Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red
Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.
Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.
Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?
Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?
Cum se poate controla? Nu poate.
Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...
De aici completezi tu.
Cute, you're cute, pe paspartu.
Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
vineri, 5 aprilie 2019
OriZontall
joi, 28 martie 2019
Saboteur
Kevin Morby - Harlem River
Petrecerea nu s-a oprit. Te tarasti pe calcaie inca din asternut, prunc atotstiutor de nimic in dimineata. Petrecerea nu s-a oprit, cu niciun electron creat pe talpa ta, cand te dai latent din pat, intocmai cum te-ai dat la ea. Sau cum s-a dedat de tine, de dat in pat, dar la departare de al tau. Petrecerea nu s-a oprit, cu uscaciunea gurii care cere limpezeala si o doza de spalare a pacatelor lingvistice pe care le-ai infaptuit doar in mintea ta. Nu-i a ta.
Mintea. Sau mințea ca nu e a sa. Doar petrecerea continua, in pasii lenti, in scheletul necoordonat si in pozitia de cadere, tinandu-se de pervazul cu plante, pelvisul in semi-aer, cu semi-fluctuatii in intestinul sau subtire. Durere. Ar fi vrut s-o simta in gura, pentru cat s-a retras si s-a distras in mrejele orelor si ale timpului, el tot auzea muzica, o auzea pe ea, ii auzea respiratia, ii simtea buza si pe cealalta, intr-o petrecere ce tot continua.
Baie. Credea ca nu respira limpede, decat cu privirea aruncata in a sa. Oglinda. Rotunda, cadranul rozaliu pal din gresie grea care o inconjura, il facea sa se simta constrans de sine insusi. Periute. Lame. Sapun pe incheieturi, se freca pe snurul rosu de la incheietura mainii stangi de parca ar fi vrut sa-si curete tot aburul din vene, isi masura sprancenele cu ochiul latent stang si cu degetul semnat, coagulat, cicatrizat. Ochelarii. Pusi pe pahar, printre periute, se stropeste pe fata, isi asambleaza dintii printre perii din periuta. Limba statea, doar sa nu vorbeasca, decat cu sinele.
Ghiozdanul. Sprijinit pe jos, intre tenesi si bocanci, papuci de casa, dar si printre doua caiete de schite aruncate aleatoriu. Haine. Pentru pacatul goliciunii neinfaptuite, pentru ca acele doua caiete sa se umple de imagini contextualizate in arta, in sexualitate. Ce esti?
"Un las". Il lasa truchiul care se termina in terminatiile sale nervoase. Gatul il stranteaza in inelul bluzei, in inelul taliei, in inelul tibiei turul pantalonului, stang, drept, orchestra. Lenjerie. Pentru demnitatea pacatului sau, pentru parul de pe brate, pentru sanii lasati ocrotiti de sutien, pentru ziua ce sta sa urmeze, tot o petrecere era, nu?
O dimineata cu miros de spatar, pentru stabilitatea ce-i lipsea. Ai incredere? Scurt, "da". Da' de unde? "Uite, aici". Ma oftici. "Ma enervezi. Ma tot calibrezi in oglinda, prin proprii mei ochi. Imi urmaresti autobuzul, nu ma mai cauta". Sunt tu. "Dar tu?" Saboteur. Nu jocul. Nu se juca asa ceva, nu se juca decat cu trairile de unul singur, pe strazi. Pasea pe asfalt cum pasea pe mare, seara, sau dimineata, cand il durea gandul si trupul, dar sufletul respira.
Respira. Traieste prin muzica. I se inclesteaza inima cand alearga, ca fuga nu-i pentru orice fumator. Se arata cu degetul printre vitrine, "uite lasul!". Uite, ca iar se saboteaza, uite cum se ascunde, uite cum zambeste pe furis. Uite, isi scoate ochelarii, ii pune pe masa. Uite, bea ceai. Stai, asta e actul natural. Stai, totul e natural.
| High Ink, 2019 |
Oglinda? O vede in fata sa. Se uita lung in lume si o vede. O vede cand chiar o vede si exista, respira si traieste chiar in fata ochilor sai intredeschisi. Nu-i deschide mai mult, pentru ca vederea fizica nu-i facuta decat pentru arta. Dar cand o vede, vede totul din orice si toate de pretutindeni. Si nimic, in acelasi timp. Doar ea.
Ea. Acelasi el, omul, tot o ea, ca si ea. Genul spiritului o confuza, il cauta in carti, dar raspunsul s-a gasit in constientiarea unei actiuni spirituale, nu tocmai actiuni, ci traire, sentiment si fiinta totala, totala, neconsumata, nevrand sa o consume, vrand sa fie libera, sa fie, sa existe, sa se bucure, sa fie protejata, sa fie iubita. O voia. Voia sa fie doar a ei. Care ea? Ea, omul cu ochelarii si foile aruncate peste tot. Cu ochelarii pe pahar printre periute. Si care ea? Ea, fiinta o data cu fiinta ei. Ea, suflul, odor al spiritului, destainuirea sentimentului si naturii in literatura. Fizic? E un las. El, omul.
Saboteur.
Isi taraste talpile goale pe covor in dormitor si nu-si da seama ca ea doarme in patul sau bicameral. Ii e frica sa o sarute pe frunte de "buna dimineata".
Saboteur.
Tot aici in lume, iar ea in dormitor.
joi, 7 martie 2019
Gentilom
E greu sa te incadrezi intr-o lume mult prea organizata pentru dezorganizarea din sinea ta. E mult prea greu sa iti dresezi bestia atat de comoda in libertatea care ti se reprima la fiecare minut, in viata asta patata si intinsa, rapida ca impachetarea de asternut.
As vrea sa ma mut undeva unde pot sa m-avant in alergare, contemplare, amor cu realitatea, cu contextul atat de spontan, simtitul atat de neuro-accentuat pe centralul pe langa care toata lumea trece pe strazi. Noi nu vedem, nu acceptam, ca ne e frica: m-am saturat sa intarzii, sa fiu subiect de rima cu ceva apropriat de-o crima. M-am saturat sa imi repet tot ce e in contextul inimii si sufletului meu si m-am saturat sa tot fiu si atat. Sa fiu fiu sau fiica e om cu ritmul de om, in viteza, dar viteza ignoranta si organizata, care ne distanteaza unul de altul.
O sa crezi ca sunt nebuna, dar sunt o duma. Sunt indrumatorul din umbra in arte si-n soapte si-n fapte ludice si veridice. Sunt palpabila cand esti sincer cu tine, sau cand ma privesti pe mine, dincolo de aspect, dincolo de interpret, dincolo de lider sau de tanca aia cu fata de cinspe ani din colt care fumeaza cu cana rosie-n mana, mai mult lapte decat cafea. Cine sunt eu? Nu am idee. Cine voi fi? Si-mai vag. Ce sunt? Eu nu cunosc.
E o stare disecata intre albastru si negru pur. Un dezgust manifestat fata de ceea ce se vrea din partea mea, cerandu-mi-se bucati din mine pe care nu le pot da decat cu sila.
Imi pare rau. Nu pot fi om.
Pot fi doar un gentilom.
As vrea sa ma mut undeva unde pot sa m-avant in alergare, contemplare, amor cu realitatea, cu contextul atat de spontan, simtitul atat de neuro-accentuat pe centralul pe langa care toata lumea trece pe strazi. Noi nu vedem, nu acceptam, ca ne e frica: m-am saturat sa intarzii, sa fiu subiect de rima cu ceva apropriat de-o crima. M-am saturat sa imi repet tot ce e in contextul inimii si sufletului meu si m-am saturat sa tot fiu si atat. Sa fiu fiu sau fiica e om cu ritmul de om, in viteza, dar viteza ignoranta si organizata, care ne distanteaza unul de altul.
O sa crezi ca sunt nebuna, dar sunt o duma. Sunt indrumatorul din umbra in arte si-n soapte si-n fapte ludice si veridice. Sunt palpabila cand esti sincer cu tine, sau cand ma privesti pe mine, dincolo de aspect, dincolo de interpret, dincolo de lider sau de tanca aia cu fata de cinspe ani din colt care fumeaza cu cana rosie-n mana, mai mult lapte decat cafea. Cine sunt eu? Nu am idee. Cine voi fi? Si-mai vag. Ce sunt? Eu nu cunosc.
E o stare disecata intre albastru si negru pur. Un dezgust manifestat fata de ceea ce se vrea din partea mea, cerandu-mi-se bucati din mine pe care nu le pot da decat cu sila.
Imi pare rau. Nu pot fi om.
Pot fi doar un gentilom.
sâmbătă, 12 ianuarie 2019
Incetul si incertul
Incetul cu incertul se tin de mana, intr-o luna o sa aiba inspiratie. Intr-o luna, sub o luna, sunt lunaticiș postesc o tigara. Urla tare, limbaj de tabla. Nu vorbesc unul cu altul, doar se inteleg mutual sub trei batai de pantof pe gheata. Sosetele li-s umede. Nu mai are cine sa le salveze. Sosetele? Nu. Conversatia.
Sunt incerti si inceti in mersul lor pe o carare, taraganata de somn si oboseala, viata si conjuncturi. Ametiti sub aburii aceleiasi tigari. Incetul cu ochii caprui, urmareste cresterea ierbii printre bucati din irisul sau. Atenti ambii de pe banca, dar in directii diferite. Incertul priveste cerul, intersectand privirea incetului. Ochii, ca oglinda, arata un albastru inchis, un verzui cert in incertitudinea sa. De ce incert? Sa nu fii tu incet.
Se alinta copilareste in pesteri ciudate. Vad lucruri diferite pe acelasi perete umed. Clipesc rar, coplesitor de repede rulandu-li-se gandurile. Sunt copii. Putin mai batrani, dar sunt copii. Copilaresc prin pesteri slinoase si calca in balti cu bocancii lor suficienti de uzi, reci. Sunt fierbinti in capatul coloanei. Le fierbe ceafa. Se uita unul la altul. Incertul zambeste. Incetul s-ar cruci, dar mainile le sunt lipite una de alta. Nu e crestineste asa, sa se desparta acum, dupa un drum atat de lung.
Ies din pestera, lent, dupa mult timp. Pasi tarati, priviri pierdute, haine usor cutate, maini inmuiate si incretite de umezeala. Ies la iveala in primavara. Soarele le izbeste fata fiecaruia. Se minunau de ceea ce puteau vedea in jurul lor, ceea ce ceilalti nu puteau. Nu aveau capacitatile lor si nici ritmicitatea inteligentei lor. Euforici?
Duduia un rock surd pe fundal. Ploua sub lumini de felinar. In spatele lor, o bezna continua. In fata lor, acelasi peisaj. Incertul nu-si putea ridica barbia dintre clavicule. Privea in jos, deceptionat. Incetul avea o speranta, asa ca i-a apucat urechea cu mana dreapta, sa-l poata privi in ochi pe incert. Ce ne asteapta? Se intreaba. Ce ne poate astepta, intr-o lume ca aceasta, atat de rapida, atat de certa, exact ca roua asta care ni se scurge pe obraji? Era frica. Erau coplesiti de frica, desi nu o rosteau.
Incertul cel inalt privi in continuare in jos, tot mai in jos, tot mai tacut, inceput sa inainteze. Incetul il trase de mana. Ii vorbi pentru cateva clipe. Erau destinati pentru o eternitate, iar viata umana nu putea sa le indeplineasca implinirea spirituala. Incercau. Fiecare a incercat, pana cand incertul a pornit in continuare, incetul tragand de el frenetic. Te vreau aici. Dar sunt lent. Mergi prea rapid. Te vreau aici! A strigat, uitandu-se in spate, cu un verzui inchis, intunecat, intr-o lumina clar-obscura. Era incruntat in privire, nu si-n sprancene. Nu voi putea niciodata sa merg asa.
Lentul a fost intotdeauna lent, dar are izbucniri externe de exuberanta, vitalitate, viata. O pofta de cunoastere nestapanita. Nu putea cuprinde lumea in aria sa vizuala. Vedea micile detalii, observa tremurul venelor pe sub piele. Privea repeziciunea unei picaturi de transpiratie, cum aluneca pe piele. Filozofa despre emotie.
Incertul mereu a parut ca ceea ce face e cert. Nimeni nu poate contesta asta. O fire libertina, visatoare, perseverenta. O feminitate invaluita in misterele masculine ale noptii. Cu aceleasi capacitati intelectuale ca celalalt, ii pria pofta lentului de viata, pentru ca asa iesea din tipologia creata de el insusi. Stia ca este mai presus de existenta umana, dar nu a stiut cum sa se simta om, pana atunci. Sau a stiut, dar nu stia cum se simte bucuria mutuala de a-l intelege cineva, de a nu-l judeca si de a-i asculta ideile pline de zeama, ca o lamaie roditoare.
Formau o salata perfect asezonata. Un peisaj usor ambiguu, imposibil de redat. O minte suficient de ascutita sa poata injunghia nepasarea societatii. Un ansamblu de idei omogenizate intr-un intreg. Te vreau aici. Literar vorbind... Te vreau aici. Nu puteau scapa de... Te vreau aici!
Un clipit de lent dureaza o eternitate, fiindca mereu e prins in gandurile lui. Poate alerga, dar viata ii ofera o remorca de ganduri, la fel de grele, la fel de alambicate, ceea ce il face lent. Dar intr-un clipit, in ploaie, maini incretite, bocanci uzi... S-a luminat de ziua. Cu haine uscate, in tenesi prafuiti, tricou lasat peste curea, se uita in jur. Se panicase. Oameni pretutindeni, veseli. Trist. Se simtea umil lumii si sclav al timpului. Se simtea ucis. Cazu in genunchi, cu durere si cu acelasi foc in ceafa, arzand ideile si toate cuvintele nespuse, decat prin priviri. Privi la cer. Voia sa simta oglinda ochilor partenerului sau. Dar nu simtea decat o usturime in palma sa stanga. Primul strat de piele s-a dus cu el, cu incertul acestei lumi.
Prin ochii mei nu poti privi, fara sa stii cum se simte o oglinda in mod normal. Oglinda preia temperatura rapid, ca un centimetru de apa intr-un pahar lasat pe masa. Nu cred ca puteai indura frigul, raceala pe care o simt eu, zi de zi. Nu cred ca ai fi putut privi viata, precum o privesc eu. Nu cred ca ai fi indurat ochii mei, arzand cum ardeau cand te priveam pe tine.
In fine. Lumea asta e formata din animale, paduri, mari, oceane, lacuri, munti, podisuri, depresiuni, bacterii, ierbivore, carnivore, oameni. Printre ei, un incert si un incet se cauta. Poli opusi, elemente diferite. Cuvinte rostite diferit. Oameni diferiti. Calatorii diferite. Aceiasi destinatie.
vineri, 11 ianuarie 2019
DeePersonal
Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange
Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.
Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.
Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.
De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.
La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.
Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.
Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.
Ne vedem in real.
Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.
Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.
Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.
De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.
La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.
Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.
Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.
Ne vedem in real.
![]() |
| Artist unknown |
luni, 29 octombrie 2018
Zorilor zilei
Kokoroko - "We out here" & Hippie Sabotage - "Angels on my side"
De fiecare data cand tesam cate-un fir de timpan.. Mi-am dat seama ca tesam cate-o persoana cu fir de timp-am, dar timp de trait n-am cate tesaturi am... creat, de frica refuzului implantat in inima si de frica unei raniri viitoare. Sunt. O sudoare. Cu gust de sfidare si amare-s zilele mele fara strop de placere sau viata, ca mie mi se pare viata un cavou de om in ou-vul, din care m-am format, zigot nu-stiu-cum.
Simt un tumult de mult si nu stiu cum sa-l mai trans-pun pe ganduri, cum ma pune el pe mine. Cum se aseaza, ca trup, pe plamani. O nebunie. Simt ca traiesc o nebunie.
Aceiasi zi, aceiasi poezie zisa demult. Un loc cu betoane, o trecere, trecuta de soare si betonate cauciucate zilnic. Pasi facuti rapid, sa poata trece peste, spre viitor. De zorii zilei, si viata miilor de noi, minori in arta, mareti in fapta si in sentiment inca pe-atat. Se arde o tigara intr-o pipota insetata de gudron si de dimineti, prinse-n diafragma si in magma oglinzii unde se imortalizeaza cadrele momentului. Unic, de alt fel. De traire, de zbucium, longing over all of those seas, over all of the existent fish and over all of those sharks. Inmuiam picioarele in strazi pavate cu amintiri uitate. Si innotam spre viitoruri zbuciumate. Incercam sa cream arta frumoasa, dar ghici ce? Arta nu e creata sa fie frumoasa, ci e creata sa te faca sa-ti pui intrebari la care sa nu-ti gasesti raspuns decat adanc in tine. La mii de kilometri de stratul de carne pe care il afisezi. Si mai ghici ce?
Arta e creata de boschetari emotionali care zabovesc in scari udate cu alcool si mucuri de tigari. Aia care iti muleaza fata in lut si tot aia care te pensuleaza, caci le esti muza. Aia de creeaza planete noi, sa le dea o forma, ca dupa sa le numeasca zodii si dupa sa ni le insusim noi, in functie de caracter. Ca noi n-avem functie precisa.
Se trag liniile de tramvai pe care le tragem cu talpa, sa ne intre in creier adanc, sa stim cum apasam cand ne-ndreptam fara scop, dar cu tinta precisa. E vina tramvaiului! E vina lor. E vina ta.
E din cauza ta, caci tot te-ntorci in real si te tot intorci cu tot cu liniile alea de tramvai si ma strangulezi, nu ma las sa ma bucur de prezent, nu ma lasi sa dorm lin, nu ma lasi decat sa fumez si sa contemplez la poezii exterioare pe care nu le interpretez normal si ca atare. Sunt o aratare a tradarii tale, sunt o pipa de otel cu prea putin tel. Si tin in viata o gramada de grame de foi mentale pe care trasezi schite, pe care versi cafea cu bourbon, pe care faci sex atat de tare, ca-mi cade greu, din minte-n stomac, un sentiment de vina. Imi cade tigara pe jos si o ridic cu retinere, ca ma vei taia in ireal si ca nu voi mai fi in real.
De ce faci asta unui conglomerat pe care il citeai si-l absorbeai? Ca te lasa? La ce litera ma gasesti in biblioteca din sinea ta? Poate "M" de la "mental", caci sunt foarte mentally ill. Sau poate nu-s nicicum, decat o bucata de pagina dintr-o carte pe care ti-o scriam, si o pastrezi intr-un dictionar de franceza de liceu pe care ai aruncat-o in foc, cu tot cu lectiile de Bac. Nu te interesau prea mult.
Suntem o generatie frecata de grijile generatiei celelalte, care au creat si betonate, si litere, si dictionare, lemne pentru fumoare, gresie pentru baile in care ne varsam tot alcoolul de la Maneloteca si toate plasticele in care se ambaleaza pachetele de tigari si tutun. Noi suntem o tipla a ceea ce puteam sa fim: aruncata pe jos, sa innasprim strazile de gunoi. Si acum, doar innotam pierduti in sinea noastra.
Si cu arta ce legatura are?
Cuvintele dau culoare, dar nu cele crescute in palate si acompaniate de toate bunatatile si protejate de toate rautatile. Arta se naste din tradare, din moarte, din secret, din iubire platonica, din neimplinire, din toate motivele pe care le-ai dat si din toate motivele pentru care numesc eu, cerneala umana, generatia asta ca fiind "gunoi". Cu potential. Gunoi ordinar, dar cu potential de extraordinar.
De fiecare data cand tesam cate-un fir de timpan.. Mi-am dat seama ca tesam cate-o persoana cu fir de timp-am, dar timp de trait n-am cate tesaturi am... creat, de frica refuzului implantat in inima si de frica unei raniri viitoare. Sunt. O sudoare. Cu gust de sfidare si amare-s zilele mele fara strop de placere sau viata, ca mie mi se pare viata un cavou de om in ou-vul, din care m-am format, zigot nu-stiu-cum.
Simt un tumult de mult si nu stiu cum sa-l mai trans-pun pe ganduri, cum ma pune el pe mine. Cum se aseaza, ca trup, pe plamani. O nebunie. Simt ca traiesc o nebunie.
Aceiasi zi, aceiasi poezie zisa demult. Un loc cu betoane, o trecere, trecuta de soare si betonate cauciucate zilnic. Pasi facuti rapid, sa poata trece peste, spre viitor. De zorii zilei, si viata miilor de noi, minori in arta, mareti in fapta si in sentiment inca pe-atat. Se arde o tigara intr-o pipota insetata de gudron si de dimineti, prinse-n diafragma si in magma oglinzii unde se imortalizeaza cadrele momentului. Unic, de alt fel. De traire, de zbucium, longing over all of those seas, over all of the existent fish and over all of those sharks. Inmuiam picioarele in strazi pavate cu amintiri uitate. Si innotam spre viitoruri zbuciumate. Incercam sa cream arta frumoasa, dar ghici ce? Arta nu e creata sa fie frumoasa, ci e creata sa te faca sa-ti pui intrebari la care sa nu-ti gasesti raspuns decat adanc in tine. La mii de kilometri de stratul de carne pe care il afisezi. Si mai ghici ce?
Arta e creata de boschetari emotionali care zabovesc in scari udate cu alcool si mucuri de tigari. Aia care iti muleaza fata in lut si tot aia care te pensuleaza, caci le esti muza. Aia de creeaza planete noi, sa le dea o forma, ca dupa sa le numeasca zodii si dupa sa ni le insusim noi, in functie de caracter. Ca noi n-avem functie precisa.
Se trag liniile de tramvai pe care le tragem cu talpa, sa ne intre in creier adanc, sa stim cum apasam cand ne-ndreptam fara scop, dar cu tinta precisa. E vina tramvaiului! E vina lor. E vina ta.
E din cauza ta, caci tot te-ntorci in real si te tot intorci cu tot cu liniile alea de tramvai si ma strangulezi, nu ma las sa ma bucur de prezent, nu ma lasi sa dorm lin, nu ma lasi decat sa fumez si sa contemplez la poezii exterioare pe care nu le interpretez normal si ca atare. Sunt o aratare a tradarii tale, sunt o pipa de otel cu prea putin tel. Si tin in viata o gramada de grame de foi mentale pe care trasezi schite, pe care versi cafea cu bourbon, pe care faci sex atat de tare, ca-mi cade greu, din minte-n stomac, un sentiment de vina. Imi cade tigara pe jos si o ridic cu retinere, ca ma vei taia in ireal si ca nu voi mai fi in real.
De ce faci asta unui conglomerat pe care il citeai si-l absorbeai? Ca te lasa? La ce litera ma gasesti in biblioteca din sinea ta? Poate "M" de la "mental", caci sunt foarte mentally ill. Sau poate nu-s nicicum, decat o bucata de pagina dintr-o carte pe care ti-o scriam, si o pastrezi intr-un dictionar de franceza de liceu pe care ai aruncat-o in foc, cu tot cu lectiile de Bac. Nu te interesau prea mult.
Suntem o generatie frecata de grijile generatiei celelalte, care au creat si betonate, si litere, si dictionare, lemne pentru fumoare, gresie pentru baile in care ne varsam tot alcoolul de la Maneloteca si toate plasticele in care se ambaleaza pachetele de tigari si tutun. Noi suntem o tipla a ceea ce puteam sa fim: aruncata pe jos, sa innasprim strazile de gunoi. Si acum, doar innotam pierduti in sinea noastra.
Si cu arta ce legatura are?
Cuvintele dau culoare, dar nu cele crescute in palate si acompaniate de toate bunatatile si protejate de toate rautatile. Arta se naste din tradare, din moarte, din secret, din iubire platonica, din neimplinire, din toate motivele pe care le-ai dat si din toate motivele pentru care numesc eu, cerneala umana, generatia asta ca fiind "gunoi". Cu potential. Gunoi ordinar, dar cu potential de extraordinar.
![]() |
| Vanessa Stockard - "Hanging On", acrylics on board |
Din zorii zilei si pana in apus
La atelier m-am dus
Si am facut dus de poezie
Ca rasaritul zilei
E o innasprire
A cuvintelor
Care se scalda in mahnire.
Si agresivitatea
E sora cu arta
Si iubirea
E ruda cu preacurvia
Si puritatea
E ruda cu moartea.
Iar postarea
E ruda cu nebunia.
vineri, 5 octombrie 2018
Absentis
The Revivalists - It Was A Sin & Two Feet - I Feel Like I'm Drowning
Salut. Nu stiu cu ce sa incep sa scriu. Imi este frig si atata stiu ca toamna a venit. Stiu ca am neglijat proza, singura scapare catre tine si catre mine, pentru poezie. Amuzant, tot pentru noi. Si nici nu stiu cu ce sa incep.
Fugim pe strazi inoptate, pe strazi ude si uscate. Lumini care vibreaza pe extremitatile noastre, care se contopesc pe langa maxilare, care se prind la culoare de tuburi conjugale... cu mersul pe jos. Cu picioarele. Genunchii se pliaza pe antebrate. Strazile sunt interesante noaptea. Luminile se distreaza pe noi, nu noi cu ele. Cuvintele mele sunt atat de duzina.
Get the fuck out. Vino si stropeste-mi foaia pe care sciu frenetic, doar sa vina spre mine. Doar sa ma atinga. Doar sa imi spuna ca e bine sau nu e bine ceea ce fac. Sa pot scrie o piesa verbala, iar pianul sa-mi fie claviatura de la tastatura. Doar asta. Atat. Sa nu imi scape printre degete. Incep sa nu mai cunosc omenirea. Incep sa uit sa mai cunosc. Pe mine, poate.
Vorbeam de scris ca fiind terapeutic. Poezia mea devine din ce in ce mai congelata. E presarata cu niste deep, scoasa in fata la microfon ca si o tava de carnuri grase si mult prea minunate. Ma bucur ca va descoperiti prin mine, dar eu simt ca prin proza te poti descoperi total. Asta e singura cale pe care o cunosc.
Scriitorii sunt mult prea concentrati pentru livrarea "corecta" a continutului. Eu nu stiu cum sa ma opresc din plans, caci ma bruiaza. Si nici nu as sti de la ce. Nu cred ca mai am nimic de livrat, cel putin pentru moment.
Doar imi doresc sa scriu mai mult.
Vreau sa livrez mai mult din tabloul mental pe care il am. Vreau un spatiu unde sa ma ascund de prezent, de trecut si de viitor. Vreau sa dispar, si vreau sa iti fiu aruncata-n fata, ca o prezenta iminenta. Stiu ca te mai gandesti la mine, si stiu ca te intrebi ce mai scriu. Am o agenda verde acum. Incerc sa fiu acolo eu insami, pentru ca, am aratat mult prea mult in stanga si in dreapta si am ramas cu nimic. Nu o sa fiu nici macar 1% mandra de textul asta, dar o data ce am simtit ca vreau asta, fiind blogul meu, fiind blogul celor trei entitati care si-au facut locas de cult nu prea sfant in sinea mea, nu cred ca ar trebui sa ma simt in vreun fel. Decat eliberata, caci in sfarsit o fac.
I'm back. For good. Just take me as I am.
Salut. Nu stiu cu ce sa incep sa scriu. Imi este frig si atata stiu ca toamna a venit. Stiu ca am neglijat proza, singura scapare catre tine si catre mine, pentru poezie. Amuzant, tot pentru noi. Si nici nu stiu cu ce sa incep.
Fugim pe strazi inoptate, pe strazi ude si uscate. Lumini care vibreaza pe extremitatile noastre, care se contopesc pe langa maxilare, care se prind la culoare de tuburi conjugale... cu mersul pe jos. Cu picioarele. Genunchii se pliaza pe antebrate. Strazile sunt interesante noaptea. Luminile se distreaza pe noi, nu noi cu ele. Cuvintele mele sunt atat de duzina.
Get the fuck out. Vino si stropeste-mi foaia pe care sciu frenetic, doar sa vina spre mine. Doar sa ma atinga. Doar sa imi spuna ca e bine sau nu e bine ceea ce fac. Sa pot scrie o piesa verbala, iar pianul sa-mi fie claviatura de la tastatura. Doar asta. Atat. Sa nu imi scape printre degete. Incep sa nu mai cunosc omenirea. Incep sa uit sa mai cunosc. Pe mine, poate.
Vorbeam de scris ca fiind terapeutic. Poezia mea devine din ce in ce mai congelata. E presarata cu niste deep, scoasa in fata la microfon ca si o tava de carnuri grase si mult prea minunate. Ma bucur ca va descoperiti prin mine, dar eu simt ca prin proza te poti descoperi total. Asta e singura cale pe care o cunosc.
Scriitorii sunt mult prea concentrati pentru livrarea "corecta" a continutului. Eu nu stiu cum sa ma opresc din plans, caci ma bruiaza. Si nici nu as sti de la ce. Nu cred ca mai am nimic de livrat, cel putin pentru moment.
Doar imi doresc sa scriu mai mult.
Vreau sa livrez mai mult din tabloul mental pe care il am. Vreau un spatiu unde sa ma ascund de prezent, de trecut si de viitor. Vreau sa dispar, si vreau sa iti fiu aruncata-n fata, ca o prezenta iminenta. Stiu ca te mai gandesti la mine, si stiu ca te intrebi ce mai scriu. Am o agenda verde acum. Incerc sa fiu acolo eu insami, pentru ca, am aratat mult prea mult in stanga si in dreapta si am ramas cu nimic. Nu o sa fiu nici macar 1% mandra de textul asta, dar o data ce am simtit ca vreau asta, fiind blogul meu, fiind blogul celor trei entitati care si-au facut locas de cult nu prea sfant in sinea mea, nu cred ca ar trebui sa ma simt in vreun fel. Decat eliberata, caci in sfarsit o fac.
I'm back. For good. Just take me as I am.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

