a lor si c-o dau si la altii daca faci diverse lucruri, dar defapt pacea ne-o facem noi. Prin amor ne intalnim trupul si spiritualitatea, iar eroticul este trecerea spre placere draconica. Eu nu neg. Se poate intampla si asa ceva. Cand de la un sarut nevinovat ajungi la goliciune, iar intocmai ca lacomia mea cand mananc un mar si ramane doar cotorul foarte ros si stafidit, fara cojitele ce acopera semintele, asa si asta. Nu te saturi. Nu ai astampar. Esti in cautare de asa. Esti tanar. Esti tanara. Amandoi trebuie sa cititi mult si sa va dati seama de inteles, de actiuni, de ce sentiment vrea sa fie indus in voi. Caci si eu sunt in cautarea acestui fapt.
De la padure la mare e cale lunga
Iar aceasta este o postare, un gand aiurea, probabil de neinteles
Dupa o discutie c-un preotel cu geaca de fas negru si cu adidasi
In statia de RATC. E de contemplat. Atata spun.
Etichete:
adolescenta,
blog,
constanta,
de-ale mele,
dragoste,
high ink,
highink,
ideal,
idei,
pace,
proza,
Romania,
stuff,
Tumblr
luni, 29 decembrie 2014
Winter journey
The 1975 - Woman
Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.
Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.
Te plimbi c-o manusa cafenie in mana stanga, pe strazi inghetate. Un bocanc ti-e plin de noroi pe spate, desi pasesti pe zapada. Scoti fum pe gura, desi n-ai tendinta de tutun in obiceiurile tale. Si nici foc pentru care sa lacrimezi. O mare alba pe care pasesti, o destinatie trecuta pe-un colt de foaie in carnetelul tau. "Oare chiar e buna? Oare chiar vreau sa ajung acolo?", te-ntrebi in minte, cu intreruperi la respirat.
Ai un zambet tamp care se mareste din ce in ce mai mult, cu cat inaintezi. Niste firicele, ca ramuri, se scurg. Cum zapada de sub talpa ta se topeste, cum calci peste amintiri si te-ndrepti catre altele. Cum le vezi intinse-n fata ta, ca femei ispititoare. Ca amanti in conjuncturi primejdioase, dar tentante. Nu te opresti nici asa. Le ucizi, pe rand, cu tot dalbul si cu toate gandurile muritoare. Te-ndrepti spre ceva, dar nu vezi drumul pe care-l strabati. Sau poate l-ai vazut.
Ochii ti-s uscati, ti-s batuti de vant. Se uita fara sa clipeasca, printr-un vant usturator, iar despre ala citesti tu. Despre aia.
O depravare te-a adus pe-acest curmezis, in acest oras cu oameni ce innoata in propriile case, dar tu nu. Tu trebuie sa ajungi acolo, ca un scop precis, trecand peste toate puterile, slabiciunile tale, uitand, iertand prin uitare si ucigand prin uitare. Prin depravare te-ai ajuns a merge cu o manusa tinuta de alta. Ca un bun prieten, tinut strans de mana. Unul ce nu paseste pe langa tine. O alta mana de-a ta, vanata, dar libera, degerata, dar fierbinte. Un singur bocanc murdar, ca o trecere brusca prin viata, prin trairi. O cale de evadare pentru tine sau poate doar un rezultat al unei certitudini false. Un fum gros ce-l scoti, fiind doar aburul focului din sinea ta, iar delta stransa pe obrajii tai, cu tot cu ramurile sale, doar amintiri topite, calcate de tine, apoi readuse-n amintire, vazand tot ceea ce urmeaza a calca.
Te opresti si-ti doresti sa nu mai ajungi. Te uiti in urma si vezi urme. Dar sa stii ca, pentru fiecare lacrima, trei fulgi se nasc iarasi si se depun ca amintiri pe strazi pustii. Pentru fiecare rid format in colt de gura de la fericirea pretinsa de tine nu se ajunge nicaieri, decat la o urmare urata. Iar scopul calatoriei nu trebuie indeplinit. Nu trebuie stiut si cercetat, incalcand totul si uitand orice. Foloseste-te de ce ai, de manusa, spre exemplu. Incalzeste-ti mana goala, umeda, urmata de fierbinteala si furnicaturi. Iti esti prieten. Poate n-ai auzit, dar tot gerul acela e insumarea tuturor suferintelor oamenilor ce te-au facut fericit, care te-au inteles, dar pe care i-ai tradat.
Este iarna. Te-ai oprit in a treia zi din anul asta. Aia de-a treia cum te uiti invers pe calendar. Sarbatorile s-au incheiat. Un alt an vine. Ai grija de el, de ea, dar si de tine.
duminică, 7 decembrie 2014
Decembrie e al nostru
Pink Floyd - Wish you were here
Rulate mici cojiţe cu aromă specifică. În pom de iarnă, în vin fiert, în vieţile noastre când suntem îngheţaţi de frig, în amintiri din copilărie. Cu aromă înţepătoare, dar bună dacă o pui în ceva. Ne-am strecurat-o mereu pe prăjiturele şi pe lapte cald, acasă, după liceu. După o partidă bună de desen sau de mate în maraton de şapte ore petrecute în peştera cu cărămizi roşiatice, pică taman bine.
Ne pică-n gură ochii de somn dimineaţa. Mai ales că suntem nişte gură-cască. În acelaşi timp, pică si lacrima din cer ce i-ar fi trebuit un grad sau două în minus ca să devină fulg de nea şi să rămână pe-un fir de păr sau pe-o geană. Ne-ar fi făcut o plăcere copilărească aşa. Dar a ales să adopte un stil adolescentin, ploaia venind în viaţa noastră toamna. După chiulabale interminabile, zilnice chiar, din vară. Iar picătura, identică nouă, este unică în felul ei şi lafel de indecisă ca şi noi: să-ngheţe, să-şi ia o formă astronomică sau să rămână precipitaţie.
Ne refugiăm mereu în toamnă. Pentru lucruri sincere, pentru ochelari aburiţi şi pentru scorţişoară, merişoare şi alte alea care ne aduc aminte de sezonul ăla de se apropie de ăsta. N-ai ce face. Ne place ploaia. O plagiem mereu. Când scriem, când ne rănim, când pictăm, când gândim, când plângem. Căci aşa cum ploaia alunecă pe geamul nostru, aşa şi ideile în scris curg şiroaie pe hârtie. Când ne rănim, sângele ia aspect de gând neliniştit: rămâne să iasă, până când, la un moment dat, se opreşte. Se face acea coajă ce va cădea, iar lacrimile noastre sărate vor cădea în timp, pentru a hrăni ceea ce o dată era frică, iar acum doar o cicatrice.
Sărbătorim în iarnă căderea fulgilor de nea şi formarea de munţi imenşi de zăpadă. Formarea de noi amintiri. Astuparea monotonului gol al asfaltului cu straturi neregulate de amintiri albe. Oarbe. Şi iau formă îngheţată, sinceră, aşa cum sunt mâinile noastre chiar şi-atunci când ne e cald. De-aia se bucură copilul şi de-aceea ţine zăpada-n braţe ca pe cel mai bun tovarăş: acea zăpadă sunt toate amintirile pe care le va face. Le iubeşte, deşi nu le are şi nu le va avea niciodată. Căci, în sine, starea solidă a apei e ceva trecător. Dar copilul aşa le percepe. Sau aşa vrem noi acum să le perceapă. Iar amintirea rămâne, întocmai cum zăpada rămâne pe haine şi cum urma zăpezii se vede prin roşeaţa mâinilor. Asta e sinceritate.
Ei se bucură că de Crăciun iarăşi ne ghiftuim cu mâncare de să ne ţină grăsimea de cald până la iarna viitoare. Lor nu le convine zăpada de pe şosele, că le îngreunează mersul până la munte, veşnică oază pentru relaxare. Nu le place, că derapează şi nu mai găsesc hotelui unde să-şi facă "mezamplas"-urile de sărbători, în timp ce Constanţa noastră îngheaţă şi se bucură de aer şi de propria-i virginitate. Că valurile nu mai sunt atinse. Că nimeni n-o mai vrea, înafară de noi. Şi totuşi, nu e vorba de asta.
Vă pierdeţi în maturitate şi zdrobiţi iubirea între roţi. Înnegriţi nişte amintiri pure în care v-aţi scăldat când eraţi de vârsta noastră. Muntele nu-i munte nicicând, că vara şi iarna, tot e împânzit de lume. Dar marea noastră are un moment de respiro, iar acela este sezonul acesta. Este sezonul nostru. Sezonul celor sinceri. Iar dragoste adevărată e doar atunci când mergi într-o zi ca aceasta, seară, orice, numa' frig de să crape pietrele să fie, pe faleză sau chiar pe plajă, pentru a vedea marea şi a asculta-o.
Vedem clipe sincere, dar sunt rare. E cald în plină iarnă, iar asta nu e bine. Amintirea acelei catastrofe lăuntrice se apropie. Un an. Şi Crăciun, acolo, undeva. Dar totuşi unul sincer, în care s-a plouat şi s-a eliberat.
Noi suntem noi, cei cititori
Suntem aici, iarăşi împreună
Şi este iarnă.
marți, 4 noiembrie 2014
Octombrie, anul trecut #2
Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.
În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.
Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.
Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.
Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.
Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut
Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.
(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)