Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 15 decembrie 2021

Seara

    Îmi place seara. Imi place, pentru ca nu trebuie seara sa pretind ca sunt ceva. Seara pot doar fi, in liniste, eu. Intr-o lume agitata, seara pot fi eu si cascatul monoton al unui moment cu mine. In liniste, in singuratate, ma pot regasi. Pot deveni unul cu focul launtric, palpaind intre palmele mele, sub forma unui mic bol, o lumanare care a ars toata viata sa atat de mult, incat e inecata acum.

   Am plimbat focul dintre palmele mele afara. L-am facut sa intalneasca un alt foc, mai puternic. Atunci, privind in ger cele doua lumini, una vaga si una predominanta, nu am stiut ce sa fac. Am aprins tigara. Acum eram patru tipuri de focuri, diferite prin orice. Daca cel dintai era asa bolnav, inecat de totul, al doilea sanatos si viu, al treilea imi stirbeste focul din sinea mea. Asa ca am decis sa sting tigara.

   Am ramas noi trei, in sfat de seara. Am initiat o apropiere cand mi-am pus hanoracul galben. Am zis ca asa poate o sa apartin de ceva in orasul acesta atat de gol sufletului meu. Atunci am zis ca pot face o capitala mondiala doar din privitul unei flacari in gol.

   Cand credeam ca am inteles, mi-am adus inapoi in palme flacara bolnava. Am vrut s-o duc la caldura, camera intimitatii temporare. Cand am facut un pas in interior, s-a stins. Cu acel ultim firicel de fum, am inteles ca nu aici e locul sau. Poate nici al meu.

   Dar ce am inteles este ca seara este locul potrivit unde lumina focului se vede cel mai bine. Doar prin contraste poti vedea ceva foarte clar, nu bajbait, nu prin deducere si mai ales, nu prin speranta dupa ani de zile ca poate exista un om ca tine sa te inteleaga asa cum esti. In momentele serii iti dai seama ca esti singur. Esti tu cu tine. Viata? Poate doar o simpla noapte. Si ziua? Poate o noapte a trupului sa fie activ. Cu adevarat activ, nu cu activitatea din ecrane. Nu cu un job pe care-l urasti. Nu cu dezamagirea constanta ca nu faci nimic util.

   Si apoi, lumanarea din sticla? A ars o viata intreaga pana sa se inece in ceara. Ce soi de analogie sa trag si sa tragi din asta? Poate nu suntem potrivite una pentru cealalta. Poate gandesc prea mult. Poate am, cum spuneai, iluzia bolnava a romantismului intr-o era cand lumea traieste ce vede si atat. O iluzie a fericirii constante pe care ar trebui s-o imbratisez si sa nu mai gandesc asa mult. Poate, sa nu mai simt atat de multe si sa rad, sa ma bucur, sa traiesc in prezent, cum ar zice unii. 

   Traiesc in prezent. Prezentul ma doare si incerc sa caut elementele din mine care sa imi dea puterea sa merg mai departe. Mesajul sincer m-a ajutat sa inteleg ca vibratia mergea pe acelasi tip de canal, dar probabil canalul meu e plin de lumea asta pe care vrea sa o salveze. Poate sunt prea unul in opt bilioane sau un alt cuvant care chiar exista in romana si care sa ma ajute cu un numar pe care nu il pot cuprinde in imaginatia mea.

   Imi doresc sa iubesc. Imi doresc sa ma motiveze iubirea, nu sa ma usuce. Nu imi doresc sa ingenunchiez in fata nimanui. Cred ca asta e lectia mea si a nimanui altcuiva. Am implicat prea multe suflete in a-mi gasi sclipirea aia. "Cel mai nobil sentiment", stii ca mereu ma gandesc la el asa? Si cum in mod normal, as lupta cu intreaga lume pentru el? Dar ghici ce? Cand se intampla acelasi lucru pentru mine, vizibil, ma doare. De ce ma doare? Pentru ca eu nu mai am puterea aia.

   Nu te mai intoarce niciodata, decat daca esti seara.

   Iar tu de te-ai apropiat, ti-am zis de dinainte ca te vei arde.

marți, 31 august 2021

Sticle goale

    Arunc sticle goale de cateva zile incoace. Cand sunt pline, le simt mai goale si numarul lor tot creste. Creste in numarul zilelor si al orelor nenumarate, seara. Doar seara se golesc, doar ziua le arunc. E ca si cum, noi in vis am explora depravarea noastra umana, band la nesfarsit din sticle tari, care se pot sparge doar in realitate, doar cand se arunca pe tubul de gunoi. M-am saturat sa platesc minute in fiecare zi, pentru bufetul de suferinte ale unei guri care nu-mi apartine.

   In deplinatatea serii, galagia e mai puternica decat nevoia mea de a dormi. Le aud cum se ciocnesc, le aud manifestatia, niciodata nu le aud pe ele. Cat inca e vie o sticla. Cat inca are vin sau bere, eu nu o pot auzi moarta. O aud pe prima, cum se loveste de peretii tubului de gunoi, atatea etaje pana in ghena de la parter. O aud clar pe a doua, cum a spar-o pe prima. Urmatoarele sunt doar absurditati. Ma astept la fiecare cadere, caci stiu deja sunetul. Stiu deja cum se impotmolesc in propria lor durere. Eu nu am incotro. Ma satur de ele in bucatarie. Ma satur sa le escortez pe hol. M-am saturat de ele la mine-n mana acum mult timp si de atunci, ma tot satur sa le vad goale.

   Cand merg prin magazine, ma alina sa le vad neatinse in vitrina, la rece. Fie si daca sunt pe raft, la temperatura camerei. 

   Durerea din timpan incepe cand cad. Cand stiu ce pot produce. Cat poate duce un corp plapand din carne cu litrii de distilate in el? Eu nu stiu cat o mai duc, doar ducand din casa sticle goale.

   Cele din urma sunt sincere. Cele dintai sunt pure.

miercuri, 16 decembrie 2020

De veghe #4


   Nedumerire. Cateva task-uri de facut, cateva cuvinte insirate, cateva taste alambicate, cateva cuvinte calcate una pe alta prin legamant, bucla, taietura, neintentionat s-a ales sa ma scriu asa, sa pot sa te scriu asa. Sa pot sa ii scriu asa. Sa ii cuprind intr-un rand, o idee, mai multe, ori doua, ori noua daca ne dai sa citim despre noi, tot n-o sa putem vedea ce a vazut el cand scria. Un paradox normal. Antiteza.

   Nu are sens ziua de azi si nici n-as vrea. Prima dintr-un lung sir de randuri deja citite si digerate, mai  pe viu, mai sub mort. Un pufait intre palme, ti-ai atins buricele degetelor de baza pleoapei de sus, desi parea ca iti tineai podul palmei la gura. Se intamplau ambele simultan, nu era nimic exclusiv separat. 

   Iti pica parul in ochi atunci cand scriai, pentru ca sticla de vedere care se poarta pe fata nu iti mai servea la nimic, cand vezi lucrurile mult mai bine asa. In neavantul de a vedea. Nu te-ai saturat oare de stare? ar cand acum te simti cel mai prezent, cand nu vezi un sir in care iti asterni masivul gandurilor? Care mai sunt si alea? Care masiv? 

   De veghe in lanul de se cara de pe camp, ca sa poata ajunge in real la o tastatura pe o masa abia stearsa de maini care formeaza si creeaza, modeleaza altele si altele. In bolul oval cu pietre mici, rotunde si colorate, de obicei plasat pe masa, se afla fragmente ale plictiselii care mi se par niste compusi atat de normali, fix in bolul acela. Da, chiar si pe o masa care cere productivitate. Cred ca de aceea nu il gasesc acum pe masa. Cred ca de aceasta data, trebuie sa se scalde in fotoliul portocaliu de langa maini, trup si scaun. Mai pune un acoperis, ca imi zboara. Mai pune unul, ca nu stiu unde se pune hornul, sa iasa mai util aburul gandurilor. Nu stiu ale cui sunt. Poate sunt un orfelinat de ganduri tot auzite care le comaseaza in ceva mai mare, in ceva durabil sau poate la fel de fragil, ca simtamantul unei astfel de responsabilitati. Nu sunt organizata, dar poate uneva in adancuri, pot fi si organizat. Abrevieri ale unui pronume care nu isi are sensul, cand fluxul creativitatii vine ca si observarea nealterata a realitatii. 

   Se plimba pisica pe masa. In partea dreapta a laptopului, vad cu osul privirii griul blanii, visiniul copertii agendei, stand calare peste un alt obiect pe care nu il pot intercepta. Muzica tocmai s-a oprit, ca sa porneasca alta, iar in timp ce scriam asta, s-a si intamplat: o noua piesa a pornit. O chitara si o toba undeva adanc in sunet, nu pot intelege, dar ascult. E bine doar atat sa faci, cateodata. In momente e bine doar sa vezi, cum nu vad acum decat tastatura. Cum imi urla claviatura in timp ce scriu frenetic. O apa trasa la baie, am lasat usa de la camera deschisa. Intra subtil frigul si se pune ca o palma pe picior. Ma simt fat fatat de moment. M-au nascut toti oamenii care se vorbesc acum, trei prezenti, doi vorbind, eu, unul din ei. Unul in usa, s-a stabilit un timp viitor intre ei, o intarziere a unui acum, pus intre paranteze doar ca si concept. Trebuie sa ma pun pe picioare, imi aud in fiecare dimineata. Acum nu aud decat muzica.

   Un moment de veghe la scriere, dupa luni e disparitie din momentul asta. Melodie de privit pe tavan in dormitorul de acasa, de la mare. Poate asa imi cald oasele in moalele nativului, in patul in care m-am tarat ca si proaspata coptura pe pamant. Descopeream comfortul patului si tot ce gaseam erau mainile acestea pe care le urmez in necunostinta de cauza, tot scriind, tot privind urmatoarea tasta. Tot mancand litere sau crezand ca o fac. Ma tin la dieta intr-o piateta plina de cititori. Un leu in cusca, pus acolo cu toate uneltele de a iesi. ar de ce pus? Si de cine? Si in ce fel?

   Cred ca am o mutra prea plata pentru o proza atat de minerala. Au ramas doi in camera si cateva animaliere. Un aer cald care urca spre nazal, sau vine pe verticala. Poate pe orizontala, a picat olfactivul pe crestet si incepe sa se scurga din nari, pana in plamani, adanc. Tot o forma de penetrare? De ce se iau actiunile asa? Cand doar ma bucur de moment, de ce ar veni astfel de notiuni? Stiu ce era in aer.

   Poate vei intelege clipa asta. Poate ca nu. Poate vei vedea prin mine si dincolo de insusi cuvinte si sa vezi ce am vrut sa transmit, dar tot asa e bine, ai putea sa nu. Si cand am reusit sa fac acest compost literar sa devina arbore nemuritor? Poate chiar acum, o data cu tine. Fara tine, nu as putea scrie. Fara tine, nu as reusi sa gasesc intelegerea aceea intima si simultan anonima, caci poti citi, dar nu ma cunosti si poate, nu vei reusi niciodata. Poate nu te vei deschide fata de mine, dar te vei putea deschide fata de cum vezi tu lumea si iti vei gasi un stil al tau prin care sa ilustrezi asta. Si e perfect in regula. 

    De citit nu e acum. Nu voi citi randurile astea. Tu ai facut-o deja, si pentru asta, imi intorc acum buza de jos in semn de apreciere foarte nonconformist. Va trebui in cateva momente, minute traditionale sau ore traditionale, sa ma pun in picioare, si nu ma refer la a ma ridica de pe scaunul pe care dormitez. In care imi folosesc numa mintea si mainile, ambele incepand cu m, ca doua entitati separate si totusi unite care formeaza mama universala a tuturor fluctuatiilor cu care ebitez ce interceptezi cu vocea din mintea ta. Nu ai putea citi daca nu s-ar putea scrie. Am o problema de ordin etilist, intr-o lume in care as dori sa fiu un om mai simplu suâi mai ancorat la zilele, orele si minutele traditionale, care curg in mod traditional prin calendarul din cui sau prin minutarele din ceas. Prin numerele care sunt capturi de ecran prin galerii la ore specifice, nu pot deduce cum se stabilesc.

   Focurile la aragaz imi vin in minte. Amintire prin primul an. Am citit texte din  primul an. M-am transpus langa o versiune mai proaspata a mea, intr-un context in care 

vineri, 21 august 2020

18:41

   Just Jack - Winning, Alchemist & Disco Friends

    Mesajele scrise și șterse din impuls. Privirile în zare, evadând ca purici prin plasa de insecte, ca mai apoi să devină vânt. Să se zbată în văzduh în formă de nor diform și cumva să plutească până în vizorul unui altcineva. Mesajele scrise în cărți care au fost scrise din impuls, care au ajuns sub privirile unui... altcineva.

   Mesajele scrise și șterse, șterse, șterse, scrise și șterse iarăși, până noaptea vine în flux peste plaja ideilor, vântul risipind orice urmă de privire care cu mult mai devreme evadase ca purice prin plasă. Acum, evadează prin ochiurile plaselor de pescuit și înoată în voie. Caută particulele de oxigen pentru o penetrare până-n plămânii cei mai întunecați o urmă de înec, deși pe uscat se îneacă pe sec înainte să șteargă. Se șterge în colțul gurii înainte să vorbească sau rămâne cu o aripă peste buze, să poată vorbele să-și ia zborul în văzduh, departe de urechile unui altcineva. Știe că noaptea vor înota și mai știe că noaptea vor juca haotic pe plajele pustiite de suflu uman. Vor fi acolo și printr-o minune, altcineva va avea gândurile tipice de cu seară, iar acelea vor fuma o lulea, iar fumul va zbura, ca pană, până la mal. Se va spăla și va știi, o dată ce va privi...

Ce o va privi...

   Pe ea o privește, dar doar prin singurătatea din sine în clipele de liniște, prin draft, o dată scris și prin mesaj, o dată șters, o a doua oară, la fel de iradiat de incandescența unui gest necontrolat. Nevătămarea, dar vătămarea tuturor clipelor când viforul poate fi vânt cald de vară care să mângâie un altcineva în jurul urechii și până la gene. Pană la gene. Când ele clipesc, lumea tace. Când visează, marea fierbe și se retrage, timidă. Nu e loc de altcineva în lume, când e ea. Nu are drept nimeni să mai fie, când este și respiră tot aerul dintre oameni, dintre toți și toate. Când, cel mai mare nucleu al vieții se găsește într-o scoică găurită într-un colț, legată cu o ață, care se izbește de un cadru de lemn undeva, la o gospodărie uitată de lume, deși nu de toată lumea. Unde vuietul nopții șoptește cuvinte nevorbite, ci gândite în adâncul păcătos al uneia. Nu se poate controla. O face neîncetat.

Dar de-o va privi...

   O va iubi, vădit, complet, înfrânt închipuit. În gând, o va dezveli de prejudecățile în care lumea se scaldă prin barurile acum închise și în stațiile de autobuz, cu oameni închiși în sine. Unde mai poate încăpea o deslușire, când nu rămâne decât în pauzele de câte două minute în timpul unei lecturi? Când dă pagina agresiv, imediat după duzina asimilată, să-și dea seama că acea carte care merită scrisă se află deasupra creștetului unui altcineva? Unde se precede eroarea din acte, dacă nu prin actele trecute prin cerneală, amprente, piele, scăldate în baia de sânge și compartimentate într-una din cele două camere? Cum îndrăznesc să le numească astfel, când tot ceea ce este mai pur iese din codul de bare, din formalismul exacerbat al societății, când, intimitatea se numără în momente, iar nu ceasuri? În glasuri, iar nu în înfăptuiri palpabile, dorite, propriu-zise?

 "Unde se pot denunța?". Pe cer, doar acolo îi mai ascultă cineva. Acolo îi ascultă orice bezmetic, orice visător, orice lunatic. Orice bufniță obosită și orice liliac hiperactiv. Acolo se privesc, se pun în genunchi să se caute prin mări, prin păduri, prin deșert, prin văi și lacuri. Doar acolo se caută pe jos, dar doar sub cer. Sub cer, oriunde. Se cer unul pe altul, niciodată unul în fața altuia. Se ascund pe rând și ies pe rând, întocmai ca într-un duet care era pregătit și anunțat ca monolog individual.

Se știu?

   În fiecare poveste, unul pică de prost. În epistola celestă, nu se știa de vreunul dintre ei să fie prost, deși unul se considera des astfel. Nu făcea, nu privea, nu vorbea, dar veșnic făcea nefăcutul, privea privitul și vorbea nevorbitele într-un tumult lingvistic, de frica resimțirii seismului care ar putea tulbura apele. La finele fiecărui capitol, se simțeau într-o încrengătură de brațe, de clipe când, cel puțin unul închidea ochii, forma clasică, dar într-un context departe de el: seismul era dublat. Pielea zgâria și răzbătea prin bluze. Poate de aceea se retrăgeau într-o clipă. Poate de-aia ușile se deschideau. Poate de-aia mesajele se tot scriau și ștergeau. Se spălau pe mâini una pe alta, pretext de "distanțare socială" și "legende urbane". Întâmplări întâmplătoare de prin vecini, pe unde și-au mai uitat inimile la încărcat, sau pe unde pretindeau alții că le dețin. Când o inimă doar băltește undeva într-o margine de vale, sub pământ să se târască cu aorte în loc de coate, să se învenineze de pământ, să se spele în lacul subteran și să se odihnească pe o bancă. Intenționat. Nu aleator.

Se știu.

   Fiece om, vifor, particulă de existență se știe pomenită. Fiecare "altcineva" spre care se înalță ode, poezii, fugi nocturne înspre găsirea sinelui în care trebuie să se lovească ea singură de ea însăși, ca un potop de poporul îngreunat în preacurvie. Nu "altcineva" aici, ci în fiecare fărâmă de pâine pe care o scutură pe geam și care-i intră în ochi seara pe balcon, dimineața oriunde, în liniște și în zbârnâială. 

   Undeva în sine, altcineva doarme liniștit și o dată cu el, și ea la fel. Realitatea? Ea adoarme cu telefonul în mână și cu ea în gând, fără să mai găsească puterea să mai fugă. Singurul lucru de care chiar fugea era de ea însăși. De puritatea, fragilitatea emoțiilor resimțite, "pe" și "în". Singurul lucru spre care să-ngenuncheze este măreția întinderii de apă, pentru a capta-o pe toată în sinea ei și spre a-i livra onorariul unei seri, măcar o dată, pe bancă, să privească împreună marea. Împreună cu altcineva.

   Te iub- Ora 18:41. Șters//


marți, 14 iulie 2020

caDeDraft

   Un om artificial. Daca as vrea sa fiu altcineva, as putea face asta in orice moment.
   Un om capos. Daca nu as avea cateva principii care sa sustina restul informatiilor, nu as putea fi eu.

   Nu am. Nu am coerenta. Nu am consecventa. Nu. Nu pot fi, decat orice pot fi. Nu, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni. Da, reusesc. Dar nu vreau. Nu, nu sunt superficiala. Da, am calcat stramb cand voiam sa merg drept. Nu, nu sunt atenta. Da, observ mult. Paradox, da. Rea, pentru ca iti demontez orice argument. "Nu-i mai tace gura", dar o ziceti pe un ton acuzator, iar eu doar asa imi arat compasiunea.

   Nu, nu voi mai fi idem peste un an. Nu, nu stiu daca mai rezist. Da, cumva sunt altceva in fiecare zi, dar nu ma rescriu din nimic la fiecare rasarit. Imi creste parul la fel de lent si am animale in stomac atunci cand iubesc. Nu, nu prea vorbesc si da, vorbesc prea mult. Sunt serioasa pentru dramul acela de incredere pe care ar trebui sa-l ai constant in mine. Sunt energica si nu am stare pentru ca sunt entuziasmata, iar fix asta imi inunda plamanii cu aer cand alerg, viata prin cumularea de artefacte conversationale si informatii, iubirea prin faptul ca nu o pot intelege. Si am ajuns sa nu mai vreau sa o inteleg. Am ajuns sa vreau sa o simt, iarasi. Sa scriu, iarasi: nimeni nu ma cunoaste, intr-o deriva definitiva.

   Sunt o boare sarata care nu are nume si nici sonor. Iti fac cute in semn de zambet daca te iubesc. Fug pentru ca nu inteleg si vreau mai-mereu sa o fac. Maturitatea se masura in ani, asa stiam. Dar stiu ca eu ma uit. O sa ma uiti, treptat, ca orice altceva. O sa imi uiti vocea, o sa imi uiti zarea. O sa imi uiti forma degetelor si o sa uiti tot ce uit eu insami. O sa ma uiti, cum am uitat numarul de telefon al bunicii. O sa uiti, cum uitam ca a trecut ora unu a serii si noi inca nu dormim.

   O sa uit ca am scris textul asta si o sa uit ca imi venea sa plang, caci n-am reusit sa scot nimic din toate ce se ara pe campul meu neuronal. O lacrima? Un cuvant? E mult. E pace si razboi. Mintea mea penduleaza intre cele doua, ca intre sentimentul de foc si de gheata: sunt neutra in coconul meu. Sunt complet umeda pe interior, pe si deasupra venelor. Sunt ceea ce nu vreau sa recunosc, dar ma roade si inunda pe dinauntru. Sunt o sticla ambalata pana la gat cu motivul ca ceea ce este in interior, e sacru. Ce strop va vedea lumina zilei, sa se usuce pe teren, sa-l culeaga vantul, sa-l picure de pe cusatura pelerinei de ploaie, sa pice pe foi pe care scrii, sa cada pe podeaua proaspat data cu mopul, deasupra marii, deasupra picioarelor, pe stomac, in brate, in propriile brate, pe jos, ghem, in pat, animale, cer, cere si plange o data cu noi, cand noi nu putem.

   Ne punem mainile la ochi reciproc in autobuze si ne prefacem ca n-ai ochii rosii sau cum te uiti cu intentia sa imi zici ceva. Ma voi preface ca nu imi bate curentul la ceafa in camera asta inchiriata intr-un oras in care ma simt mai singura ca oriunde. Cand camera asta e asa pustie la patru si nimic nu poate trage draperiile si chiar sa lase ochii in bezna, sa nu mai caute, sa nu mai pice crucis, sa nu mai gandeasca. Cum faci ochii sa taca? Cum faci sentimentul de camin sa iasa cativa centimetrii din balcon, in casa? Cum sa iti explic faptul ca la mine iese in casa, dar nu intra? Cum sa iti spun ca sunt un explorator loial? Cum pot spune, in timp ce vorbesc atat de mult?

   Cum fac sa nu mai scriu la persoana I?

   Kilometrii de sens, stropit subit pe o sina de tren care a taiat un oras ca pe un sandwich la toast. Un intelectual care si-a facut planul de bataie: de la ora cinci a vietii in acest deceniu, totul se va aplica. Toate structurile, toate notiunile, se vor intensifica. Toate actiunile vor prinde contur.


miercuri, 10 iunie 2020

Taurul și omul


   Elliot Moss - 99 & so many others

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa abuzez de puterea cu care imi tin toate sentimentele adanc varate intre doua tigari la bucata, dintre care una este imbibata cu transpiratia cu care o tot framant.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa observ toate lucrurile minore, adierea de vant, mirosul puternic din tufele de caprifoi. Banca abandonata, fara scaune, inalta dintr-o curte interioara, inconjurat de-a dreptul de blocuri prea scunde sa se poata ridica impotriva vasului neanimat de pe masa: omul. Pomul de langa care acopera o banca cu o singura scandura ce se indoaie lejer sub greutatea unor transpiratii oculare, la lumina unui balcon pribegit de la parter, cu sunetul unui mixer pe fundal.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las la canal sa curga tot sangele victorios din mine, in timpul in care ating pielea cu gel, mana, gel, burete. Cum din tot aburul, muzica se aude infundat, cum, difuzorul se aude din ce in ce mai incet si cum dusurile lungi sunt mult prea periculoase pentru gandurile ce se tot nasc si curg, se scurg. In prima faza, imi da imbolt si putere, dupa se tot scurge si se duce.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las ochii in pamant, desi stiu. Iubesc sa refuz, cand vreau sa primesc. Iubesc sa gasesc detaliile schitate ale unei actiuni care a durat o fractiune de secunda si sa o prajesc sub lampa, in timp ce-mi spal cugetul cu o carte buna, peste care randuri nu ma pot concentra. Recitesc, recitesc, iar lampa-mi devine soare si cer si "buna dimineata" soptit, infundat, cat sa se auda un ecou de la pat la masa si inapoi spre ureche. Iubesc sa stau aici in lumina confuza a becului meu, refuzand sa-ti am capul, linistit dormind, pe pulpa mea dreapta, in timp ce, in pozitie turceasca, laptopul isi are locul, iar scrisul imi alina gandul, iar tie, visul.

   Iubesc sa te folosesc in favoarea imaginatiei mele. Iubesc sa te strang in palma, sa te tot strang, sa-ti simt degetele, pana devin ale mele praful de pusca cu care-mi doresc sa scrii ce iti doresti si sa ma-mpusti cu dorintele tale pana cuvantare nu va mai exista, ci actiunea. Imi doresc sa fiu actiunea, daca pe ea n-o pot avea. Imi doresc sa fiu fuga propriu-zisa si nu sa simt sau sa devin intepatura dintre coaste de dupa. 

   Cuvantul de mi-l pasez aleator cu limba de alergator, cuvinte relationand ca toreador si taur intr-o arena libera care nu aude si nu spune, care aude si spune, care tace si zace intr-un colt de camera si de paragraf. Reductionismul tacerii, deopotriva al emotiilor care nu isi au o explicatie, care strang universul in care toreadorul chinuie taurul, in care muritorul ucide nemuritorul. Paradoxal, care expandeaza lumile si traseele prin care taurul scapa si fenteaza, alearga si doarme linistit la o margine de iaz.

   Cum se scriu cartile pe care nu le pot citi? Le scriu eu.
   Cum se vorbesc tacerile pe care le auzi? Prin doua.
   Cum se face balconul, campie? Prin doi tauri, fugarind un singur om.

   Iubesc cu certitudine sa respir aerul cu care generam idei, prin care se scalda oamenii in ape atunci cand e involburata, cand gravitatia si fluxul vine peste val, cand cazatura e un susur linistitor, cand adunatura pufoasa de sol se face namol, cand se face pauza de predare a stafetei dintre doua atitudini, in doua conjuncturi, cand doua drumuri se bifurca, cand se fac intersectie si se urla din masini si se claxoneaza, pentru ca marea pe care o impingem de pe balcon cade peste oameni ca un val; sa nu mai vada ura, sa asculte taurul cum se adapa si cum traieste linistit. Cum impatur cateva momente in minute. Cum devin pagini? Cum se ingana in priviri. Cum se naste vortexul atemporal in care pic, copilareste?

   Un pic de timp, mai mult, mai in urma. De atat am nevoie pentru o liniste sau doua. De atat am nevoie sa te privesc un pic mai lung. Sa uit de tremurul cu care ma gandesc mult prea mult si sa sovaiesc copilareste in jurul taurului care m-a observat. Sa convietuim impreuna, cu dorinta de a creste si de a descoperi impreuna. Omul si animalul. In cateva momente mai in trecut, sa poata invata copilul pe taur sa te vada, cum vede omul. Sa devii o nemurire, o nestemata in taramul animalier, un colier de mici perle impartite prin soare, cu ajutorul ploii, asternut atent pe nuferi, plutind intr-un gol. Cu totul, tot ceea ce oricine poate oferi perfect, eu n-as putea. N-as putea sa nu te vad. N-as putea sa nu te-aud. N-as putea vorbi mai mult, n-as putea. As putea sa... toate lucrurile pe care nu le poti observa, dar care exista si care pot exista. As putea sa tac, dar oricum o fac. In tumultul conversational, tac malc, adanc sub nufarul pe care te alinti la soare. Iata-l cum apare pe cer! Fura ochii si-ncalzeste, iar eu bolborosesc oxigen pe sub apa, sub pretext de filtru pentru pesti.

   Cand eu devin soare, nufarul se rastoarna si devii intregul lac. Fata in profunzimea masei si tot fundul lacului te inveleste, iti serveste drept asternut. Imi cant ziua aceea, incalzindu-ti culcusul, tu nestiind. In nestiinta mea, e mai placut sa fiu noaptea, sau umbra salciei de langa care te priveste imbaindu-te in soare si in toata splendoarea. E dureros sa n-o pot vedea, dar nu as avea de ales, asa ca aleg vesel s-o fac. Refuz sa nu vad. Refuz sa fiu om. Refuz sa fiu cel ce poate sa te disturbe.

   Iubesc sa ma autosabotez. Dar doar asa stiu ca pot iubi. E un sabotaj nevinovat, vinovat fiind cugetul care toarce emotia, care o gandeste in cuptor, in loc sa o scoata din el si sa o lase la racit pe pervaz. Iubesc eterul cu care se sterge mintea in clipa asta, sa-si stearga niste ganduri care poate lasa mintea in veghea lampii, pana la rasarit. In veghea cartii care se linisteste, ascultand pasarile de la ora cinci. Un soare care vrea sa rasara, pentru care ma acopar, caci caldura din cuptorul meu intern e suficienta, iar oamenii responsabili de tava sunt toti cercetatori stiintifici care diseca ideea de "emotie".

   Urasc soarele. Urasc vara. Nimic exact. Nimic batut in cuie. 
   O bluza batuta de vantul de la mare. Te rog, ia-ma de pe sarma si pune-ma la umbra.


sâmbătă, 6 iunie 2020

Timpul n-a murit




   In timp, o aruncatura catre o responsabilitate aparte. O nevoie constanta de a crea momentul perfect de a fi, in sine, un om perfect. 

   O zi calduroasa, asteptata de toti. Claustrare intre trei pereti, toti deschisi de sticla care incinge pulpa expusa, intinsa peste fibra de lemn. O pisica tarcata facuta carliont, bucla in parul prea drept sa aiba o opinie fata de umezeala careia ii este imuna. E o minciuna, trecuta pe obrazul marcat de o lejeritate inganatoare, trecand catre visele de dupa-masa. Un sant sapat in obraz, un zambet surd, fixat cateva unitati de timp, nespecificate. Tricoul trecut peste abdomen, rulat in puterea caldurii care-l fixeaza. Ganduri care prajesc mai tare ca orice soare. Ce este timpul?

   Ticaitul molcom din camera. Un geam larg deschis catre lumea interioara a apartamentului care nu se aude. O libertate care teoreticizeaza ideea masiva de a fi productiv, neavand nici cea mai vaga idee ce inseamna, ca si concept si ca notiune propriu-zisa, aplicabila.

   Se intoarce pe-o parte. Coatele lipite strans si pumnii lasati in voie sub obraz. Alte santuri se vor crea in vremea crearii, a productivitatii invizibile; responsabilitatea de a intelege, inainte de a acuza propriul sine pentru ceva ce se vinde, se da gratuit pe toate gardurile, pe toate ecranele, din toate gurile si toate urechile care doar asta aud. Si cand nu vor sa auda, inteleg si repereaza, se antreneaza si se congrueaza in termeni periculosi. O impingere fortata intr-o tacere deplina a unui apartament in care te invarti ca un leu intr-o cusca. Dar cand leul stie ca e rege-n natura si isi face lacas in urbanul muritorilor? Cand omul cere de la sinele propriu ceva ce nu-si poate darui in clipa cererii?

   Cumparam placeri instantanee. Un pachet de tigari cu douazeci de lei, platit cu telefonul. O bere si dorinta imediata de a fi rupt. Un articol citit si dorinta de a stii totul, desi, "totul" e un miraj pentru clipa lui "acum". E un criminal care acuza tradatorul din oglinda. E gura mare care are mainile mici. E masina cu benzina fara drum. E Tinder pentru o comanda de amor, venita prin Glovo, asezonata cu un sos de validare instantanee pe Instagram. Deschiderea laptopului si oftatul de dupa doua ore in care zici ca e greu ceea ce faci, cand, in fond, ti-ai luat lucrul si l-ai plimbat prin tot taramul, dar mai deloc catre tastele si dorinta ta arzatoare de a fi productiv. De a fi in trend cu modul acesta de traire, atat de extrem, incat iti invalmaseste organismul. E o cursa de Formula 1, unul cu altul. E formula de trei simpla, in care crezi ca asta e ziua cand vei schimba ceva, deschizi telefonul si te aglomerezi cu informatii aditionale, iar, intr-un final, avem clasicul oftat, sau vocea acuzatoare de la finele zilei care iti spune rapid cat este ceasul si ca trebuie sa iti bagi dispozitivul la incarcat.

   Niciodata pe tine.

   In caldura arzatoare, au existat momente placute si izbitor de diferite. Geamurile au prezis secrete care se infaptuiau prin grai si imaginar; timpul statea intr-un pahar si se dispersa greu. Devenea particule prin evaporare pentru o transpiratie intracraniana si pentru enunturi scurte, prin metamorfozarea scrisului, acum. O displazie de timp voita de scriitor pentru a compara termeni si de a ingana mai multe intr-o bula de informatie citita. "Sper sa iti pot penetra mintea prin limba mea natala, buclata si scrisa".

   S-a dezis de timp. L-a acceptat si redescoperit recent, prin orologiul aproape antic, cu limba care indica ora, degetul care trece peste minute, intocmai ca un prescolar peste primele litere si o limba care goneste peste secunde: asta e limbajul. Daca doar asculti timpul, il ai. Daca doar asculti si esti constient de existanta lui, il ai. Ideal, il ai pentru ca existi si visezi, pentru ca tu creezi si il imbalsamezi pentru momente viitoare. Timpul nu moare fara de cunune, decat atunci cand te stresezi ca il pierzi. O vorba romaneasca, "ca toate in viata". De ce te irosesti sa iti pierzi vremea, studiind istorie, daca momentul acesta nu il valorifici? Pentru ca, paradoxal, nu e irosit. Daca scrierea aceasta e liniara, episoadele sunt sarite. Momentele cand scriitorul a trait cu adevarat nu se rezuma la un studiu continuu si la o scriere prelunga, ci la imersarea in fragmente milimetrice din trecut, asezate pe rafturi craniene sub forma de crestaturi pe vaile neuronale. E o experienta care nu se concentreaza in timp, cu limite ca "o sa scriu pana la ora patru", "o sa scriu despre...", desi, cu ultima, asa porneste. Nici aici nu e liniar timpul.

   Nu pornim cu gandul spre a gasi inspiratie, cand inspiratia sta langa noi si respira lumea din jur. Nu deschidem gura, decat inutil, pentru o dispersare a lucrurilor care cu adevarat se simt a fi important de evocat verbal. Nu putem trai prezentul unei scrieri, daca toate elementele experentiale stau sa se mureze, sa nu deranjeze pe altcineva. Scriitorul nu exista pentru nimeni si nimic, ci pentru a trai tot si toate. Pentru a gasi un statement lucrurilor frumoase care nu se vad in oglinda si pentru a intoarce idilic buclele prin sonate lirice care au relevanta doar citite in cugetul pustiit de lumea exterioara. Scriitorul creeaza o lume in interiorul lumii tale, prin experientele omului in care decide sa se ascunda: timid, obiectiv, rece si deopotriva cald. E o definitie care fizic nu exista. Si fizic, testeaza prin om, care e responsabilitatea unui moment, fara ca "responsabilitatea" sa se simta ca o constrangere formala. 

   Responsabilitatea fata de timp se naste din doua: functiile premergatoare, practice si latura afectiva, constientizarea si motivarea individuala de a realiza ceva. Aici, "a realiza" inseamna a pregati un ceai, a fuma linistit o tigara, a imbratisa copacii minute, a vorbi cu cineva drag despre orice, a muri timp de un minut si mai mult, a sfida timpul prin placerea trairii lui. Responsabilitatea plantei tale valoroase e de a se bucura zilnic de apa, o raza de soare, poate niste muzica si o iesire la aer. Efectele responsabilitatii momentului lui "acum" o fac sa creasca si sa produca frunze, flori, oxigen si nevoia de a-i schimba vasul, fiind acum actualmente prea mare sa mai incapa in el. Cat de diferit poate fi un om?

   Prin rasucirea trupului si momentul de trantire a spatelui de canapea, se trezeste molcom dintr-un somn al constiintei si al analizei. Exista in sase iunie ca trup si suflu care doreste sa se cameleonizeze printre oameni, in secret pictand prin minti.

   Pictand sever, aproape ora trei. O sambata asteptata de multi, dar doar o zi in care se poate schimba totul. Asta e puterea unui moment, unul singur, esential, iar o zi are mai mult de un moment. Mintea ne capteaza in momente pe care poate nu le-am trait si ne aglomereaza, referinta fiind internetul si informatia extenuanta. Un ceai zacand la fund de stomac, se perinda lent in organism. O schita mentala pentru o scriere care nu e cea de fata, ci cea pe fata careia se picta lumina lunii intr-o seara cand timpul era responsabilitatea a doi oameni catre un singur moment. L-au fructificat. L-au creat.

   Timpul n-a murit,
   Ci s-a trait.