Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 12 martie 2016

Fratern


   Pe limbă împleticită, găseşti cele mai potrivite cuvinte. Cele mai proaste circumstanțe care trezesc cele mai palpitante subiecte, rupte din cotidianul vechi, din cotidianul amintirilor cu oameni dragi. Cu un om mai aproape de suflet şi de rațiune mai puțin. Om mai aproape de suflet şi fără prea multă rațiune. Nu se pune problema de rațiune în situații nocturne de final de săptămână, seara.

   Sprijinit de un perete, stăteai şi înghețai de frig. În fața ta, om cu care ai împărțit totul: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare sentiment din care tot el te-a ridicat sau în care te-a afundat. Stătea acolo, îşi aprindea țigara. Începuse cu un gând, cu acțiuni vechi şi ați continuat cu confesiuni. Începuse pe vocea sa, scoțând aburi de fum şi propaga cuvintele în sinceritate. Ai putut observa. Ai simțit.

   Era vorba despre voi două şi despre toate ieşirile cu încheiere în neand, ca şi aceea în care erați afundate atunci. Cu veşnica "troscăneală", cu o idee de-acum trei ani, cum te ținea cândva de mână, dar a refuzat să acționeze. N-aveai idee pe-atunci, deşi ai dibuit. Ți-a rămas tovarăşă şi se vrea astfel; mereu acolo când ai nevoie de-o îmbărbătare de la "o aproape femeie". Băiețoasă cu păr lung şi brunet, cu forma buzelor care te-a fascinat mereu. Are ceva ce n-aş putea uita. Are ceva-ul ăla care atrage pe oricine şi nu condamn. E adevărat.

   I-ai recunoscut că ai privit-o ca pe un model, totodată fiind cel mai apropiat prieten de orice gen. Pentru ieşiri cu tentă sexuală din trecut, te-ai amuzat aseară: erați adolescente, pe jumătate adulte. Acum, doar undeva la jumătatea drumului spre maturitate. Ea plecată la facultate, tu încă la liceu. Diferență un an, puțin peste 300 km şi prieteni comuni, diferiți.

   Te-ar ajuta în orice. N-ai putea să refuzi să faci ceva ce-ți cere. Are ceva-ul ăla, dar am mai spus. Are ceva-ul ăla despre care aş putea scrie, dar nu găsesc cuvintele-mănuşă. Nici tu n-ai putea. N-aş putea.

   Am înjurat de tot; m-am simțit împăcată. Mă privea cu aceiaşi ochi şi când îmi revărsam nemulțumire, dar şi când recunoşteam un gând bun. Mi-a zâmbit. E om bun, doar că mai sunt care nu înțeleg. N-aş zice că-s specială pentru ea, căci ea face orice interlocutor să se simtă special, mai ales pentru ea. Are flerul acela. Eu sunt aici şi nu mai cad pentru ceea ce mi-a dat: pe părți, bucăți din ceea ce este ea astăzi. Pe scurt, nu cazi în plase pe care le-a țesut persoana din față. Doar continui să o întinzi pe a ta, identică, mai mult sau mai puțin.

   N-aştept nimic în plasa mea. Nu sunt Iona, deşi împărtăşesc monologuri ecoului din mine. Nu oricine le ascultă. Nu ține de oricine ce este în rațiunea mea.

   Persoana alături de mine, aseară, mi-a fost ghid în viața de liceu. Pentru tot. M-a învățat fără să-şi dea seama şi am citit cu atenție: nu devin altceva, nu devin ea, preiau, devin un om mai bun. Ea a plecat la facultate, iar fără să îmi dau seama, m-a izbit maturitatea precum o mătură izbeşte granula de praf. Probabil şi aceea lungită pe asfalt de condiția banală în care se afla. Nu se ştie.

   Cert este că mi-e dor de ea. Probabil că ți-a zis şi ție câteva lucruri ce par total rupte dintr-o lume perfectă sau adevăruri sărate. Ia-le ca atare, din asta e formată ea. I-am crezut cuvintele când trebuia să mai gândesc, iar pe altă parte, mi-a alimentat un gând mai mult de jumate real. A vorbit cu gândul meu. Îmi zâmbea când ziceam de gândul meu mici particularități. "Particularități", mai mult galaxii întrunite într-un organism funcțional, locomotor. Într-o ființă. Într-un om.

   Am pornit la paşi mărunți. Am pus mâinile pe o bară de la o maşină aleatorie. Una lângă alta, ne-am uitat în beznă şi ne-am văzut. Am zâmbit, ne-am înjurat o dată urât, apoi ne-am uitat în jos.
   Am provocat reacție opusă oganismului ìn plină noapte.

   O vezi fată,
   Dar mi-e cel mai bun frate.

duminică, 6 martie 2016

Cugetare lirică

Ce este sexul
Şi cum se împleteşte el cu ex-ul?

Ce este luna
Şi de ce apare atât de taciturnă?

Ce este o amintire
Şi de ce se rezumă doar la o privire?

Ce este scrisul
Şi de ce se pune în muzică şi-n discuri?

Ce este iubirea
Şi de ce e aşa cum e şi nu-i simplă ca privirea?

Ce este scriitorul
Şi de ce îl privesc ca săvârşind omoruri?

Ce este depresia
Şi de ce te ține la pat de se-ntâmplă disecția?

Ce este un sentiment
Dacă nu un nor comprimat fregvent?

Dar ce suntem noi
Dacă nu comprimați şi zbuciumați nori?

Dar ce suntem acum
În mediul ăsta diurn şi taciturn?

În final, nu există sexul
Decât împletind şi răsfirând versul.

În final, rămâi doar cu buza de sus
Împletind cu cea de jos un murmur ursuz.

În final, murmurul devine nor
Şi se risipeşte ştirbit pe-un coridor.

În final, coridorul
E vrut dor şi de neprihănit viitor alegător.

În final, fugărim o bomboană,
Ca la final să-ntrezărim o dulce şi mult prea complexă boală.

În final,
E doar un ciclu mutual; comprimat intelectual: simplu, extraordinar.

sâmbătă, 5 martie 2016

Seară de vineri. 9:20


   Era un parchet pe care am alunecat de două ori la dans, dar deloc prielnic zbuciumului meu interior. Pagini răsfirate, plăcute, pe pielea mea prinse şi rupte-n părți unde aveam pete de tuş, că-l vărsasem mai pe zi şi nu se curăța, ci mai mult se întindea.

   Erau multe luminițe disco, eu la sonorizare, alegând piese după ureche. Lângă, o canapea de două cu două perne. Culoare-nchisă. Peretele era alb, verde, cumva, fără nimic prea personal. Geamurile dădeau spre bulevard, luminate de ornamente ca de sărbători de iarnă. Cumva, ghirlande luminate, citate răzlețe căzute din tavan, multe mese, biscuiți de casă şi cărți. O pisică cu nume de fetişcană care m-a zgâriat, într-un bun final.

   Câțiva oameni, stând la mese, eu cântând. Frigiderul cu beri lângă, noi ne jucam. Înghețam când dădeam spre ieşirea din spate, de după tejghea, unde oricum era beznă şi unde oricum am fi căzut; era acoperiş în pantă, cu scândură de trei metrii pusă să nu cazi în gol. Făcea drum spre farmacie. Stăteam pe farmacie. Multe scaune de bar, puse-n linie, cu fața spre cădere-n gol. Imagine simplă, deşi sinistră, luminată de-un bec de la o scară din acea curte interioară, umplută cu nimicuri, răsunând ceva muzică poluantă din "clubul" de lângă.

Stăteam şi mă uitam la el, actorul, atât de fericit, atât de futurist şi trist. Încercam toți sentiment bun cu el, până când ni l-a luat şi am rămas să-l privim ca pe un om trist. E actor, poate fi oricum, numa' om nu, ci mult mai mult. Mi-aş fi dorit să fiu actor.

   Eu n-am fost actor decât de câteva ori; n-am ales să joc, ci să le dau să joace după ce scriam eu. Tipul acela era eul meu interior, exteriorizat. N-am fost suficient de lucidă să mă bucur de el, de ei, de oamenii aceia. Am stat cu muzica. Am pus ce ştiam eu de ceva vreme să cânt şi ce ştiam că nu voi apuca să cânt în seara aceea. Eram aparținător de luciditate, obosit.

   Trei jumătate, jucam joc de masă. Beam apă în pahar cu picior şi aveam cărți cu imagini nebuloase în mână. Râdeam de naivitate, de omul acela de se distra cu el mai bine decât noi şi decât jocul acela de carton. Muzica o pierdusem; se ducea pe alt gen, automat.

   Am cântat cu doi la microfon, tipul vesel, actor şi tipa "mi-ar fi stat bine ca băiat" când dansam cu ea vals stângaci şi alunecam. Măcar ea mă amuza. Eram în letargie cu Emeric şi cântam fără microfon. Când n-aveam gând de freestyle, deşi actorul mă făcea pe față în amețeala lui completă, auzisem din neand "*insert my name here* are voce". De pe canapeaua închisă la culoare, aceea pentru două cu două perne. Erau vreo patru pe ea, doi se alintau în colț şi lângă ei, camarad pierdut în telefon. Unul din îndrăgostiți mi-a auzit acordul; deşi mai bun la chitară.

   Seara s-a-ncheiat în pâclă de fum, lumină caldă şi trup cald trântit pe canapea. Eu pe fotoliu, deşi prinsă-n gânduri, dădeam importanță cuvintelor ei. Era mândră de mine şi mă bucura. Că mi-e mamă. Că ştia buimac fără să ştie ce-i în mine şi că eşecul nu-l prevede în activitatea mea de zi cu zi.

   Eu nu mai am prieteni. Am realizat că nu mai sunt. Probabil ieri. Că-s oameni de care mă leagă amintiri şi nebunii, da. Acum nu ar mai face ceva ce să mă bucure. Ceva spontan, total neprevăzut. Erau ei cu ei. Şi eu cu mine, zilnic. Şi cresc, văzând cu ochii. Într-un fel, face gol; într-alt fel, e un compromis plăcut. E compromisul meu pentru ceea ce am de dovedit mie însămi. Ce egoist sună. Am rămas neschimbată şi am adăugat ceva mai mult mie, iar timpul pentru ei nu mai e. Şi uite că se schimbă timpul. Şi uite cum mă schimb şi se schimbă.

   M-am trezit de dimineață cu gândul la nouă şi douăzeci. Era unu după-masă. Tragic. Durere de cap ca după seri plăpânde. N-a fost decât o seară-n care am jucat jocuri de masă, fără să fie nimeni cu gând de şah în încăpere. Era un nebun de alb, scăpat, maturizat, prins în jocuri, în poveşti. Era unul din ei care tot zicea ceva de ora nouă şi douăzeci. Era o bibliotecă-discotecă cu oameni care voiau să schimbe muzica; nu concepeam, căci eu guvernam sonorizarea şi laptopul, iar ce puneam era pe placul peretelui impersonal, pe placul parchetului fără culoare anume, deşi alunecos, pe placul citatelor din tavan, luminițelor din geam, meselor şi tejghelei cu biscuiți de casă şi pisicii care m-a zgâriat într-un bun final. N-am atins vreo sticlă. Frigiderul cu bere era în partea opusă, lângă macheta sinistră din pânză şi cu cască antică de scafandru din metal şi cu vizor de sticlă.

vineri, 4 martie 2016

Vitraliu


   Vitraliu se sparge în lumină de neon, apoi cioburile devin ridicoli ventrilogi. Screm ceva într-un fragment de clipă, apoi vorbesc când sunt atinse. Când era întreg, tremura cu vântul mâniat. Vorbea constrâns, dar acum că e fărâme, e liber.

   Cu cine să vorbească-n toată libertatea sa, miez de noapte putred ce ascunde orice chip? Cât de rupt e să nu mişte, să rămână ca prins cu heroină la podea, speriat? S-a blocat în libertate. N-a fost în condiția aceasta niciodată. A fost admirat, răgaz de vorbă nicicând. Nicicând mai liber ca acum; nicicând mai pustiu.

   Blocat pe asfalt, se risipeşte. Risipă. Risipă. Se duce. Pleacă. "Dispari!" urlă mut în treacăt un pieton al negurei nocturne. "Dispari!" e ce striga în lumină de neon. Juca în picioare cuvinte. Juca. Juca. Juca-te-ai să te joci cu cuvintele, nesăbuit alcoolic. Controlat de mânie, cioburi perfecte-n distrusa lor condiție îți pun cuvinte-n gură. Juca.

   Vitraliu volatil, rupt în două de lumină vagă. Ai vorbit cu oameni care te-au atins greşit. Greşit. Greşit. Pe rând, fugărindu-se pe stradă. Le vorbeai când jucai sub talpa lor. În talpă nu-i urechea; inima e-n genunchi şi se zgârie, iar fizica nu ține cu tine. Mai alunecă şi cad şi se julesc; tu vorbeşti şi (te) risipeşti şi te pătezi. Sângerez. Sângerez. Obrazul lor, tu nu.

 
   E gaură mare unde-ai fost întreg
   Bat la pas bulevard; potol să te petrec.
  

luni, 29 februarie 2016

De s-ar strecura toti ca iarna


   De s-ar strecura toti ca aceasta iarna, ar fi o lume mai subtila si mai plina de mistere. Daca doar zapada ar fi cum suntem noi, s-ar face mocirla, poate. Sau poate ar ramane mereu. Am ramane si noi cu ea, stand pe ea, invelindu-ne in ea. Am fi noi, doar ca mai buni. Am fi aceiasi, doar ca mai puri.

   N-am intampinat-o asa cum ar fi meritat. Biata, s-a tarat pe burta pe sub usa de la bucatarie unde-mi fumam sentimente si amintiri cu a mea camarada de drum lung, scurt, de dozaj de trairi sau pure momente ca acela. N-am observat venirea lui douasprezece si trei minute chiar, viitoare zi de decembrie intai. N-am intampinat-o atunci, asa ca imi doresc s-o strang la piept acum, in ultimele zece minute. 

   Iarna, ai inghetat atatea strazi; ai purificat atatea minti. Iarna draga, m-ai impins in anul actual si mi-ai dat prilej sa fac Craciunul mai bun altora si sa simt ca ce-am facut era si este corect. Mi-ai dictat un mesaj pe care l-am trimis fara remuscari. A fost ultimul pentru sufletul sau. A fost. Caci draga iarna, s-a scurs si a disparut in pamant, printre gratiile scurgerilor, intocmai ca zapada topita, risipita, timida. Gonita. Desi in cazul asta, singura s-a dus, iar eu am asteptat final de 2015 pe covor, cu tigara-n mana. Aceiasi casa. Dupa am pornit spre ultima petrecere a anului sus mentionat.

   M-ai facut sa fug de cotidian si mi-ai dat tema de casa pentru anul asta. Sau macar pana ne revedem. Eu imi voi respecta promisiunea si voi descoperi. Voi calatori. Caci tot tu, iarna, m-ai impins la cinci dimineata in gara, iar eu eram suflet pustiu si era frig. Ma uitam imprejur si nu era vreun cunoscut. Mi-era teama ca voi pleca doar eu si cu bagajul meu spre Brasov. N-a fost asa. Am avut suficient curaj, incat sa nu-mi misc picioarele si sa ma-ntorc. N-as fi facut mult pana inapoi in patul meu, unde am motait toata noaptea, dar nu. Am ramas.

   Cinci si jumatate pe bilet. Ceasul era cinci si douazeci. Oamenii urcau scarile si se duceau pe peron. Asteptam cinci oameni, doar unul cunoscut. Si am pornit spre trenul nostru cu cinci minute inainte sa porneasca trenul. In tren, eu, straini, familie fericita in fata mea si somnambul in stanga mea. In dreapta mea era un peisaj intreg, fugitiv. Murakami nu ma ajuta. Nu aveam loc de erotic in minte de feericul inghetat de-afara. Si-ngheta din ce in ce mai mult, cu cat inaintam.

   Iarna, n-am cuvinte suficiente sa-ti marturisesc si sa-ti spun cat ai insemnat. Cat ragaz mi-ai dat sa ma refac si cum incet m-ai readus la mine si iti multumesc. Iti multumesc pentru catelele de ciobanesc, puii pierduti dupa urma noastra, pentru drumurile de cate treizeci de minute in bezna si pe ghetus, pentru amantlacuri nedorite si amuzante, pentru neoane si aer imbacsit, pentru cluburi cu muzica mai mult sau mai putin buna, pentru drame, fatisuri, pentru valori morale, pentru prietenii mei, pentru Tibi care a venit din Olanda la usa mea si pentru Dunhill-ul negru din aceiasi bucatarie, cu omul meu plecat departe. Iti multumesc ca mi-ai inverzit privirea si ca am putut vedea peisaje trasate-n linii fine, unite la un punct comun. I-am zambit. Era o opera de arta pe doua picioare; un mozaic complex caruia i-am zambit mai mult de doua ori, mai mult de numarul fugar al schimburilor de priviri. Ma-ncalzea. Eram fericita.

   Sunt fericita. Invat in fiecare zi cate ceva si incerc lucruri. Mi le incerc pe foaie si ma multumesc. Sporeste orgoliul de artist. Orgoliul de om e pedepsit la colt din seara in care am trimis un fragment de gand. Si nu ma asteptam. Era peste mine sentimentul acela, iar acum doar "sigur" si sa mai astept. Ma multumesc. Nu ma limitez, doar ca ma multumesc. Mi-e bine in mine asa si stiu ca-i bine. Mi-e sentiment si filozofie si ratiune si arta si-si-si-uri nesfarsite. Mi-e bine, crede-ma. Desi ceva timid din mine trage de mana mea stanga, e-n regula. Se va invata treptat sa nu mai fie asa. E gand bun si pace. Basta.

   Imi iau ramas bun de la tine, iarna aducatoare de oameni buni de departe, aducatoare de mine pe pamanturi neexplorate, de responsabilitatile pe care le am si pe care mi le asum. Iti multumesc pentru copilul din mine care s-a bucurat de zapada ca si ultimul bezmetic.

   Sunt in fata monitorului si-ti tastez de ramas bun. Nu mai sunt in bucatarie si nici conversatie n-am cu nimeni, iar atmosfera usor rece dintre mine si fereastra isi face simtita prezenta. O tigara slim, filtru indoit de placere. Ploverul larg al fratelui meu, intors acasa. Este usor racoare, iar pe mine ma lasi cu poezii: scrise de mine, recitate de mine altele de mana buna. Incercat de-atatea ori, sper sa-mi iasa.

Si o sa-mi iasa



Prima mea carticica de ilustratii

Prima mea carticica de proza scurta
Prima ilustratie de cuvinte de-ale mele, imbarligate.


Acum stiu cum sa te intampin.

Mai e pana atunci. Ramai cu bine.





(de ce imaginea asta? well, seamana izbitor cu ceva ce am vazut pe fereastra in tren, bilet dus. it's important for me, don't ask why)

vineri, 26 februarie 2016

Particule de "tu"

   Asaf Avidan - Maybe You Are

   Pe părți simțeam că e de bine, dar bezna nopții nu te găsea, iar mâinile mele pot căuta în fum, dar nu găsesc decât fragmente de “tu”. Eu le frământ între palmele mele, le dau formă şi le țin strâns. Uşor, seară de seară, se formează ceva. Sunt particule ca granulele de praf, iar o dată adunate formează ceva. Ceva din care-mi fac chip de “tu”. Nu pot nega, căci sunt fărâmițe de “tu”, aşadar, chiar tu.

   E copilăresc cum frământ ceva gingaş între degetele mele, deşi se simte o responsabilitate imensă. Mi-o asum; pentru fiecare particulă unică de “tu”, că mă animă şi mă face fericită. Nu pot zice “nu ştiu de ce”, deşi e frază de umplutură întotdeauna. Aş minți, căci ştiu. Se onorează o filozofie sinceră pentru “ştiu de ce”. Momentan, nu. Prind din zbor grame de “tu”. Mi-eşti mai aproape aşa. Mă face să mă metamorfozez toată-n zâmbet şi prind chip de sentiment de împăcare.

   Evit să te caut în oameni, în gesturi, în muzică şi altele de genul ăsta. Te găsesc în bucățele de “tu” pe care binevoieşti să le pui undeva şi să bată vântul în ele. Cumva dirijat de tine, lovindu-se uşor de mine. Le prind întotdeauna şi nu mă-ncurc în ele. N-am una favorită şi niciuna nu seamănă cu cealaltă. Stau neclintite, uitându-se în jur, eu, arătându-le. Văd ce vor. Când se plictisesc, au oră de culcare. N-apucă să doarmă un ceas, că vine altul. Şi altă particulă de “tu”.

   Le frământ şi le pun la loc sigur. Zic că se odihnesc şi sunt nerăbdătoare. Toate.

Acum un ceas aveau ochii tăi.
Cât să mai fie până la zâmbetul tău?



miercuri, 24 februarie 2016

Ivan, copil nebun

   Bad Company - Simple Man
 
   Ai miscat praful de sub bocancii tai in fuga ta nebuna, copil tradator. Ai furat toate discurile si toti banii si te-ai ascuns de urmarile actiunilor tale. Ai fugit de responsabilitati, hoinarule, toata viata ta. Ai fugit de scoala ca de dracu' si ai fost mai drac ca tot ce ai fi gasit in banca, stand doar. 

   Ai pielea tabacita de semne si cicatrici, copil nebun, ca te-ai avantat prin tuneluri si prin santurile strazii pe care circulau masini disperate sa te gaseasca. Ai pierit in societate, copil aventurier, c-ai vrut libertate. Ti-ai facut singur libertatea. Ti-ai gasit-o la o masa dintr-o benzinarie in care se punea The Beatles si te multumeai c-o doza de bere. O furasei si pe aceea dintr-o alta benzinarie.

   Nu ti-ai cunoscut niciodata tatal, fiule. L-ai vazut in fotografii, desi glasul nu i l-ai auzit, soptit in ureche cand ti-era greu si aveai nevoie de imbarbatare. Si... ca sa vezi! Semeni intru totul cu el. Mama-ta iti zicea asta mereu si toti cunoscutii lu' taica-tau. Nu te-ai multumit nici cu numele lui insemnat pe discurile pe care ti le-ai luat la drum si pe care le asculti doar citind lista de piese de pe dos. El le adusese din fuga lui nebuna dupa bani si tot fuga lui l-a dus departe.

   Uita-te la tine, copil taifun. Ai parul facut vartej si barba a-nceput sa-ti creasca. Te comporti al naibii de dur si esti masculin pana-n maduva in care tot pe-al tau patern il gasesti. Acum o ai doar pe mama ta, doar cautandu-te. Tu n-ai mai vrut s-o gasesti. N-ai mai vrut de cand ti-ai pus jacheta asta larga in care orbecai o viata, dusa inainte de nu se stie ce, dar o continui de parca asta e scopul tau major.

   Ai ramas un pletos, un rocker cu gandire lucida. Un blond nesabuit, purtator de ochi caprui, fumator, vicios, alcoolic, insomniac. Paranoic din cand in cand si un om notoriu, caci dormi si-n canale de n-ai incotro. Crezi in anarhie ca aducator de pace si vezi lumea fara granite. Mergi si n-ai idee incotro, desi asta nu-ti slabeste ritmul mersului tau apasat, hotarat.

   Ai suferit dupa femei de dinainte sa le cunosti aroma, chiar inainte sa le simti dintii-n buza ta de jos. Ai iubit formele lor rotunde, parca ramanandu-ti in gena nevoia de a le smulge din piept cand le vezi descoperite si timide, copil nimfoman. Ai dat femininului din fata ta orice dram de sentiment, scurs ca sangele tau pe degete in jos. Te-ai aruncat in pat cu aventura, crezand ca te vrea si a doua zi. Acum ca esti in aventura vietii tale, realizezi ca nu poate sta decat pret de-o noapte. Duhneste a tutun. Intocmai bluza ta, copil cinic. Pacat ca-i aruncata pe jos in camera asta de hotel infecta in care ti-ai facut metehnele bolnavicioase.

   Ai varsat alcool pe pantaloni a nu stiu cata oara. Te mai tine inca o gura? Nu de aer, ca-l poluezi la minut. Te mai tine. 

Pentru taica-tu. Pentru ca poate e undeva acolo pentru tine. 

Pentru maica-ta pe care nu o mai vrei alaturi. 

Pentru toate femeile ochioase si false pe care le-ai avut la pantec si pe piept. 

Pentru tigarile fumate si stinse pe coapse mai mult sau mai putin expuse. 

Pentru toate injuraturile luate pe nedrept. Pentru c-ai gresit si ai fost abuzat emotional.

Pentru bataile pe care ti le-ai luat. Pentru vanataile de pe spate. Pentru zgarieturile de pe fata.

Pentru buza ta zgariata pe interior de furie. Pentru pleoapa ta cazuta, vanata.

Pentru ca lacrimile ustura pe rana deschisa.

Pentru pumnii tai malformati de furia pentru mai mult de-un perete. 

Pentru numarul anilor tai, numarati la fiecare lovitura. Cand se implineau, nu-i mai simteai. 

Pentru ca nu ti-ai rupt mainile si pentru ca ti-ai purificat sufletul, intr-un fel. 

Pentru firea barbateasca din tine. Pentru ca ai sufletul mai firav ca firul de iarba.

Pentru societatea ce incontinuu te-a secat cu ideile sale preconcepute.

Pentru datile cand ai refuzat sa mai fii tare si ai varsat lacrimi in perna de acasa.

Pentru cartile unde-ti ascundeai juramintele de credinta cu tine prin citate subliniate de mainile tale insangerate.

Pentru ca ai o pasiune pentru maini. Pentru ca intotdeauna ai crezut ca legatura intre tine si ei este prin ele.

Pentru ca alegeai cand erai acasa sa iesi si sa nu vezi nimic. Pentru ca puteai alege sa vezi clar sau nu.


   Ai ales sa fugi cu banii si discurile. Ai ales sa scrii din sentiment si ai tacut cand era vorba sa recunosti ceva ce tinea strict de tine. Te-ai imbolnavit si ai comis crima, seara de seara. Furai servete din restaurante saracacioase din pustietati si scriai. Scriai mult, copil risipitor. Ardeai tot ce scriai in focurile pe care le faceai cand era mult prea frig in cotloanele in care-ti aruncai dosul in tara necunoscuta in care ai ajuns. Ramasesei fara prieteni. Refuzai sa bei singur. Depresia era prea dura. 

   N-ai primit mila niciodata, oricat de ranit ai fi fost. Alegeai sa ramai un leu nenorocit, desi inca hotarat, inca infocat de ambitii, inca increzator. Tineai muschii incordati la orice inghititura seaca de apa, caci durea. Te asteptai oricand la o lovitura venita pe nepregatite. Te asteptai la ceva fizic, rapid, care sa doara. Priveai ochii omului caruia ii deschisesei usa pe jumate. L-ai privit cu o tristete si cu o ura inimaginabila. Erai al naibii de ranit. Erai mizerabil, copil ghidus.

   Ai ales sa furi banii pentru a-ti implini destinul. Pentru a-ti vindeca toate ranile.
   Ai ales sa furi discurile pentru amintirea tatalui tau. Pentru ca-l iubesti.
   Pentru ca l-ai vazut de-atatea ori, dar nu il cunosti.

   In fuga ta ramai o viata intreaga, copil tradator. Te voi iubi mereu.