Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

vineri, 18 martie 2016

Ciudățenii #1


   Scrumat pe coajă de banană din seria "ciudățenii cotidiene", împreună cu "melcii de pe mămăligă pe Bulevardul Alexandru Lăpuşneanu". În ploaie chiar.

   Cinci copii pe holul liceului, având o conversație despre băutul apei din wc. "Eu am încercat şi e ok". Stranii copii.

   Moşuleț simpatic, jogging pe plajă în decembrie. Vara îl vezi de dimineață până seara pe plajă la Modern. Poartă slip roşu şi se bronzează complet negru. E chel şi face yoga. Stă în cap cam cât aş fuma o țigară.

   Stăteam pe plajă în Vamă cu nişte amici. Împărțeam o sticlă de ceva. Apare random un tip şi se aşează în cercul nostru. Se trânteşte pe nisip. Rupt de tot. Ne zice că e de la poliția de frontieră, dar e liber şi eu îi zic că-s norvegiancă. M-a crezut. După a pornit să mai bea ceva, că a doua zi trebuia să fie la graniță cu Bulgaria. Ahahahaha

   Stăteam în stație de bus la şapte dimineața. Aşteptam pe cineva de la blocul din stație. Apare un bus, opreşte, iar un moşuleț sare cu boltă din bus, aleargă spre mine, urmărit de-o controloare. A sărit şi aia cu boltă după el. Vine moşulică, ia cărămida de lângă piciorul meu şi urlă "nu ne mai furați, hoților!" şi aruncă bucata aia de cărămidă spre controloare. Tipa se fereşte. Cărămida loveşte bus-ul. Şoferul de bus coboară şi-l fugăreşte pe moşulică cinci minute. Lumea din bus: pietrificată.

   Tabără la Apuseni. După jocurile murdare, eu, cu muştar, acrilic, ketchup şi pastă de dinți peste tot. Pauză de spălat. Primul lucru pe care îl fac: fumez o țigară. Vin două tipe cu o sticlă cu apă şi cu un şampon. Îmi toarnă şampon în cap şi apă. M-au spălat pe cap în timp ce fumam. Unic moment.

   Stăteam pe peron într-o gară. Vorbeam cu colegă-mea la telefon, deşi la maxim trei metrii de mine. Îi ziceam că văd un trifoi cu patru foi crescând printre şine. Nu-l vedea. Am coborât pe şină să-l iau şi ne-apăruse trenul în depărtare. Nu l-am mai luat.

   Eu şi cu încă cineva. Mâncam fiecare câte-un corn pe un picior de pasarelă în Valu. În fața noastră, şină de tren. Vedem din dreapta cum vine trenul. Încetineşte, iar în dreptul nostru opreşte (nu era gară). E marfar. Conductorul scoate capul pe geam şi întreabă de-un magazin. Îi zicem, coboară din tren, trece şina, stă maxim două minute şi se-ntoarce: magazinul era închis. Se urcă înapoi în tren şi-l porneşte.

   O bătrânică în Roma, cu chiuaua-ul ei. Îi calc câinele din greşeală, iar după câteva momente, o calc pe pantof. Nu vorbea engleză. Se pare că doar câinele a înțeles. (Notă: aveam doişpe ani)

   Eu şi cu colegă la bere. Mă sună altă colegă, alarmată: fusese la Mc şi a fost atacată de un pescăruş care-i furase sandwich-ul. Altă colegă râdea pe fundal.

   Kitsch party la Cluj Napoca. Mult sclipici ş.a.m.d. "Bere ieftină, iese cu chef", mi-am zis. Primesc veste bună de la tata, ucid toată energia prin dans: o bere toată seara. Mă pun pe canapea şi dorm trei ore cu încă câțiva. Party pooper.

   Ies în club. Dansez random, vine tip suspicios la mine. Îi dau o țigară şi-i fac "plăcerea" să "mă cinstească" cu ceva de băut. După a dispărut.

   Ies din club că-i cald. În față, întinsă pe jos o tipă. Mai mulți, prieteni cu ea, studenți vorbitori de engleză. Tipa leşinase. Altă tipă insistă să i se dea apă, că-i trece.

   Joc de Catan. Prieten în condiție veselă. Îi promitem că ieşim la țigară după ce terminăm jocul. Catan ține în jur de o oră în mod normal. Tipul a acaparat tot jocul într-un sfert de oră şi l-a câştigat.


   To be continued...

joi, 17 martie 2016

De veghe #1


   Nu mi-era dor de sunetul mării. Aveam degetele-n păr, uitându-mă în tavan. Se auzea ceva din pelicula Mad Max şi mi-era foarte cald. Voiam să dau jos totul. Durea gândul, deşi nu era. Țineam capul, cu părul dat pe spate. Desenam linii cu degetul în aer. Ce se întâmpla?

   Translucid gând, a dispărut ca mirosul de parfum ieftin. Îmi este foarte cald; gândurile se evaporă ca alcoolul de pe pielea mea. E o libertate să-mi trec degetele cum vreau prin păr. Să îmi vărs degetele pe față. Am scris o scrisoare de trei pagini. Mă gândeam dacă am nevoie de plic. E complicat.

   Stau pe-o parte, răsucit trunchi în sus, pe spate. Fruntea mi-e umbrită de podul palmei. E o linişte, precedată de coloana sonoră tragică a lui Mad Max. Ce am făcut? A fost bine. Mă simt. Da, mă simt cu un pas mai departe. Da, port o bluză fină şi e pe jumătate rulată pe mine, expunând abdomen. Mi-e cald. Obrajii sunt normal temperați. Cum trimit scrisoarea?

   Stau cu capul lângă ea. Mă-nțeapă în ureche. Plânset de bebeluş. E obosit în partea imediat stângă, cum te-ai uita, doar că n-ai vedea. Azi mi-a zis cineva că-s avangardistă. Alții au privit pieziş la succesul meu. Gândul meu nu duce spre nimic. Stare latentă.

   Ți-am scris o scrisoare, ştiai? Voiam să-ți zic. Defapt... nu. Nu voiam. Nici nu ştiu adresa. Doare pleoapa pe interior, deşi nu deranjant. Era o buclă drăgălaşă în numele tău. Nu ştiu dacă ai vrea s-o vezi. Nu ştiu de te văd. E latent, cert spre mine, incert încotro. E un drum interesant. Stau pe pat şi fierb, că-i cald. Sânii trădează prin material fin. Mă trădează până şi ei. Nu stau să-i înțeleg. Cică avangardistă.

   Am mişcat picioarele. Am închis ochii. Fericită. Chiar avangardistă. Suprarealism. Vrei scrisoarea mea? Sunt împăcată. Nu ți-o mai dau. Mai fumezi? Era ceva aducător de pace în felul cum fumai. Am scris în scrisoare. Fumez violent. Acum e aer bun şi pace-n gând. Iese fum pe gură, gândindu-mă cum am ars stresul.

   E somnolență. Biscuiți cu ciocolată, nu bluză. Sunet de motocicletă, derapare, urmărire. Anii '70. Vibe bun de atât cât e. Ceai verde, răcit. Cerneală neagră. Țin mână flexată. Umăr în maxilar, bărbie. Mi-am întors fața. Simt osul inghinal. E foarte cald în cameră. M-am lipit de pat şi de mine, ca peştii pe grătar.

   Plită de gânduri patul ăsta. Aburi de răbdare se depun pe tavan. Zâmbesc cu ochii; îmi place. Azi am decorat cafeaua cu lipici. Şi plutea. Baițul nediluat mai deloc aduce a textură de piele pe foaie.

Poezie.

   Acum vărs. Ochii mei vomită sentiment. Ți-am scris scrisoare şi...
   Nu ştiu dacă vreau. Nu sunt sigură. Am plăgi de la oameni în care văd tot ce-i bun, ceva mai mult. Tâmplele se relaxează. E rock vechi pe fundal. '87. Alt film. Văd şi fără ochelari. Ți-aş da să-ți faci fermoar din ale mele cuvinte. Le ai pe-ale tale. Mi-e frig. Sunet de clopoțel şi copii.

Poezie.

   Veste tristă azi.
   Scap de ea. Somn. 
   Cică avangardistă...


duminică, 13 martie 2016

Artă din toți(e)


   Mă prezint ca păstrător de mari taine şi de respect. Mă-nclin în fața sufletului dumneavoastră, deşi nu mişc decât muşchii feței în încordare când dau să citeşti cuvânt de-al meu. "De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă" (Marin Sorescu), chiar da.

   Emoția o păstrez în acțiuni de zi cu zi: într-o cafea, într-un sărut, într-o strângere de mână. Sunt acele clipe care sunt acolo şi sunteți şi dumneavoastră în peisaj. Momente alegorice pentru fiecare dintre cei cu care interacționez, lângă cei cu care respir, lângă, lângă...

   Pot să par a fi pe lângă. Uşor te răzgândeşti când mă citeşti, pe rânduri şi nu pe ridurile de expresivitate care-s în latent marş spre seriozitate. Momente sincere când zâmbesc fără râs şi când seriozitatea se-ncruntă pe chip şi se uită-n gol. Dacă mă strâmb, ironizez situația complicată în care ajuns-am din pricina sentimentului, peste mine, peste dumneavoastră.

   Ca să ce? Să creez. Cam asta e menirea mea. Simt profund, transparent, orice vânt şi orice gând, oricât de îndepărtat. Materializez sentimentul tău de-atunci, amplificat de mii de ori. Mă iei de braț şi mă ții la piept: o emoție. O emoție, una care-i chiar peste mine este aceea a ochilor umezi, a trupului tremurând pe două picioare, a îmbrățişărilor acelea lungi: rezultatele descoperirii unor sentimente, radiografiate de mine.

   Câteodată este mult prea greu să car cu mine totul. Toate trăsăturile astea pe care le car şi-n pielea goală. Sunt un paradox. Un mister. Ceva complicat. Proză fac eu. Nu ştiu dacă mai am cititori. Am vrut să renunț. Să renunț. Da, la tot ce car. Da, ştiu, n-ai fi crezut. Mai şi desenez în profund spirit creator. Mai mult simți prin ce scriu decât o faci printr-un sărut. Cu mine?

   Ei bine, cu mine vei vedea altfel viața. Mă rog, dacă ai vrea. Eu sunt, rămân, liniştit, adolescent cu gând şi chip serios care cade, care ar vrea să vă vorbească, dar are cuvinte mult prea frumoase în spatele banalelor cuvinte, cuvinte spuse; e din partea mea țigara. O dau la conversații profunde. Paradoxal. Mereu cer altora. Poate caut profunzime.

   Scriu şi scriu şi scriu. Toți ştiu asta despre mine, dar nu mulți citesc. Ceea ce mă face să renunț. Apoi îmi amintesc. Mă-mpunge un sentiment şi public, cu speranța ca cineva să mă citească şi să mă creadă: refuz să cred că sunt om. Te-nțeleg pe tine, nu pe om. Omul e complex, dar e materie. Tu eşti ceva peste om şi oame, deşi chiar şi genurile sunt irelevante. Ne desparte de noi şi ne face trupuri plăpânde. Puțin joc de imaginație: individualiştii oameni, cred în unitate, vor fraternitate, se urăsc între ei, poartă pică, se holbează, hăituiesc, profită şi ucid puritate. În acelaşi timp, alți oameni care sunt total opusul. Încearcă să construiască ceva. Pe-aceia nu-i văd oameni; le dau orice formă, numa' de om nu.

   Văd frumosul în orice şi în oricine. Sunt om, dar acel om pe care nu îl percepi ca fiind real. Sunt. Spre mirarea ta, o să fiu, oricât ai fi vrut ca eu să sufăr. M-ai înlăturat? Am trecut peste. Asta nu-mi dă motiv să urăsc. Ba chiar mi-e aşa să văd ce faci şi dacă eşti bine. Mă bucur dacă e totul cum ți-ai dorit şi dacă ți-e pace în suflet. S-ar face dezechilibru dacă aş îndrăzni să te-ntreb direct. Subtil, fără prea multe cuvinte spuse.

   Mă concentrez asupra mea, doar pentru ca după să pot schimba ceva. Sunt lipsită de regulile altora. Am principiile mele şi iubesc rodul frumosului din urât. Îmi place ploaia. Îmi fac rău câteodată ca să scot pură artă care să exprime ceva. Să te facă să simți ceva într-un context al unei epoci care se bazează pe negare a sentimentelor şi pe violență.

   Arta te face să simți ceva. Arta vrea gesturi de emoționare, de pierdere în gânduri... te vrea om. Te vrea om cu adevărat. Eu ştiu că sunt. Nu sunt înțeleasă şi nu am nevoie să fiu. Aş vrea ca voi să vă vedeți şi să vă înțelegeți. Vreau să vă ajut. Ăsta e cuvântul din DEX şi îl ia o amețeală ciudată în proza mea.

   Pentru tine, cititor. Pentru tine, prietene, vagă circulație trecută prin venele mele, chip lung, oval, pătrat... schițat. Sugerat. Rostit om printre cugetările mele. Om cu rost în viața mea de adolescent. Părinți, jumătate existenți şi rude imaginare. Pentru tine, nepoțica mea pe care n-am văzut-o la chip în real. Pentru ai mei frați mai mari, departe. Pentru colegii mei, de generală, liceu şi facultate. De la management, arhitectură, arte şi litere. Din Constanța mea, Bucureşti, Cluj, Braşov, Ploieşti, Iaşi, Mioveni. Pentru lumea asta şi toate frumoasele chipuri prinse-n genele mele când îi contemplez pe toți.

   Mă vezi activă şi sunt. În sinea mea, totul e latent. Faci un pas astăzi, îl voi avea în minte jumătate de an. Spun un cuvânt acum, îl voi prelucra demult trecut de doişpe noaptea în beznă. Ştiu bine ce fac, dar foarte bine nu cunosc nimic din toate astea. Oricât aş studia, n-am cui a-i da totul şi mă deprimă. Ştiu ce e acolo, dar nu sunt oameni care să încerce să afle. Când au reuşit, au fugit. Am cultivat regrete şi temeri până la un moment dat. După le-am depozitat în scris şi le-am lăsat acolo sub altă formă.

   Te iubesc.


sâmbătă, 12 martie 2016

Fratern


   Pe limbă împleticită, găseşti cele mai potrivite cuvinte. Cele mai proaste circumstanțe care trezesc cele mai palpitante subiecte, rupte din cotidianul vechi, din cotidianul amintirilor cu oameni dragi. Cu un om mai aproape de suflet şi de rațiune mai puțin. Om mai aproape de suflet şi fără prea multă rațiune. Nu se pune problema de rațiune în situații nocturne de final de săptămână, seara.

   Sprijinit de un perete, stăteai şi înghețai de frig. În fața ta, om cu care ai împărțit totul: fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare sentiment din care tot el te-a ridicat sau în care te-a afundat. Stătea acolo, îşi aprindea țigara. Începuse cu un gând, cu acțiuni vechi şi ați continuat cu confesiuni. Începuse pe vocea sa, scoțând aburi de fum şi propaga cuvintele în sinceritate. Ai putut observa. Ai simțit.

   Era vorba despre voi două şi despre toate ieşirile cu încheiere în neand, ca şi aceea în care erați afundate atunci. Cu veşnica "troscăneală", cu o idee de-acum trei ani, cum te ținea cândva de mână, dar a refuzat să acționeze. N-aveai idee pe-atunci, deşi ai dibuit. Ți-a rămas tovarăşă şi se vrea astfel; mereu acolo când ai nevoie de-o îmbărbătare de la "o aproape femeie". Băiețoasă cu păr lung şi brunet, cu forma buzelor care te-a fascinat mereu. Are ceva ce n-aş putea uita. Are ceva-ul ăla care atrage pe oricine şi nu condamn. E adevărat.

   I-ai recunoscut că ai privit-o ca pe un model, totodată fiind cel mai apropiat prieten de orice gen. Pentru ieşiri cu tentă sexuală din trecut, te-ai amuzat aseară: erați adolescente, pe jumătate adulte. Acum, doar undeva la jumătatea drumului spre maturitate. Ea plecată la facultate, tu încă la liceu. Diferență un an, puțin peste 300 km şi prieteni comuni, diferiți.

   Te-ar ajuta în orice. N-ai putea să refuzi să faci ceva ce-ți cere. Are ceva-ul ăla, dar am mai spus. Are ceva-ul ăla despre care aş putea scrie, dar nu găsesc cuvintele-mănuşă. Nici tu n-ai putea. N-aş putea.

   Am înjurat de tot; m-am simțit împăcată. Mă privea cu aceiaşi ochi şi când îmi revărsam nemulțumire, dar şi când recunoşteam un gând bun. Mi-a zâmbit. E om bun, doar că mai sunt care nu înțeleg. N-aş zice că-s specială pentru ea, căci ea face orice interlocutor să se simtă special, mai ales pentru ea. Are flerul acela. Eu sunt aici şi nu mai cad pentru ceea ce mi-a dat: pe părți, bucăți din ceea ce este ea astăzi. Pe scurt, nu cazi în plase pe care le-a țesut persoana din față. Doar continui să o întinzi pe a ta, identică, mai mult sau mai puțin.

   N-aştept nimic în plasa mea. Nu sunt Iona, deşi împărtăşesc monologuri ecoului din mine. Nu oricine le ascultă. Nu ține de oricine ce este în rațiunea mea.

   Persoana alături de mine, aseară, mi-a fost ghid în viața de liceu. Pentru tot. M-a învățat fără să-şi dea seama şi am citit cu atenție: nu devin altceva, nu devin ea, preiau, devin un om mai bun. Ea a plecat la facultate, iar fără să îmi dau seama, m-a izbit maturitatea precum o mătură izbeşte granula de praf. Probabil şi aceea lungită pe asfalt de condiția banală în care se afla. Nu se ştie.

   Cert este că mi-e dor de ea. Probabil că ți-a zis şi ție câteva lucruri ce par total rupte dintr-o lume perfectă sau adevăruri sărate. Ia-le ca atare, din asta e formată ea. I-am crezut cuvintele când trebuia să mai gândesc, iar pe altă parte, mi-a alimentat un gând mai mult de jumate real. A vorbit cu gândul meu. Îmi zâmbea când ziceam de gândul meu mici particularități. "Particularități", mai mult galaxii întrunite într-un organism funcțional, locomotor. Într-o ființă. Într-un om.

   Am pornit la paşi mărunți. Am pus mâinile pe o bară de la o maşină aleatorie. Una lângă alta, ne-am uitat în beznă şi ne-am văzut. Am zâmbit, ne-am înjurat o dată urât, apoi ne-am uitat în jos.
   Am provocat reacție opusă oganismului ìn plină noapte.

   O vezi fată,
   Dar mi-e cel mai bun frate.

duminică, 6 martie 2016

Cugetare lirică

Ce este sexul
Şi cum se împleteşte el cu ex-ul?

Ce este luna
Şi de ce apare atât de taciturnă?

Ce este o amintire
Şi de ce se rezumă doar la o privire?

Ce este scrisul
Şi de ce se pune în muzică şi-n discuri?

Ce este iubirea
Şi de ce e aşa cum e şi nu-i simplă ca privirea?

Ce este scriitorul
Şi de ce îl privesc ca săvârşind omoruri?

Ce este depresia
Şi de ce te ține la pat de se-ntâmplă disecția?

Ce este un sentiment
Dacă nu un nor comprimat fregvent?

Dar ce suntem noi
Dacă nu comprimați şi zbuciumați nori?

Dar ce suntem acum
În mediul ăsta diurn şi taciturn?

În final, nu există sexul
Decât împletind şi răsfirând versul.

În final, rămâi doar cu buza de sus
Împletind cu cea de jos un murmur ursuz.

În final, murmurul devine nor
Şi se risipeşte ştirbit pe-un coridor.

În final, coridorul
E vrut dor şi de neprihănit viitor alegător.

În final, fugărim o bomboană,
Ca la final să-ntrezărim o dulce şi mult prea complexă boală.

În final,
E doar un ciclu mutual; comprimat intelectual: simplu, extraordinar.

sâmbătă, 5 martie 2016

Seară de vineri. 9:20


   Era un parchet pe care am alunecat de două ori la dans, dar deloc prielnic zbuciumului meu interior. Pagini răsfirate, plăcute, pe pielea mea prinse şi rupte-n părți unde aveam pete de tuş, că-l vărsasem mai pe zi şi nu se curăța, ci mai mult se întindea.

   Erau multe luminițe disco, eu la sonorizare, alegând piese după ureche. Lângă, o canapea de două cu două perne. Culoare-nchisă. Peretele era alb, verde, cumva, fără nimic prea personal. Geamurile dădeau spre bulevard, luminate de ornamente ca de sărbători de iarnă. Cumva, ghirlande luminate, citate răzlețe căzute din tavan, multe mese, biscuiți de casă şi cărți. O pisică cu nume de fetişcană care m-a zgâriat, într-un bun final.

   Câțiva oameni, stând la mese, eu cântând. Frigiderul cu beri lângă, noi ne jucam. Înghețam când dădeam spre ieşirea din spate, de după tejghea, unde oricum era beznă şi unde oricum am fi căzut; era acoperiş în pantă, cu scândură de trei metrii pusă să nu cazi în gol. Făcea drum spre farmacie. Stăteam pe farmacie. Multe scaune de bar, puse-n linie, cu fața spre cădere-n gol. Imagine simplă, deşi sinistră, luminată de-un bec de la o scară din acea curte interioară, umplută cu nimicuri, răsunând ceva muzică poluantă din "clubul" de lângă.

Stăteam şi mă uitam la el, actorul, atât de fericit, atât de futurist şi trist. Încercam toți sentiment bun cu el, până când ni l-a luat şi am rămas să-l privim ca pe un om trist. E actor, poate fi oricum, numa' om nu, ci mult mai mult. Mi-aş fi dorit să fiu actor.

   Eu n-am fost actor decât de câteva ori; n-am ales să joc, ci să le dau să joace după ce scriam eu. Tipul acela era eul meu interior, exteriorizat. N-am fost suficient de lucidă să mă bucur de el, de ei, de oamenii aceia. Am stat cu muzica. Am pus ce ştiam eu de ceva vreme să cânt şi ce ştiam că nu voi apuca să cânt în seara aceea. Eram aparținător de luciditate, obosit.

   Trei jumătate, jucam joc de masă. Beam apă în pahar cu picior şi aveam cărți cu imagini nebuloase în mână. Râdeam de naivitate, de omul acela de se distra cu el mai bine decât noi şi decât jocul acela de carton. Muzica o pierdusem; se ducea pe alt gen, automat.

   Am cântat cu doi la microfon, tipul vesel, actor şi tipa "mi-ar fi stat bine ca băiat" când dansam cu ea vals stângaci şi alunecam. Măcar ea mă amuza. Eram în letargie cu Emeric şi cântam fără microfon. Când n-aveam gând de freestyle, deşi actorul mă făcea pe față în amețeala lui completă, auzisem din neand "*insert my name here* are voce". De pe canapeaua închisă la culoare, aceea pentru două cu două perne. Erau vreo patru pe ea, doi se alintau în colț şi lângă ei, camarad pierdut în telefon. Unul din îndrăgostiți mi-a auzit acordul; deşi mai bun la chitară.

   Seara s-a-ncheiat în pâclă de fum, lumină caldă şi trup cald trântit pe canapea. Eu pe fotoliu, deşi prinsă-n gânduri, dădeam importanță cuvintelor ei. Era mândră de mine şi mă bucura. Că mi-e mamă. Că ştia buimac fără să ştie ce-i în mine şi că eşecul nu-l prevede în activitatea mea de zi cu zi.

   Eu nu mai am prieteni. Am realizat că nu mai sunt. Probabil ieri. Că-s oameni de care mă leagă amintiri şi nebunii, da. Acum nu ar mai face ceva ce să mă bucure. Ceva spontan, total neprevăzut. Erau ei cu ei. Şi eu cu mine, zilnic. Şi cresc, văzând cu ochii. Într-un fel, face gol; într-alt fel, e un compromis plăcut. E compromisul meu pentru ceea ce am de dovedit mie însămi. Ce egoist sună. Am rămas neschimbată şi am adăugat ceva mai mult mie, iar timpul pentru ei nu mai e. Şi uite că se schimbă timpul. Şi uite cum mă schimb şi se schimbă.

   M-am trezit de dimineață cu gândul la nouă şi douăzeci. Era unu după-masă. Tragic. Durere de cap ca după seri plăpânde. N-a fost decât o seară-n care am jucat jocuri de masă, fără să fie nimeni cu gând de şah în încăpere. Era un nebun de alb, scăpat, maturizat, prins în jocuri, în poveşti. Era unul din ei care tot zicea ceva de ora nouă şi douăzeci. Era o bibliotecă-discotecă cu oameni care voiau să schimbe muzica; nu concepeam, căci eu guvernam sonorizarea şi laptopul, iar ce puneam era pe placul peretelui impersonal, pe placul parchetului fără culoare anume, deşi alunecos, pe placul citatelor din tavan, luminițelor din geam, meselor şi tejghelei cu biscuiți de casă şi pisicii care m-a zgâriat într-un bun final. N-am atins vreo sticlă. Frigiderul cu bere era în partea opusă, lângă macheta sinistră din pânză şi cu cască antică de scafandru din metal şi cu vizor de sticlă.

vineri, 4 martie 2016

Vitraliu


   Vitraliu se sparge în lumină de neon, apoi cioburile devin ridicoli ventrilogi. Screm ceva într-un fragment de clipă, apoi vorbesc când sunt atinse. Când era întreg, tremura cu vântul mâniat. Vorbea constrâns, dar acum că e fărâme, e liber.

   Cu cine să vorbească-n toată libertatea sa, miez de noapte putred ce ascunde orice chip? Cât de rupt e să nu mişte, să rămână ca prins cu heroină la podea, speriat? S-a blocat în libertate. N-a fost în condiția aceasta niciodată. A fost admirat, răgaz de vorbă nicicând. Nicicând mai liber ca acum; nicicând mai pustiu.

   Blocat pe asfalt, se risipeşte. Risipă. Risipă. Se duce. Pleacă. "Dispari!" urlă mut în treacăt un pieton al negurei nocturne. "Dispari!" e ce striga în lumină de neon. Juca în picioare cuvinte. Juca. Juca. Juca-te-ai să te joci cu cuvintele, nesăbuit alcoolic. Controlat de mânie, cioburi perfecte-n distrusa lor condiție îți pun cuvinte-n gură. Juca.

   Vitraliu volatil, rupt în două de lumină vagă. Ai vorbit cu oameni care te-au atins greşit. Greşit. Greşit. Pe rând, fugărindu-se pe stradă. Le vorbeai când jucai sub talpa lor. În talpă nu-i urechea; inima e-n genunchi şi se zgârie, iar fizica nu ține cu tine. Mai alunecă şi cad şi se julesc; tu vorbeşti şi (te) risipeşti şi te pătezi. Sângerez. Sângerez. Obrazul lor, tu nu.

 
   E gaură mare unde-ai fost întreg
   Bat la pas bulevard; potol să te petrec.