Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 10 februarie 2014

Lucruri

Duran Duran - Ordinary world

   Vorbesc de străzi, vorbesc de oameni, vorbesc de sentimente şi de cuvinte scrise într-o doară pe foi scrise în formă de scrisori, netrimise, ţinute, pliate, într-un caiet. Ascunse. Cu gând să le dau, să le trimit, să fie citite, sentimentele mele să se afle şi să aştept un răspuns. Sau un gest. O expresie facială care să-mi dea verdictul brutal sau inofensiv. Dar nu am curaj.

   Văd cum se scurg alţii, cum cad, cum îşi riscă vieţile pentru alţii, cum mor. Cât de scurt este timpul nostru, cât de muritori suntem, cât de neştiutori, cât de orbi. Cât de reci. Cât de fricoşi să facem lucruri care le-am regreta sau dimpotrivă. Cum mă învârt în jurul a câtorva subiecte în scrierile mele şi în care nu fac altceva decât să povestesc. În cuvinte întortocheate, dar o fac. Şi cum mă tem la fiecare îmbrăţişare. La fiecare impuls în stomac, să nu se simtă şi-n afara trupului meu.

   Mi-am găsit impuls la patru dimineaţa. Scrisesem un sms cu mesaj interesant, cu multe fraze. Am vrut să-l trimit. Eram speriată şi nu puteam dormi. Mă gândeam în oboseala mea că m-aş elibera de o povară, de o obligaţie morală ce o am doar eu. Şi nimeni altcineva. Dar nu l-am trimis. L-am salvat şi m-am gândit multă vreme după scrierea lui să-l trimit. Noaptea era lungă. Chiar şi-n cele trei ore rămase până la părăsirea dormitorului meu, părăsirea casei pentru drumul tubului meu cu desene. Aveam timp să-l trimit. Am ales să dorm, să ignor sinceritatea mea. Iar a doua zi m-am gândit tot timpul la acel mesaj. Am regretat. Iar acum am o urmă de regret. Consider că am făcut un lucru bun. Că n-am distrus acţiunea de astăzi, de mâine şi de multe zile de-acum încolo. Că-i sentiment, iar sentimentele se duc. Dar greu se dezlipeşte mâzga asta de pe pielea mea, greu mă vindec de gastrita apăruta brusc când mă atinge, când îmi vorbeşte, când mă priveşte. Când mă sună.

   Am învăţat de la om drag că scepticismul trebuie să-l aplic în orice bine. Că nu trebuie luat de bun binele şi dulcegăria, că sigur se ascunde ceva în spatele acelei feţe zâmbitoare şi a acelui glas mieros. Există scop personal. Iar asta este lucrul ce-l dezgust cel mai mult în lumea asta.

   Am vrut să ştie, vreau să ştie, dar totuşi ezit. Se poate afla într-o clipă. Dar nu ar mai fi lafel. Sunt om muritor şi mi-e frică de gândul celuilalt. Am creat bănuieli şi probabil ştie din gura unui păcătos. Un om mizer, murdar, poate bolnav. O scursură morală. Iar sentimentele nu merită să fie transmise din gură falsă, mincinoasă, fie chiar şi unica informaţie dată acelei persoane să fie adevărată. Nu suport ideea că ştie şi totuşi face pe om neştiutor. Şi totuşi, se leagă. Totul. Mă zboară în faţă, în dialog normal, cu subiect deschis despre omul ce-i este foc pe sub piele. Mă simt stânjenită. Închid subiectul discret. Nu se merită.

   Rămân în casă, cu hanorac negru. Îmi pare rău de oamenii morţi, cu zbor după mesajul meu, după momentul meu de linişte în plină noapte. Rămân astăzi, scris în caiet de biologie în colţ ca dată, 21 ianuarie 2014. Rămân cu cărţile mele, pregătite pe raft, nerăbdătoare să le atac şi să le violez în plină vacanţă intersemestrială. Rămân eu, om muritor, cu unghii scurte, cu reţineri, cu teama de lucruri morbide. Rămân cu nopţi albe, de frica imaginii ce ar putea apărea la aţipire. Rămân cu trauma din 29 decembrie, ora două după-amiaza. Când avântul meu s-a scurtat şi când am devenit vulnerabilă la şocuri, când nu mi-a mai priit deloc alcoolul şi tutunul. Rămân cu iubirile mele ideale din cărţi, unde mă refer la iubire fără diferenţiere de sex şi fără urmă de violenţă. Unde dragoste e pentru o persoană. Cum Felix tânjeşte la Otilia şi cum Eva tânjeşte la fiul risipitor. Şi cum tânjesc şi eu la persoana mea cotidiană, pe care o văd mereu, pe care o simt, pe care o vreau în cel mai firesc şi asexual mod. O persoană pe care aş duce-o la Turda, cum s-au dus ăia doi din cartea mea de suflet. Cum au rămas o vară la Constanţa cu dragostea lor şi cu haine ponosite, fără bani, cu cazare la oamenii Domnului şi cu hrană înotătoare.

   Regret că suntem atât de muritori, de slabi în atitudine, de graşi în mârşăvie. Regret c-au murit doi oameni. Nu regret că le regret decesul. Regret că n-au fost ajutaţi la timp. Regret că au văzut moartea încă din timpul vieţii. Regret că-s slabă, că pot să recunosc şi nu o fac. Regret că n-avem timp pentru totul. Că poate aş putea recunoaşte şi totul s-ar duce, iar timp să repar n-aş mai avea.

(31 ianuarie 2014)

sâmbătă, 8 februarie 2014

Drept

The Bug - Catch a fire

   Stai drept în faţa fricii tale cele mai mari. Stai drept în faţa oricărei primejdii, cu bărbia sus, cu încredere în propriile forţe. Stai drept ca o linie în punctualitate. Stai cu ideile în linie dreaptă, la nevoie şercuită. Iar linia preferinţelor tale să fie doar a ta. Să n-o mai vadă nimeni. Căci e a ta, în culorile tale, în modelul tău şi-n forma ta plăcută.

   Turnată dreaptă a ta măduvă-n coloană, cu muşchi înconjurându-ţi oasele. Cu tremurături să te ameninţe propriul trup, iar tu să-i dai peste bot, să se retragă. Să nu-ţi pierzi personalitatea în încercarea de a fi altcineva. Să nu te pierzi pe drum, ca la finele cărării urmate de tine, tu să nu te mai găseşti. Să nu citeşti ce vor alţii şi să nu simţi lucruri forţate. Să nu pretinzi sentimente forţate cu tovarăşii.

   Eşti om ca tot omul. Limitat, dar plin de nebuloase în minte. Plin de voinţă şi frumos. Eşti mergător, biped, apuci, miroşi, vezi. Şi nu te limitezi în ceea ce vezi. Poţi vedea şi dincolo de linia orizontului, poţi vedea şi dincolo de irişi, poţi vedea chiar şi dincolo de cer, în liniştea unei nopţi de vară. Poţi face orice vrei. Eşti ambiţios, iubeşti, trăieşti în orice mod posibil. Eşti ţesut ca tricoul de bumbac: din fire subţiri de la ai tăi, colorate şi diversificate şi ţii de cald pe pielea omului ce te alege deliberat. Ai contact vizual cu cei ce stau drepţi şi te ating. Parcă simţi că poţi şi tu. Fără omul ce este pe tine, fără căldura emisă de acesta.

   Eşti om independent. Eşti carne vie. Ai miros de parfum la încheieturi şi pe gât. Ai păr lung sau scurt. Şi ai mâini -ca toate celelalte- care, în simplitatea lor, pot face atât de multe gesturi, pot transmite atâtea, pot ţine atât de aproape. Şi mai sunt legate şi de antebraţe, cu vene înşirate pe sub piele. Sau doar cu pielea fină ce doboară şi leagă antebraţul de braţ. Şi toate, mişcate de mama-umăr. Care mame-s două, şi ambele stau drepte. Pentru tine. Să-ţi aduci aminte că prin construcţie, eşti drept între fiecare cartilaj şi pulsează fiecare linie în tine, indiferent de forma acesteia. Eşti plin de contururi şi trebuie să apreciezi.

   Să te bucuri pentru orice lucru.
   Oricât de banal, el şi altele îţi formează viaţa

Stay tunned.

miercuri, 29 ianuarie 2014

Viaţa la bloc

Arctic Monkeys - Fake Tales of San Francisco

   Amplasat la etaj par, nu prea sus, dar nici prea jos, bloc cu opt etaje şi lift ce a găzduit de-a lungul timpului un amplu număr de actuali adulţi, desigur, cu aceeaşi mentalitate de adolescenţi rebeli ce au avut-o pe vremea când încă locuiau la bloc, cu familia părintească, locuiesc şi eu. La apartamentul de pe colţ, unul din colţurile etajului meu, la numărul format din dublul etajului meu, număr care adunat dă cifră cu numerologie pozitivă în basm.

   Nu pot zice. Fiecare apartament are povestea lui. Aşa cum vis-a-vis a stat o femeie tare cumsecade, din legende, Lenuţa Mahera o chema, care de cancer s-a prăpădit în jurul vârstei de treizeci de ani. Tot aşa cum deasupra acestei femei a stat o altă femeie, cu care s-a certat pentru o buca' de porc în preajma Crăciunului, şi a cărei ură a făcut ca nebuna de la etajul superior să-i bată în podea Lenuţei "morţii cu morţii, viii cu viii", pe când aceasta era pe patul de moarte. Şi tot aşa, cum familia Mahera s-a mutat, cum alţii au venit, au vândut, au murit, sau au născut.

   Am rămas uşor confuză. Pe vremuri, când eram a treia şi tot ce făceam era să mă car la şcoală şi să mă întorc cu Andrei, băiatul de-o vârstă cu mine de la şapte, şi să tastez codul de la interfon (căci el era mai scund ca mine), toţi căşunau pe mine cu apelative şi mă strigau pe prenumele meu, ăla comun. Iar acum, când mă întorc singură de la liceu (căci Andrei nu mai merge pe acelaşi drum cu mine), adormită şi intrigată oarecum de cartela mea inactivă care nu mă lasă să intru în bloc, mă trezesc cu câte un indian lângă mine sau cu câte un tip dubios, total necunoscut, care se pare că-mi e vecin. Dau "bună ziua" la lift, iar respectivul îmi răspunde cu privire confuză. Dau din cap şi o iau pe scări.

   Singurul mod în care îmi place să merg cu liftul e ori atunci când sunt fără vlagă, ori atunci când am un marker interesant pe care vreau să-l testez sau când doar vreau să-mi las capul pe oglindă şi să meditez în intimitate, gândindu-mă la o posibilă cădere în gol cu liftul. Dar e foarte puţin posibil ca tocmai mie să mi se întâmple.

   Astăzi, pe vreme rece şi-n care n-aveam chef de nicio poveste fantastică, stăteam cu mâinile la spate, privind apa plutitoare din balcon, cea care fusese zăpadă ieri. M-am ghemuit în pat, împăcată cu ideea unei enigme, ba chiar a Otiliei. M-am împăcat cu ideea că nu-mi pot încălzi mâinile cu o carte rece şi nici imaginaţia, cu o naraţiune plată, plină de case, de descrieri arhitectonice care nu mi le pot imagina, decât parţial şi incomplete. În treizeci de pagini, cu frig în oraş cald, cu pătură gri pe trup colorat. Speram la ceva interesant în cadrul romanului, dar singura acţiune dinamică a fost dezgolitul trupului meu în mers mărunt pe parchet, apoi, treptat, mutat pe marmura îngheţată din hol. La ciocănitul dinamic în uşă, la auzirea prenumelui comun, la glasul cunoscut, am făcut eforturi. Deschisesem larg uşa, din a cărei crăpătură făcută, mi s-a luminat tot holul. Mă prefăceam adormită în faţa unei femei ce m-a ţinut în braţe la vreme de vulnerabilitate evidentă. M-a întrebat, am dat din umeri şi am urmat marmura, pe când vecina de la şase, Mariana, mă urma fără s-o fi invitat. Am arătat, a ales, iar în timpul cât nu mă uitam, a vuit ca vântul pe uşă, închizând-o şi trântind uşa de la lift.

   Spontaneitatea vechilor vecini nu mă miră. Nici atitudinea lor familială faţă de mine. Nimic din ceea ce mă surprinde la vecinele studente de sub mine, ce trag chiulabale în miez de noapte şi nimic din ce face omu' rocker de de-asupra mea, căci mereu a stat la număr impar, la tavanul ce lui îi este podea.

   Ceea ce mi s-a părut mereu un paradox a fost viaţa la apartament. Sincer.
  
Stay tunned.

joi, 16 ianuarie 2014

Inkliteratură #2

   Sticky Fingers - Headlock & Caress your soul

   Exista o poveste pe care o repetam continuu. O poveste pe care o tinem, o stim si o acceptam. Este povestea fiecaruia. Iar a mea este povestea zilelor pe care le merg pana la varsta de saptesprezece ani, povestea unui liceu de arte, povestea unui om drag si al unui indiferent. Povestea unui om ce m-a format si a unuia ce este mereu cu mine. Povestea omului ce da orice pentru mine.
   Realizez ca aceeasi poveste incepe cu acelasi protagonist, cu aceeasi fata obosita in oglinda de la baie si cu aceeasi cana de cappuccino bauta pe fuga matinala. Aceeasi poveste cu acelasi lacas, aceeasi actiune cu acelasi scop. Stratul e lafel zi de zi, dar substratul pare ca se modifica progresiv. Sentimentele se schimba. Ambitia creste sau descreste. Oamenii pier din inima. Aluneca pe aorta si-n sange, pana-n colturi nebanuite unde sunt sinele in care merge acest tren cu persoane: venele. Dar persoanele nu dispar. Raman acolo, ca un blestem pe care trebuie sa-l duc, cu corp si suflu pe unde apuc.
   Povestea mea, mergand pe treptele spre saptesprezece ani, ma sperie de la zi la zi. Am fost delasatoare, pana am realizat ca tot ce fac cuprinde sfera povestii mele identice. Iar atunci am inteles ca-s dependenta de protagonist. Ca protagonistul nu mai simte ce a simtit ieri si probabil astazi simte ce va simti peste trei zile. Nu se intampla nimic magic, nu exista numere cu investitura magica. Poate doar in zile in care se intampla cate ceva tragic, lucruri carora nu le dam importanta. Cum ar fi 25. Sau 24. Sau poate 16. Chiar astazi, numarul asa-zisului personaj inert, fara prea multa implicare in povestea mea. Iar 13, zi nebuna, local pierdut, plin de amintiri.
   Povestea mea se clasa pe luni. Se clasa pe pasiuni lungi, dragoste puternica, platonica, pe numarul de tigari care-mi strabateau plamanii si pe lucrurile ce le planificam, dar nu reuseam sa le indeplinesc. Acum, se claseaza pe zile. Pe retardisme zilnice, pe imbratisari vechi, amintirile saruturilor ideale si amintirea idealului uman, fals, de langa mine. Acum, zilele-mi sunt cladite pe scepticism, idei, muzica buna, banci proaspat vopsite in galben, fara sentimentele de alta data. Au ramas aceleasi locuri in care ma opresc in drumul meu, ma uit si simt ce am simtit atunci. Sau doar imi amintesc de tot. Sau doar mimez, caci nu mai bat sentimente in panza sternului meu. Iar asta ar fi o minciuna.

   Este deja ianuarie, am saisprezece povesti si progresez. Am simtit foc, mai putin tutun si mai multa recunostinta. Am saisprezece ani si alte sase luni pana la treapta urmatoare. Am dorinte si oameni. Tanjesc la saisprezece ce mi-este sange pompat in vene, sau poate doar amintire vaga. Am zece degete si planuri mai mult de zece. Am sezoane preferate, in Skins doar sase. Am blog, povesti din zile in care aveam saisprezece, candva minus unu. Am blogger preferat, de pe vremea cand avea saisprezece. Am un sevalet, scris totul cu idei. Un birou. Un perete. O foaie.

   Saisprezece, numarul cu investitura magica. Numarul din povestile mele de cu lunile. Numarul cel mai afectat de o bestie bipeda. Numarul meu. Dar aceasta nu-i esenta povestii ce se termina diseara, dupa linistea miezului noptii. Este doar o zi in care mi-am ascuns teama cea adevarata de el. Poveste ce o termin cu cateva randuri ordinare pentru un om inexistent.

Poveste cu final fericit
Ca m-ai citit.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Marea în ianuarie.

Phoenix - Long Distance Call

   Daca pielea ti-ar fi ceara, n-as ezita s-o ating. De-ar fi ceara inflacarata, involburata, n-as retrage mana de la chinul unei atingeri. N-as face decat sa raman cu esenta ta pe palme, cu tine, intarindu-te si scorojindu-te de pe mainile mele. Ai fi creatura pala, alba, dar tot n-as ezita sa te ating.
   Daca ai fi fost flacara, m-as fi incalzit la tine chiar si-n zilele de vara, cele cu soare. As fi facut bezna, sa stau in ea si sa te privesc. Sa nu apar in aria ta de lumina. Sa nu-mi faci chipul vizibil. Te-as fi lasat sa arzi continuu, in orice. Mi-as fi intins extremitatea sa te simt, cu toate ca m-as fi ars. Ar fi ramas semnul atingerii tale. Semnul ca sunt om muritor, ca nu esti ca mine, efemer, focule. Ca vietuiesti in orice si ca doar trebuie cineva sa te aprinda. Si te-am gasit aprinsa, faclie. Te-am luat si mi-ai distrus interiorul, mi-ai distrus totul. Imi fierb muschii cand te vad si-mi tresare ceva, parca deasupra pantecului. Si nu pot controla. Frica pentru foc mi-era cand mi-a afumat locul, iar dragoste sadica de el am primit inainte de prima tigareta. Apoi am vazut ceva sinistru, singuratic. Un om despre care nu stiam multe.
   E vreme buna, pentru ca arzi. Ca esti afara si faci lumina. Ca bucuri vietile oamenilor tai, din jurul tau. Ca esti om normal, dar extraordinar pentru mine. Ca imi citesti randuri pe randuri, cu tenta sincera de dragoste fara erotism.
'Pentru ca'-uri si 'pentru ce'-uri exista. Le pot insirui oricand, in mai mult de douazeci de cuvinte cu trasatura diferita si parfum personal. Chiar si-n ora de sase a diminetii, cand am doua ore de somn. Chiar si-n statie de bus, in doua minute, cat sa vina 43-ul. Chiar si-n convorbiri telefonice de cu 'ce faci' si cu 'de cand n-am mai vorbit'. Fiindca trasatura in limbaj mi-e bestie cu doua picioare, mi-esti tu, cititor superb, care-mi tii randurile in viata. Care le faci sa traiasca in memoria ta. In memoria fiintei aleia de neatins. A mea si probabil si a ta.
   In zi ca asta, as fi fugit pe plaja, sa zambesc. Ca o vad si ca e intinsa, de necuprins intr-o privire aruncata dupa geamandura. Ca e ceva sticlos pe degetele mele. As fi crezut ca mi-e bestia, dar e prinsa in pestera de caramizi rosiatice. Unde am vazut-o ieri, alaltaieri si multe zile trecute, ramanand cu sentimentul asta de palme stranse, fara linii trasate de mama in procesul de facere. Sentiment nu prea ordinar, de ceva sticlos. De foste lacrimi varsate, tristete ce-mi rupea sufletul. Venea din partea sa. Poate de aceea.

   Incerc sa ma scot din mare cu maini curate, dar e ca si cum as vrea sa plec de pe plaja fara nisip pe talpi. E imposibil. Este imposibil.

Stay tunned.

duminică, 5 ianuarie 2014

Oameni şi neoameni #3

Phoenix - Lost & Found

   N-am îndrăznit să scriu vreodată de ea. Nu am vrut să aduc răul ei nevinovat la mine pe blog. Făptură a cărei prezenţe acum mă înspăimântă. Idee a ei care mi se năruie în minte şi în subconştient ca o vorbă memorabilă ce nu mi-o mai pot scoate din minte.

   Era chipul său drăguţ care stătea cu mine după şcoală. Care mă însoţea dimineaţă de dimineaţă. Care m-a însoţit pe străzile 'celea care n-aveau vreo amintire bătătorită prin imperfecţiunea asfaltului. O dată cu ea, cu paltonul său crem, cu basca de aşa-zis conductor de tren, aproape aceeaşi nuanţă cu paltonul şi ochelarii mari, de o culoare portocaliu-vişiniu, închis, parcă spre un maro oarecum. Şi c-un nas lung. Mă amuza înfăţişarea sa. Când eram mică, era cu două capete mai înalt om ca mine, dar mie mi se părea că e un munte de om, uscăţiv, răutăcios, dar era acolo. Dimineaţă de dimineaţă.
   Când venea în vizite, nu stătea mult. Nu dormea la noi. Îi plăcea "în bârlogul său", cum obişnuia să spună. Câteodată avea prezenţa învăluită în mister. Alteori, lăsa să se vadă tot. Elegant fel de a se comporta. Câteodată.
   Biblioteca mea de-acasă, generoasă în operă, citită toată de astă făptură. Pe vremea contabilităţii la Eforie Sud sau Nord. Toate cărţile, comori vii şi palpabile, toate semnate de a sa mână. Cu semnătură sa. Şi o frază care spunea rapid ce i-a plăcut la respectiva carte. Lucrul ăsta nu l-am putut crede. Cum să fi citit atât de mult?!
   Era de înţeles. Într-o vreme când era om ocupat şi n-avea timp pentru alte delectări, citea. Orice. Şi-i crescuse fiul fiicei sale. Care, dupa zece ani, s-a pricopsit şi cu mine. Dar doar fiul fiicei acestei făpturi miraculoase, acum. După alţi şapte ani, când bruta plecase, începusem şcoala. De unde începuse şi povestea mea.

Mult nu vreau să zic, dar nici multe nu vreau să-i spun ei. Care se surpase din munte în depresiune. Mai scundă decât mine. Şi mult mai bolnavă decât era. Uşor, din depresiune a ajuns vale. A suferit. Şi o simt. Suferinţa ei. Mă lasă în fundul camerei mele, cu picături sărate căzându-mi pe clavicule, violent. Nu înţeleg de ce avea acea ură nefondată? De ce a rămas ca un viezure în bârlog? De ce de Crăciun? De ce atât de misterios totul? De ce ai sfârşit atât de urât şi şocant? De ce, Maie?

Dar te voi iubi mereu. Căci doar pe tine şi pe mama v-am avut ca sprijin. Mereu.

   Sper să fii fericită. Îţi voi scrie mereu. Îţi plăcea cum scriam. Iar acum o fac numai pentru tine şi pentru cel de lângă tine, pe care vreau să-l iubeşti ca aici, la Constanţa. Ca la Eforie. Ca la Sinaia. Ca pe pământ.

   A început deja 2014, dar nu te voi pierde în amintire. Nici nu pot lăsa suferinţa să rămână. Aşa că te voi lăsa. În rândurile astea şi-n alte câteva. Te las în lacrimile de pe obrajii mei. Te las în lacrimile supte de bluză. Te las în volatil, dar ideea de tine nu va muri niciodată. Aşa cum nici ambiţia ta n-a murit vreodată, în optzeci şi trei de ani.

duminică, 22 decembrie 2013

Scrisoarea

   Passenger - All the little lights

   Zi senină. De vineri, a lui decembrie 20. E plăcut. E frumos. E soare. E cald.

   Trupurile zvelte, omeneşti, se mişcă mai în voie, dezgheţate. Pomii se scutură de resturile îngheţate în zâmbetul soarelui. Pe străzile cunoscute. Pe străzile ale căror pietre bat ritmul mersului tău fericit. Cântecul clopoţeilor neauziţi de pe tălpile bocancilor tăi. Zâmbetul tău, în concurenţă acerbă cu soarele. Mă bucuri. În zâmbetul tău să mă oglindesc mereu. Dar e doar o dorinţă de-a mea, fata cu cerneală neagră, descalificată pentru ăst' fapt. Pentru că e frig şi port căciulă în urma ta.
   Câte o adiere de vânt îngheţat mai apare de printre blocuri şi te bate. Pe umăr, pe obrajii-ţi pistruiaţi şi pe genunchi, mângâindu-te brutal până sus. Nu faci alt lucru, decât să lăcrimezi, să zâmbeşti forţat şi să nu te opui culorii aprinse din obraji şi nas. Dai apă caldă frigului de afară, cu ochii tăi, buni ca pescari pe un lac magic. Unde oamenii să fie peştii acestuia şi unde ochii ţi-ar fi pescari. Ochi pentru care oamenii şi-ar scoate capetele de sub raiul lor, apa. Să se topească, căci au îndrăznit să-şi scoată capul din sacru. Să se-nece şi să moară. Pentru o privire de-a ta. Pentru un chip. Pentru un zâmbet.
   Nu cu faţa acoperită de material împletit în fel şi fel de moduri. Nu cu mâinile-ţi îngropate în buzunare, ascunse de văzut. Nu cu părul timid şi liniştit în fes. Nu cu doar câteva fire ieşite, mângâindu-ţi bărbia ca un amant, dintr-unul: din tine. Dar nu aşa.

Erai ieri, aşa. Acoperit chip doar pe jumătate. Îmi împărţisem timpul. Dar am ratat şi am pierdut. Pentru o secundă, îmi răscolisem toată dimineaţa. Nu ştiam unde să mă duc şi ce să fac. Să-ţi dau o scrisoare pentru care n-am dormit prima jumătate a nopţii. Şi pe care nu ţi-am dăruit-o. Orice rând, orice cuvânt din acele bucăţi de hârtie... nu erau. Nu erai. Nu se putea. Erau prea umane, prea comune pentru tine şi pentru tot ceea ce eşti.

Ai făcut din zi banală, soare. De mi-am lăsat geaca-n cui. De-am rămas doar cu gluga de la hanorac pe cap, pe părul care stătea supus, din dorinţa sa de a mă mulţumi. Şi totuşi scrisoarea...

Asta era ieri.
 
Sâmbătă, 21. Scrisoarea este şi azi. Şi tot zi, pe-atât de senină. Cu tine doar în minte - mă mulţumesc cu atât. Cu mine în casă, cu soare în draperii şi-n plete blonde - m-aş putea mulţumi. Cu zâmbet, cu prieteni în îndepărtatul nord, cu prieteni la N. Iorga. Cu ea, cu el, cu Ink pe genunchi - idealul. Cu mine, cerneală difuză, neagră, pe hârtie - mulţumire muritoare. O scrisoare în care povesteam lucruri pe care nu le-ai înţelege. O scrisoare cu o încercare de prietenie şi fără sentiment. Dar n-a reuşit.

Împachetată cu diverse cute, cu rânduri fără noimă. Începuse cu peisajul măiastru de gheaţă, din 2012. Era incredibil. Totul îmi mişuna pe retină cu o fericire indescriptibilă. Atunci nu te vedeam. Eram om orb, cu sentiment de om invalid: drăgăstos şi de-o ură inexplicabilă. Ură, doar pentru omul ce-l iubeai şi continui s-o faci. Acum, nu urăsc. Doar suspin şi tânjesc la tine în cea mai pură formă. În cea mai frumoasă formă a ei. Atunci, muream. De ură. De tot. Şi aşa, fiecare idee tâmpită din a mea scrisoare.

   Şi din două, am făcut una. Fără superficialitate. Fără eşec. Fără teama de a avea ocazia s-o citeşti. Fără foaie şi cerneală. Şi fără să-ţi menţionez numele cel sacru, pe care îl ador cu tot ceea ce te cuprinde.