Mă prezint ca păstrător de mari taine şi de respect. Mă-nclin în fața sufletului dumneavoastră, deşi nu mişc decât muşchii feței în încordare când dau să citeşti cuvânt de-al meu. "De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă" (Marin Sorescu), chiar da.
Emoția o păstrez în acțiuni de zi cu zi: într-o cafea, într-un sărut, într-o strângere de mână. Sunt acele clipe care sunt acolo şi sunteți şi dumneavoastră în peisaj. Momente alegorice pentru fiecare dintre cei cu care interacționez, lângă cei cu care respir, lângă, lângă...
Pot să par a fi pe lângă. Uşor te răzgândeşti când mă citeşti, pe rânduri şi nu pe ridurile de expresivitate care-s în latent marş spre seriozitate. Momente sincere când zâmbesc fără râs şi când seriozitatea se-ncruntă pe chip şi se uită-n gol. Dacă mă strâmb, ironizez situația complicată în care ajuns-am din pricina sentimentului, peste mine, peste dumneavoastră.
Ca să ce? Să creez. Cam asta e menirea mea. Simt profund, transparent, orice vânt şi orice gând, oricât de îndepărtat. Materializez sentimentul tău de-atunci, amplificat de mii de ori. Mă iei de braț şi mă ții la piept: o emoție. O emoție, una care-i chiar peste mine este aceea a ochilor umezi, a trupului tremurând pe două picioare, a îmbrățişărilor acelea lungi: rezultatele descoperirii unor sentimente, radiografiate de mine.
Câteodată este mult prea greu să car cu mine totul. Toate trăsăturile astea pe care le car şi-n pielea goală. Sunt un paradox. Un mister. Ceva complicat. Proză fac eu. Nu ştiu dacă mai am cititori. Am vrut să renunț. Să renunț. Da, la tot ce car. Da, ştiu, n-ai fi crezut. Mai şi desenez în profund spirit creator. Mai mult simți prin ce scriu decât o faci printr-un sărut. Cu mine?
Ei bine, cu mine vei vedea altfel viața. Mă rog, dacă ai vrea. Eu sunt, rămân, liniştit, adolescent cu gând şi chip serios care cade, care ar vrea să vă vorbească, dar are cuvinte mult prea frumoase în spatele banalelor cuvinte, cuvinte spuse; e din partea mea țigara. O dau la conversații profunde. Paradoxal. Mereu cer altora. Poate caut profunzime.
Scriu şi scriu şi scriu. Toți ştiu asta despre mine, dar nu mulți citesc. Ceea ce mă face să renunț. Apoi îmi amintesc. Mă-mpunge un sentiment şi public, cu speranța ca cineva să mă citească şi să mă creadă: refuz să cred că sunt om. Te-nțeleg pe tine, nu pe om. Omul e complex, dar e materie. Tu eşti ceva peste om şi oame, deşi chiar şi genurile sunt irelevante. Ne desparte de noi şi ne face trupuri plăpânde. Puțin joc de imaginație: individualiştii oameni, cred în unitate, vor fraternitate, se urăsc între ei, poartă pică, se holbează, hăituiesc, profită şi ucid puritate. În acelaşi timp, alți oameni care sunt total opusul. Încearcă să construiască ceva. Pe-aceia nu-i văd oameni; le dau orice formă, numa' de om nu.
Văd frumosul în orice şi în oricine. Sunt om, dar acel om pe care nu îl percepi ca fiind real. Sunt. Spre mirarea ta, o să fiu, oricât ai fi vrut ca eu să sufăr. M-ai înlăturat? Am trecut peste. Asta nu-mi dă motiv să urăsc. Ba chiar mi-e aşa să văd ce faci şi dacă eşti bine. Mă bucur dacă e totul cum ți-ai dorit şi dacă ți-e pace în suflet. S-ar face dezechilibru dacă aş îndrăzni să te-ntreb direct. Subtil, fără prea multe cuvinte spuse.
Mă concentrez asupra mea, doar pentru ca după să pot schimba ceva. Sunt lipsită de regulile altora. Am principiile mele şi iubesc rodul frumosului din urât. Îmi place ploaia. Îmi fac rău câteodată ca să scot pură artă care să exprime ceva. Să te facă să simți ceva într-un context al unei epoci care se bazează pe negare a sentimentelor şi pe violență.
Arta te face să simți ceva. Arta vrea gesturi de emoționare, de pierdere în gânduri... te vrea om. Te vrea om cu adevărat. Eu ştiu că sunt. Nu sunt înțeleasă şi nu am nevoie să fiu. Aş vrea ca voi să vă vedeți şi să vă înțelegeți. Vreau să vă ajut. Ăsta e cuvântul din DEX şi îl ia o amețeală ciudată în proza mea.
Pentru tine, cititor. Pentru tine, prietene, vagă circulație trecută prin venele mele, chip lung, oval, pătrat... schițat. Sugerat. Rostit om printre cugetările mele. Om cu rost în viața mea de adolescent. Părinți, jumătate existenți şi rude imaginare. Pentru tine, nepoțica mea pe care n-am văzut-o la chip în real. Pentru ai mei frați mai mari, departe. Pentru colegii mei, de generală, liceu şi facultate. De la management, arhitectură, arte şi litere. Din Constanța mea, Bucureşti, Cluj, Braşov, Ploieşti, Iaşi, Mioveni. Pentru lumea asta şi toate frumoasele chipuri prinse-n genele mele când îi contemplez pe toți.
Mă vezi activă şi sunt. În sinea mea, totul e latent. Faci un pas astăzi, îl voi avea în minte jumătate de an. Spun un cuvânt acum, îl voi prelucra demult trecut de doişpe noaptea în beznă. Ştiu bine ce fac, dar foarte bine nu cunosc nimic din toate astea. Oricât aş studia, n-am cui a-i da totul şi mă deprimă. Ştiu ce e acolo, dar nu sunt oameni care să încerce să afle. Când au reuşit, au fugit. Am cultivat regrete şi temeri până la un moment dat. După le-am depozitat în scris şi le-am lăsat acolo sub altă formă.
Te iubesc.
