Lumea unui licean nebun
Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.
Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.
Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste
Ce chestie.
duminică, 21 aprilie 2019
Somn de unul singur
Ria Mae - Ooh Love (Stripped Down)
Somnul de unul singur exista, mai presus de natura umana de a stabiliza relatii apropiate si intime, precum respiratia in acelasi corp comun betonat. Exista si respiratia in propria ta palma, cand tot ceea ce exista in camera este un abstract atat de simplu, ca ar fi jignitor sa-l numim astfel. Ce rost are sa fii nemuritor intr-un corp plamaditor de moarte, uitare, nepasare?
Cand un material textil umplut dintr-altul, care iti tine loc de carne calda, de sentiment, de conversatie, cum te tii de viata in fiecare seara, intrebandu-ti eul daca nu cumva incepe sa innebuneasca. Nu suntem ceea ce parem, nu suntem imbatabili. Suntem asa fierbinti, carbonizam patul in care adormim cu tine si ne trezim cu voi carbonizati in noi. Ducem o existenta de la o zi la alta, tarata pe talpi, nici macar pe speranta. Nici macar de un dram de bun. Cateodata tot ce-i mai bun, dar scrumul de aseara imi innegreste pleoapele, imi increteste inima si-mi usuca plamanii de tutun.
Somnul de unul singur n-a mai fost niciodata atat de dur. E atat de imatur. Toata incercarea aceasta de a te intoarce spre tine si de a esua, de a dori sa impartasesti tot ceea ce simti cu cineva si sa simti ca esti complet singur intr-un ocean aniversar: ziua de maine, astazi, acum, mereu. N-o sa mai fii tu vreodata in fata cuiva. Cum e sa te simti vulnerabil in fata unui monitor? In fata unui muritor, cand te vezi doar pe tine in oglinda aceea spoita cu stropi de apa, murdari? Cum ai putea fi mai aproape de ceea ce esti, de ce-i mai bun din tine, cand cel mai bun om pentru tine se apropie, cat sa te carbonizeze gandul si lipsa la langa tine, seara, dimineata, acum?
Cat de jenant este in societatea asta, sa nu iti poti spala oboseala cu o cafea? Cum sa mai fii real, cand tot ce e real in tine este depus pe o piatra pe care isi slefuieste cineva inima, intocmai ca o sageata, sa zboare spre un altcineva? Nu ti se face amar de tot ceea ce ai aratat, de tot ceea ce ai simtit pana in maduva cea mai intunecata, cea mai ticsita de tutun? Nu tu imi deschideai ochii, sufletul, plamanii la aer si parul la o mangaiere?
Si da, era vorba de tine intre mine si viata, intre trecut si prezent, pentru ca esti un epitom si te sperie, dar ma sperie si mai rau sa nu te am, sa nu simt asta, sa simt cum aluneci printre degetele mele, ca atunci cand ai alunecat intr-ale mele cand priveam amrea, noaptea, si te-ai retras, ca noaptea aceea, ca dimineata care vine, ca relevanta mea care se duce usor pe dimineata. Pe o alta oboseala. Iar acum, imi doresc doar sa fiu ieri. Sa nu se faca dimineata niciodata. Sa nu simt scrum pe fata, sa nu simt ca sunt o piaza rea, o "what if?", pentru ca niciodata nu m-ai vazut ca pe ceva mai mult, decat ca pe un masturbator de constiinta, de deep. Iar acum scriu astea asa, desi stiu ca nu e atat de simplu. Pentru ca, fraiero, te inteleg.
Doar am vrut sa te simt pe mine, ca pe tricoul meu favorit. Sa te privesc, cu ochelari sau fara. Sa te mangai pe crestet. Sa iti citesc. Sa te ascult. Sa bem. Sa descoperim.
Dar nu vrei nimic din toate astea, iar eu va trebui sa ma obisnuiesc cu tot scrumul. Cu toata smoala pe care mi-o intind peste coaste, sa pot sa-mi invelesc inima, plamanii, stomacul, coloana, desi pe toate le-am lasat descoperite in fata ta. Te-am lasat sa-mi faci lobotomie pe viu si nu regret nimic. Doar te voiam mai aproape de mine. De om, nu ideea de intelectual din mine. Iar eu nu pot functiona ca simple legaturi neuronale.
L-am dat pe Aurel, testoasa mea de plus, sa doarma cu un participant de clasele primare. Cred ca asta inseamna, cu adevarat, primul somn de unul singur. Iar tu, vesnicul meu sculat de dimineata cu aroma de noapte pe fata, pana la seara, care ma arde din ce in ce mai tare la cosmarurile pe care le vad pe viu.
luni, 15 aprilie 2019
De la Ego
Via Daca - Paparuda
Yo, there, fraiera vietii. Ce faci? Ca eu nu prea bine.
O sa tii minte zilele astea reci cand va veni vara si iar o sa-ti porti hainele alea largi si probabil blugii rupti. Nu te-ai dezvatat, suflet tripat si sarat ce esti. De ce te arunci in acreala vietii? Erau bune ovalele acelea din sertarul de la pat. Te mai ajutau ele asa, cu o gura de apa, sa iti balansezi demonii cu ingerii din Edenul din sinea ta.
Stai cu oameni toxici, care au nevoie de dezintoxicare spirituala. Nu ai nevoie de ei. Atentie, fraiera: nu ai nevoie de asa ceva acum. Iesi din groapa asta, fugi aiurea pe strazi, fii te rog ceea ce esti. Coase "Jurnalul de Zi" si zi-i tot ce ai pe suflet. Zi-i la omul din oglinda ce ti-ai scris azi dimineata la patru si patru minute in cap. Nu doar ca "Memento" a ajutat, dar si de faptul ca ti-ai amintit cum era conflictualizarea ta dintre genurile propriului corp si ati facut corp comun la genul vaniliei. Nu stiai ce esti, mai stii?
Aici stau si-ti scriu, sa vezi peste luni, peste ceva vreme, ca ai citit cele mai proaste carti care ti-au mancat timpul, ca te-ai implicat in atatea proiecte, nestiind care notita s-o mai rupi de pe perete de dimineata. Stii, ti-ai dezlegat timpul si atentia de o relatie pe care nu ti-ai dorit-o vreodata si ne-ai mancat la amandoi timpul. Ne-ai mancat randuri intregi in care puteam face cu-adevarat amor verbal si stilistic, puteam lucra, puteam respira. Puteai iubi atat de pur, ca un adolescent care la fel de salbatic ramane. Te-ai maturizat, sa poti vedea viata realist si sunt mandru, dar pe mine, ca Ego, cand ma vei stapani? Ca si constiinta? Nu stii oare ca doare cum te tot tarasti zilnic sa faci si sa dregi, dar sa nu asculti de rationamentul dorintelor firii, ale tale, ca individ cu energie, viata si speranta in tine?
Unde ti s-au naruit toate astea?
O sa iti dau o bataie pe umar, defapt, nu.. Nu as vrea sa iti mai aduci aminte vreodata de perioada asta. As vrea sa te eliberezi de ea. Imi doresc sa scapi de bratarile alea de la petrecerile la care te scalzi cu alcool murdar, la care privesti oameni pierduti. Nu esti tu.
Tu esti nor si ploaie, metafora si proza. Esti un preludiu timid, un orgasm intelectual, un raset asurzitor intre plopi. Esti un tremur pe buza potrivita. Esti pretioasa si stiu ca vrei sa fii la fel ca atunci, cand te plimbai cu ochii inchisi spre casa, pe strazi goale, ploaia alunecandu-ti printre sani, imaginandu-ti cum o alini pe frunte, cum ii citesti ceea ce i-ai tot scris, dar nici macar nu ai tupeul sa clarifici toate acestea. Unde este liderul, persoana de incredere, increzatoarea innascuta? Cum te-a putut innaspri vantul asta sec al unui oras care pentru tine este epitomul, casa ta? Dar bine ca de visat, inca o faci, dar lasi o dara gri, negativa in urma ta.
Cum a putut ajunge Clujul sa ti se para banal? Cum poti spune ca oamenii sunt rai? Cum?
Cum ai baut acea prima bere si ai continuat, pana a doua zi, sa te trezesti, plangand in fata scarii ca nu ai curajul sa urci, cu sangerarea unei pangariri nedorite? Cum anume? Cum poti spune ca acel om e un model de urmat, cum poate sa continue sa te priveasca in ochi, sa creada ca-ti este prieten? Cum poate sa te prinda de picior pe holuri vina, sa iti fie frica sa intarzii doua minute? Cum anume doare cand te-apuci sa alergi, dupa doua minute?
Ai redus carnea din dieta, bei ceaiuri si te-ai apucat de-o carte buna. E un inceput. Ti-ai asumat ca nu vei fi vreodata poet, pentru ca poezia nu poate bate proza, detaliile care te pasioneaza, dar pe care Maria Ta nu le mai vede, ca nu-si poarta ochelarii. Stiu, stiu. Ai nevoie de individualitatea asta. Ai nevoie sa te razi in cap, sa-ti cosi agenda si sa pui tasca aceea la catarama de la pantalon, s-o poti cara oriunde dupa tine. Sa iti asumi valoarea si sa nu mai lasi pe nimeni sa faca ce vrea, sa asume ceea ce esti in locul tau.
Poezia ti-a adus-o ea in cale si ai desacralizat-o pentru scena. Pentru ce toxicitatea ti-a zis, ca nu-i bun, ca e prea siropos. Repetitiile nu sunt inca pentru tine. Si cand iti pui tot deep-ul intre strofe si versuri si nu le prinde nimeni? Cand sala e neatinsa de sentiment, ca ceea ce simti tu intelege maxim un om, pentru care scriai, care, sperai ca va veni. Si cand a venit, te-ai incurcat ca o fraiera dragalasa, pentru ca despre asta iti tot vorbeam, dar nu ma ascultai. Da, eu fiind Ego-ul tau te-am impins in spate de multe ori, sau ti-am dat aerul acela pe care ti-l asuma si zodia pe care o ai. Nu stiu cat am ajutat. De obicei te ajutam cu increderea in tine, pana a venit squad-ul de pacifisti sa cauti adanc in tine, sa iti pui intrebari si sa te distantezi de ceea ce esti tu, in "necunostinta" de cauza, erai inofensiva. It helped with your art and how you felt it.
Acum iti doresti mai mult rock si mai multa liniste in jurul tau. Poate alti tenesi cu care sa bati campii, sa pui intrebari paradoxale unor oameni suficienti de capabili, incat sa nu le considere ciudate, ci interesante. Sa nu mai zica "asa mai face ea". Sa fim seriosi! Tu cine esti?
Asa. Cernelista, Ink, fara niciun cringe, tu esti omul acela fara nume care scrie pe net, care e al naibii de sexual sub toata acea piele fina de pe fata, sub toate acele priviri ludice pe care le arunci pe strazi, sa le iei mai tarziu sau in momentul acela. Tu nu trebuie sa pari high class, ca esti deja prin unicitatea ta. Doar atrage ceea ce esti, nu ceea ce incerci sa fii. Fii iara vulnerabila si intelege ca visele se implinesc, cand lucrezi ceva mai mult pentru ele. Cand depui efort, cand arati perspicacitate si inteligenta, caci stim cu totii ca le ai pe-acolo. Ah, nu zic ca nu dai dovada acum de ele, zic doar ca incerci prea tare sa fii organizata si ne omori cheful amandurora, sincer. Ne moare tot entuziasmul.
Spontaneous! Ce tepe ti-ai luat in astia doi ani, fata draga. Si stiu ca ai invatat ceva din ele. Doar fa-le sa nu mai continue, ca ne crapa venele de pe tampla si ne enervam. By the way, sa rezolvi si problema aia a ta cu gestionarea emotiilor, ca daca ti se sparge un pahar, nu-i motiv sa te enervezi.
Stii, pleci in tabara cu viata ta, voluntariatul acela real pe care nu l-ai gasit prin Cluj inca. Ma gandeam ca o sa-ti priasca asta pe bune. Vreau sa iti rupi picioarele pe dealuri, poate iti rupi si-o mana, doar sa fii retardata aia de care mi-e atat de dor. Omoara chestia asta de wannabe adult, ca nu ne face bine. Pe bune. Adica, nu fac misto. Stiu ca te-au inmuiat oamenii asa putin, dar Constanta marea, nisipul cu scrisori, toata inspiratia ta, individualitatea "sudista", Constanta care te-a format asa cum ai venit tu in Ardeal acum trei ani nu e moarta si ti-o activezi cand mergi acasa.
Fa si tu un lucru retardat pentru mine maine, te rog eu. Vezi sa nu uiti sa-ti faci dusul ala. A meritat pastila de somn, trebuia sa scrii o chestie mai putin deep, dar mai reala pentru starea ta. Si pe blog, ca stiu ca-ti place sa ai multe postari de calitate. Daca tu nu, atunci cine?
Somn usor si fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi in lume. Fii ludica si iubeste, fraiero. Te iubesc si voi fi mereu aici pentru tine.
Yo, there, fraiera vietii. Ce faci? Ca eu nu prea bine.
O sa tii minte zilele astea reci cand va veni vara si iar o sa-ti porti hainele alea largi si probabil blugii rupti. Nu te-ai dezvatat, suflet tripat si sarat ce esti. De ce te arunci in acreala vietii? Erau bune ovalele acelea din sertarul de la pat. Te mai ajutau ele asa, cu o gura de apa, sa iti balansezi demonii cu ingerii din Edenul din sinea ta.
Stai cu oameni toxici, care au nevoie de dezintoxicare spirituala. Nu ai nevoie de ei. Atentie, fraiera: nu ai nevoie de asa ceva acum. Iesi din groapa asta, fugi aiurea pe strazi, fii te rog ceea ce esti. Coase "Jurnalul de Zi" si zi-i tot ce ai pe suflet. Zi-i la omul din oglinda ce ti-ai scris azi dimineata la patru si patru minute in cap. Nu doar ca "Memento" a ajutat, dar si de faptul ca ti-ai amintit cum era conflictualizarea ta dintre genurile propriului corp si ati facut corp comun la genul vaniliei. Nu stiai ce esti, mai stii?
Aici stau si-ti scriu, sa vezi peste luni, peste ceva vreme, ca ai citit cele mai proaste carti care ti-au mancat timpul, ca te-ai implicat in atatea proiecte, nestiind care notita s-o mai rupi de pe perete de dimineata. Stii, ti-ai dezlegat timpul si atentia de o relatie pe care nu ti-ai dorit-o vreodata si ne-ai mancat la amandoi timpul. Ne-ai mancat randuri intregi in care puteam face cu-adevarat amor verbal si stilistic, puteam lucra, puteam respira. Puteai iubi atat de pur, ca un adolescent care la fel de salbatic ramane. Te-ai maturizat, sa poti vedea viata realist si sunt mandru, dar pe mine, ca Ego, cand ma vei stapani? Ca si constiinta? Nu stii oare ca doare cum te tot tarasti zilnic sa faci si sa dregi, dar sa nu asculti de rationamentul dorintelor firii, ale tale, ca individ cu energie, viata si speranta in tine?
Unde ti s-au naruit toate astea?
O sa iti dau o bataie pe umar, defapt, nu.. Nu as vrea sa iti mai aduci aminte vreodata de perioada asta. As vrea sa te eliberezi de ea. Imi doresc sa scapi de bratarile alea de la petrecerile la care te scalzi cu alcool murdar, la care privesti oameni pierduti. Nu esti tu.
Tu esti nor si ploaie, metafora si proza. Esti un preludiu timid, un orgasm intelectual, un raset asurzitor intre plopi. Esti un tremur pe buza potrivita. Esti pretioasa si stiu ca vrei sa fii la fel ca atunci, cand te plimbai cu ochii inchisi spre casa, pe strazi goale, ploaia alunecandu-ti printre sani, imaginandu-ti cum o alini pe frunte, cum ii citesti ceea ce i-ai tot scris, dar nici macar nu ai tupeul sa clarifici toate acestea. Unde este liderul, persoana de incredere, increzatoarea innascuta? Cum te-a putut innaspri vantul asta sec al unui oras care pentru tine este epitomul, casa ta? Dar bine ca de visat, inca o faci, dar lasi o dara gri, negativa in urma ta.
Cum a putut ajunge Clujul sa ti se para banal? Cum poti spune ca oamenii sunt rai? Cum?
Cum ai baut acea prima bere si ai continuat, pana a doua zi, sa te trezesti, plangand in fata scarii ca nu ai curajul sa urci, cu sangerarea unei pangariri nedorite? Cum anume? Cum poti spune ca acel om e un model de urmat, cum poate sa continue sa te priveasca in ochi, sa creada ca-ti este prieten? Cum poate sa te prinda de picior pe holuri vina, sa iti fie frica sa intarzii doua minute? Cum anume doare cand te-apuci sa alergi, dupa doua minute?
Ai redus carnea din dieta, bei ceaiuri si te-ai apucat de-o carte buna. E un inceput. Ti-ai asumat ca nu vei fi vreodata poet, pentru ca poezia nu poate bate proza, detaliile care te pasioneaza, dar pe care Maria Ta nu le mai vede, ca nu-si poarta ochelarii. Stiu, stiu. Ai nevoie de individualitatea asta. Ai nevoie sa te razi in cap, sa-ti cosi agenda si sa pui tasca aceea la catarama de la pantalon, s-o poti cara oriunde dupa tine. Sa iti asumi valoarea si sa nu mai lasi pe nimeni sa faca ce vrea, sa asume ceea ce esti in locul tau.
Poezia ti-a adus-o ea in cale si ai desacralizat-o pentru scena. Pentru ce toxicitatea ti-a zis, ca nu-i bun, ca e prea siropos. Repetitiile nu sunt inca pentru tine. Si cand iti pui tot deep-ul intre strofe si versuri si nu le prinde nimeni? Cand sala e neatinsa de sentiment, ca ceea ce simti tu intelege maxim un om, pentru care scriai, care, sperai ca va veni. Si cand a venit, te-ai incurcat ca o fraiera dragalasa, pentru ca despre asta iti tot vorbeam, dar nu ma ascultai. Da, eu fiind Ego-ul tau te-am impins in spate de multe ori, sau ti-am dat aerul acela pe care ti-l asuma si zodia pe care o ai. Nu stiu cat am ajutat. De obicei te ajutam cu increderea in tine, pana a venit squad-ul de pacifisti sa cauti adanc in tine, sa iti pui intrebari si sa te distantezi de ceea ce esti tu, in "necunostinta" de cauza, erai inofensiva. It helped with your art and how you felt it.
Acum iti doresti mai mult rock si mai multa liniste in jurul tau. Poate alti tenesi cu care sa bati campii, sa pui intrebari paradoxale unor oameni suficienti de capabili, incat sa nu le considere ciudate, ci interesante. Sa nu mai zica "asa mai face ea". Sa fim seriosi! Tu cine esti?
Asa. Cernelista, Ink, fara niciun cringe, tu esti omul acela fara nume care scrie pe net, care e al naibii de sexual sub toata acea piele fina de pe fata, sub toate acele priviri ludice pe care le arunci pe strazi, sa le iei mai tarziu sau in momentul acela. Tu nu trebuie sa pari high class, ca esti deja prin unicitatea ta. Doar atrage ceea ce esti, nu ceea ce incerci sa fii. Fii iara vulnerabila si intelege ca visele se implinesc, cand lucrezi ceva mai mult pentru ele. Cand depui efort, cand arati perspicacitate si inteligenta, caci stim cu totii ca le ai pe-acolo. Ah, nu zic ca nu dai dovada acum de ele, zic doar ca incerci prea tare sa fii organizata si ne omori cheful amandurora, sincer. Ne moare tot entuziasmul.
Spontaneous! Ce tepe ti-ai luat in astia doi ani, fata draga. Si stiu ca ai invatat ceva din ele. Doar fa-le sa nu mai continue, ca ne crapa venele de pe tampla si ne enervam. By the way, sa rezolvi si problema aia a ta cu gestionarea emotiilor, ca daca ti se sparge un pahar, nu-i motiv sa te enervezi.
Stii, pleci in tabara cu viata ta, voluntariatul acela real pe care nu l-ai gasit prin Cluj inca. Ma gandeam ca o sa-ti priasca asta pe bune. Vreau sa iti rupi picioarele pe dealuri, poate iti rupi si-o mana, doar sa fii retardata aia de care mi-e atat de dor. Omoara chestia asta de wannabe adult, ca nu ne face bine. Pe bune. Adica, nu fac misto. Stiu ca te-au inmuiat oamenii asa putin, dar Constanta marea, nisipul cu scrisori, toata inspiratia ta, individualitatea "sudista", Constanta care te-a format asa cum ai venit tu in Ardeal acum trei ani nu e moarta si ti-o activezi cand mergi acasa.
Fa si tu un lucru retardat pentru mine maine, te rog eu. Vezi sa nu uiti sa-ti faci dusul ala. A meritat pastila de somn, trebuia sa scrii o chestie mai putin deep, dar mai reala pentru starea ta. Si pe blog, ca stiu ca-ti place sa ai multe postari de calitate. Daca tu nu, atunci cine?
Somn usor si fii tu schimbarea ce vrei s-o vezi in lume. Fii ludica si iubeste, fraiero. Te iubesc si voi fi mereu aici pentru tine.
vineri, 5 aprilie 2019
OriZontall
Charlotte Cardin - Dirty Dirty & Reignwolf - Black and Red
Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.
Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.
Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?
Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?
Cum se poate controla? Nu poate.
Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...
De aici completezi tu.
Cute, you're cute, pe paspartu.
Un manunchi de rufe aruncate pe o speteaza de praf, perfect orizontala, perfect trantita la pamant. Un noian de rasete insirate in paharul hazardului, precum sunt bulele in apa minerala. Mine rurale in cotidianul urban. Nu mai exista natura aici. Nu doar natura. Nu doar. Inventia omului pe orizontala este un alt om. Creatia omului pe orizontala este deficitul de pigment pe care il poti exprima unui alt om. Unui acromat. Bicromat. Crom mat.
Bauhaus pe pat vertical. Unelte de holograma antica, specifica secolului douazeci: esti o mumie pietrificata intr-o arta manevrata c-o dalta prea sparta sa mai fie baiat sau fata. Dar genul n-a contat niciodata. Doar impresia soarelui, cum bate in camera, cum te incinge, cum te fugareste in iluzii de moment, in idei, in planuri, prea multe tabele, prea verticale, prea orizontale.
Cat de pur e, oare, actul de a cere o relaxare pe o orizontala? Cum se poate spala rufa aruncata pe cineva care are privirea indreptata vertical pe orizontala paralela de planul pe care s-a intins, atat de greu? Cum se mananca un mar? Cum era cu dragostea?
Se sufleca o camera intr-un manunchi perfect, un buchet de unghere, de axe trasate cu privirile, ogive intersectate in cinci idei preconcepute despre asertivitate si furia care doboara tot ceea ce s-a construit. Cum poti, oare, sa te ierti? Cum, oare, speteaza aceea de praf exista, cand sunt atatea straturi de textile depuse pe ea? Cum exista profunzimea in simplitatea unei liniaritati, unui contur format pe o fata depusa la soare? Cum are omul contur, cand totul se contureaza si se traseaza intr-o maniera atat de inegala, neincadrata, atat de dificila?
Cum se poate controla? Nu poate.
Isi poarta tricoul oranj pe crestet, cu blondul purpuriu de lovituri la constiinta sub un snur de par facial, o spranceana prea putin pensata si un ochi prea putin vizibil in fata stelei ei de capatai. O vegetatie plantata neuniform, in bustul gol, ochii inchisi, gandul departe de...
De aici completezi tu.
Cute, you're cute, pe paspartu.
joi, 28 martie 2019
Saboteur
Kevin Morby - Harlem River
Petrecerea nu s-a oprit. Te tarasti pe calcaie inca din asternut, prunc atotstiutor de nimic in dimineata. Petrecerea nu s-a oprit, cu niciun electron creat pe talpa ta, cand te dai latent din pat, intocmai cum te-ai dat la ea. Sau cum s-a dedat de tine, de dat in pat, dar la departare de al tau. Petrecerea nu s-a oprit, cu uscaciunea gurii care cere limpezeala si o doza de spalare a pacatelor lingvistice pe care le-ai infaptuit doar in mintea ta. Nu-i a ta.
Mintea. Sau mințea ca nu e a sa. Doar petrecerea continua, in pasii lenti, in scheletul necoordonat si in pozitia de cadere, tinandu-se de pervazul cu plante, pelvisul in semi-aer, cu semi-fluctuatii in intestinul sau subtire. Durere. Ar fi vrut s-o simta in gura, pentru cat s-a retras si s-a distras in mrejele orelor si ale timpului, el tot auzea muzica, o auzea pe ea, ii auzea respiratia, ii simtea buza si pe cealalta, intr-o petrecere ce tot continua.
Baie. Credea ca nu respira limpede, decat cu privirea aruncata in a sa. Oglinda. Rotunda, cadranul rozaliu pal din gresie grea care o inconjura, il facea sa se simta constrans de sine insusi. Periute. Lame. Sapun pe incheieturi, se freca pe snurul rosu de la incheietura mainii stangi de parca ar fi vrut sa-si curete tot aburul din vene, isi masura sprancenele cu ochiul latent stang si cu degetul semnat, coagulat, cicatrizat. Ochelarii. Pusi pe pahar, printre periute, se stropeste pe fata, isi asambleaza dintii printre perii din periuta. Limba statea, doar sa nu vorbeasca, decat cu sinele.
Ghiozdanul. Sprijinit pe jos, intre tenesi si bocanci, papuci de casa, dar si printre doua caiete de schite aruncate aleatoriu. Haine. Pentru pacatul goliciunii neinfaptuite, pentru ca acele doua caiete sa se umple de imagini contextualizate in arta, in sexualitate. Ce esti?
"Un las". Il lasa truchiul care se termina in terminatiile sale nervoase. Gatul il stranteaza in inelul bluzei, in inelul taliei, in inelul tibiei turul pantalonului, stang, drept, orchestra. Lenjerie. Pentru demnitatea pacatului sau, pentru parul de pe brate, pentru sanii lasati ocrotiti de sutien, pentru ziua ce sta sa urmeze, tot o petrecere era, nu?
O dimineata cu miros de spatar, pentru stabilitatea ce-i lipsea. Ai incredere? Scurt, "da". Da' de unde? "Uite, aici". Ma oftici. "Ma enervezi. Ma tot calibrezi in oglinda, prin proprii mei ochi. Imi urmaresti autobuzul, nu ma mai cauta". Sunt tu. "Dar tu?" Saboteur. Nu jocul. Nu se juca asa ceva, nu se juca decat cu trairile de unul singur, pe strazi. Pasea pe asfalt cum pasea pe mare, seara, sau dimineata, cand il durea gandul si trupul, dar sufletul respira.
Respira. Traieste prin muzica. I se inclesteaza inima cand alearga, ca fuga nu-i pentru orice fumator. Se arata cu degetul printre vitrine, "uite lasul!". Uite, ca iar se saboteaza, uite cum se ascunde, uite cum zambeste pe furis. Uite, isi scoate ochelarii, ii pune pe masa. Uite, bea ceai. Stai, asta e actul natural. Stai, totul e natural.
| High Ink, 2019 |
Oglinda? O vede in fata sa. Se uita lung in lume si o vede. O vede cand chiar o vede si exista, respira si traieste chiar in fata ochilor sai intredeschisi. Nu-i deschide mai mult, pentru ca vederea fizica nu-i facuta decat pentru arta. Dar cand o vede, vede totul din orice si toate de pretutindeni. Si nimic, in acelasi timp. Doar ea.
Ea. Acelasi el, omul, tot o ea, ca si ea. Genul spiritului o confuza, il cauta in carti, dar raspunsul s-a gasit in constientiarea unei actiuni spirituale, nu tocmai actiuni, ci traire, sentiment si fiinta totala, totala, neconsumata, nevrand sa o consume, vrand sa fie libera, sa fie, sa existe, sa se bucure, sa fie protejata, sa fie iubita. O voia. Voia sa fie doar a ei. Care ea? Ea, omul cu ochelarii si foile aruncate peste tot. Cu ochelarii pe pahar printre periute. Si care ea? Ea, fiinta o data cu fiinta ei. Ea, suflul, odor al spiritului, destainuirea sentimentului si naturii in literatura. Fizic? E un las. El, omul.
Saboteur.
Isi taraste talpile goale pe covor in dormitor si nu-si da seama ca ea doarme in patul sau bicameral. Ii e frica sa o sarute pe frunte de "buna dimineata".
Saboteur.
Tot aici in lume, iar ea in dormitor.
joi, 7 martie 2019
Gentilom
E greu sa te incadrezi intr-o lume mult prea organizata pentru dezorganizarea din sinea ta. E mult prea greu sa iti dresezi bestia atat de comoda in libertatea care ti se reprima la fiecare minut, in viata asta patata si intinsa, rapida ca impachetarea de asternut.
As vrea sa ma mut undeva unde pot sa m-avant in alergare, contemplare, amor cu realitatea, cu contextul atat de spontan, simtitul atat de neuro-accentuat pe centralul pe langa care toata lumea trece pe strazi. Noi nu vedem, nu acceptam, ca ne e frica: m-am saturat sa intarzii, sa fiu subiect de rima cu ceva apropriat de-o crima. M-am saturat sa imi repet tot ce e in contextul inimii si sufletului meu si m-am saturat sa tot fiu si atat. Sa fiu fiu sau fiica e om cu ritmul de om, in viteza, dar viteza ignoranta si organizata, care ne distanteaza unul de altul.
O sa crezi ca sunt nebuna, dar sunt o duma. Sunt indrumatorul din umbra in arte si-n soapte si-n fapte ludice si veridice. Sunt palpabila cand esti sincer cu tine, sau cand ma privesti pe mine, dincolo de aspect, dincolo de interpret, dincolo de lider sau de tanca aia cu fata de cinspe ani din colt care fumeaza cu cana rosie-n mana, mai mult lapte decat cafea. Cine sunt eu? Nu am idee. Cine voi fi? Si-mai vag. Ce sunt? Eu nu cunosc.
E o stare disecata intre albastru si negru pur. Un dezgust manifestat fata de ceea ce se vrea din partea mea, cerandu-mi-se bucati din mine pe care nu le pot da decat cu sila.
Imi pare rau. Nu pot fi om.
Pot fi doar un gentilom.
As vrea sa ma mut undeva unde pot sa m-avant in alergare, contemplare, amor cu realitatea, cu contextul atat de spontan, simtitul atat de neuro-accentuat pe centralul pe langa care toata lumea trece pe strazi. Noi nu vedem, nu acceptam, ca ne e frica: m-am saturat sa intarzii, sa fiu subiect de rima cu ceva apropriat de-o crima. M-am saturat sa imi repet tot ce e in contextul inimii si sufletului meu si m-am saturat sa tot fiu si atat. Sa fiu fiu sau fiica e om cu ritmul de om, in viteza, dar viteza ignoranta si organizata, care ne distanteaza unul de altul.
O sa crezi ca sunt nebuna, dar sunt o duma. Sunt indrumatorul din umbra in arte si-n soapte si-n fapte ludice si veridice. Sunt palpabila cand esti sincer cu tine, sau cand ma privesti pe mine, dincolo de aspect, dincolo de interpret, dincolo de lider sau de tanca aia cu fata de cinspe ani din colt care fumeaza cu cana rosie-n mana, mai mult lapte decat cafea. Cine sunt eu? Nu am idee. Cine voi fi? Si-mai vag. Ce sunt? Eu nu cunosc.
E o stare disecata intre albastru si negru pur. Un dezgust manifestat fata de ceea ce se vrea din partea mea, cerandu-mi-se bucati din mine pe care nu le pot da decat cu sila.
Imi pare rau. Nu pot fi om.
Pot fi doar un gentilom.
sâmbătă, 12 ianuarie 2019
Incetul si incertul
Incetul cu incertul se tin de mana, intr-o luna o sa aiba inspiratie. Intr-o luna, sub o luna, sunt lunaticiș postesc o tigara. Urla tare, limbaj de tabla. Nu vorbesc unul cu altul, doar se inteleg mutual sub trei batai de pantof pe gheata. Sosetele li-s umede. Nu mai are cine sa le salveze. Sosetele? Nu. Conversatia.
Sunt incerti si inceti in mersul lor pe o carare, taraganata de somn si oboseala, viata si conjuncturi. Ametiti sub aburii aceleiasi tigari. Incetul cu ochii caprui, urmareste cresterea ierbii printre bucati din irisul sau. Atenti ambii de pe banca, dar in directii diferite. Incertul priveste cerul, intersectand privirea incetului. Ochii, ca oglinda, arata un albastru inchis, un verzui cert in incertitudinea sa. De ce incert? Sa nu fii tu incet.
Se alinta copilareste in pesteri ciudate. Vad lucruri diferite pe acelasi perete umed. Clipesc rar, coplesitor de repede rulandu-li-se gandurile. Sunt copii. Putin mai batrani, dar sunt copii. Copilaresc prin pesteri slinoase si calca in balti cu bocancii lor suficienti de uzi, reci. Sunt fierbinti in capatul coloanei. Le fierbe ceafa. Se uita unul la altul. Incertul zambeste. Incetul s-ar cruci, dar mainile le sunt lipite una de alta. Nu e crestineste asa, sa se desparta acum, dupa un drum atat de lung.
Ies din pestera, lent, dupa mult timp. Pasi tarati, priviri pierdute, haine usor cutate, maini inmuiate si incretite de umezeala. Ies la iveala in primavara. Soarele le izbeste fata fiecaruia. Se minunau de ceea ce puteau vedea in jurul lor, ceea ce ceilalti nu puteau. Nu aveau capacitatile lor si nici ritmicitatea inteligentei lor. Euforici?
Duduia un rock surd pe fundal. Ploua sub lumini de felinar. In spatele lor, o bezna continua. In fata lor, acelasi peisaj. Incertul nu-si putea ridica barbia dintre clavicule. Privea in jos, deceptionat. Incetul avea o speranta, asa ca i-a apucat urechea cu mana dreapta, sa-l poata privi in ochi pe incert. Ce ne asteapta? Se intreaba. Ce ne poate astepta, intr-o lume ca aceasta, atat de rapida, atat de certa, exact ca roua asta care ni se scurge pe obraji? Era frica. Erau coplesiti de frica, desi nu o rosteau.
Incertul cel inalt privi in continuare in jos, tot mai in jos, tot mai tacut, inceput sa inainteze. Incetul il trase de mana. Ii vorbi pentru cateva clipe. Erau destinati pentru o eternitate, iar viata umana nu putea sa le indeplineasca implinirea spirituala. Incercau. Fiecare a incercat, pana cand incertul a pornit in continuare, incetul tragand de el frenetic. Te vreau aici. Dar sunt lent. Mergi prea rapid. Te vreau aici! A strigat, uitandu-se in spate, cu un verzui inchis, intunecat, intr-o lumina clar-obscura. Era incruntat in privire, nu si-n sprancene. Nu voi putea niciodata sa merg asa.
Lentul a fost intotdeauna lent, dar are izbucniri externe de exuberanta, vitalitate, viata. O pofta de cunoastere nestapanita. Nu putea cuprinde lumea in aria sa vizuala. Vedea micile detalii, observa tremurul venelor pe sub piele. Privea repeziciunea unei picaturi de transpiratie, cum aluneca pe piele. Filozofa despre emotie.
Incertul mereu a parut ca ceea ce face e cert. Nimeni nu poate contesta asta. O fire libertina, visatoare, perseverenta. O feminitate invaluita in misterele masculine ale noptii. Cu aceleasi capacitati intelectuale ca celalalt, ii pria pofta lentului de viata, pentru ca asa iesea din tipologia creata de el insusi. Stia ca este mai presus de existenta umana, dar nu a stiut cum sa se simta om, pana atunci. Sau a stiut, dar nu stia cum se simte bucuria mutuala de a-l intelege cineva, de a nu-l judeca si de a-i asculta ideile pline de zeama, ca o lamaie roditoare.
Formau o salata perfect asezonata. Un peisaj usor ambiguu, imposibil de redat. O minte suficient de ascutita sa poata injunghia nepasarea societatii. Un ansamblu de idei omogenizate intr-un intreg. Te vreau aici. Literar vorbind... Te vreau aici. Nu puteau scapa de... Te vreau aici!
Un clipit de lent dureaza o eternitate, fiindca mereu e prins in gandurile lui. Poate alerga, dar viata ii ofera o remorca de ganduri, la fel de grele, la fel de alambicate, ceea ce il face lent. Dar intr-un clipit, in ploaie, maini incretite, bocanci uzi... S-a luminat de ziua. Cu haine uscate, in tenesi prafuiti, tricou lasat peste curea, se uita in jur. Se panicase. Oameni pretutindeni, veseli. Trist. Se simtea umil lumii si sclav al timpului. Se simtea ucis. Cazu in genunchi, cu durere si cu acelasi foc in ceafa, arzand ideile si toate cuvintele nespuse, decat prin priviri. Privi la cer. Voia sa simta oglinda ochilor partenerului sau. Dar nu simtea decat o usturime in palma sa stanga. Primul strat de piele s-a dus cu el, cu incertul acestei lumi.
Prin ochii mei nu poti privi, fara sa stii cum se simte o oglinda in mod normal. Oglinda preia temperatura rapid, ca un centimetru de apa intr-un pahar lasat pe masa. Nu cred ca puteai indura frigul, raceala pe care o simt eu, zi de zi. Nu cred ca ai fi putut privi viata, precum o privesc eu. Nu cred ca ai fi indurat ochii mei, arzand cum ardeau cand te priveam pe tine.
In fine. Lumea asta e formata din animale, paduri, mari, oceane, lacuri, munti, podisuri, depresiuni, bacterii, ierbivore, carnivore, oameni. Printre ei, un incert si un incet se cauta. Poli opusi, elemente diferite. Cuvinte rostite diferit. Oameni diferiti. Calatorii diferite. Aceiasi destinatie.
vineri, 11 ianuarie 2019
DeePersonal
Subcarpati & Mara - Muntele Nu Plange
Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.
Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.
Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.
De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.
La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.
Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.
Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.
Ne vedem in real.
Noi nu modificam textele, nu pornim cu idei prestabilite cand incepem sa scriem. In majoritatea cazurilor, nu e asa. Ascultam muzica cu duiumul, urmarim femei care se confunda cu asfaltul de la geam, pe cand ninge si silueta umana se confunda cu singura dara de ne-zapada. Ne-contextuam in contexte care tin de tineri, dar nu de noi.
Noi ne pierdem printre file de carti si bloguri, mai putin ca inainte. Intelegem ca viata fuge pe zapada si aluneca ca timpul. Ne amintim de moarte si e atat de vaga, ca deschidem subiectul la o bere si filozofam, ca altceva nu putem sti despre starea aceasta a pre-existentei. Pre-existenta, pentru ca nu poate fi trasata cu exactitate. Ne bazam pe a doua zi, ca poate atunci ne putem crea senzatia de dor. O tot asteptam, in generatia asta, sa tot vina.
Noi nu stim sa ne mai uitam la noi, sa vedem si sa apreciem ce este frumos la noi. Ne aruncam ca si cliseele in tipografie. Suntem stampile. Stanta, stanta, stanta de artisti, stanta de scriitori, stanta de viata cu familie si copil, stanta de serviciu si dorintele mor in maine, pana maine ajunge sa fie pre-existenta, adica moartea. Zicem ca ne traim tineretea, cand mintim parintii ca dormim la tipa aia sau la tipu' ala, "stii tu, mama...". Dar nu stie ca iti versi plamanii de plans in gang, singur sau cu inca cineva care oricum nu tine la tine, ci doar te grabeste sa termini o data, sa va puteti minti mai mult in club. Noi fugim de oamenii care cred in noi, pentru ca depresia e un trend pe internet si un subiect "relatable" intre oameni de-o seama cu tine. A recunoaste ca esti depresiv nu mai este un apel de ajutor, pentru ca, paradoxal, ai nevoie de ajutor, dar nu ti-l ofera nimeni si desi vrei sincer ajutor, n-o sa-l accepti.
De chestiunea cu dorul si cu vina, vina pe care ne-o tot aruncam de-aiurea in carca... De obicei, nici astea nu tin de noi. Ne dorim sa cream din ceva: dorinta de a fi vazut, dorinta de a fi publicat, dorinta de recunoastere, vina ca nu se intampla, vina ca nu poti merge acolo, vina de auto-invinuire, vina ca nu ai facut si dres. Vina e sociala. Dorul e spiritual. Dorul nu trebuie cultivat, ci indurat sau indeplinit.
La doi ani, nu stiam ce e dorul, dar l-am invatat. Alor mei le era dor de doi ani, de cand m-am nascut, de un chip pe care nu il stiam, dar am fost un factor bun de dor pentru ei. Le aminteam de el. Pozele dovedesc asta. La sapte ani, l-am simtit pentru prima oara, cand chipul a plecat. Apoi la saispe ani, la prima rupere de suflet, cand a murit cel mai drag chip din familia mea. Apoi la nouaspe, la a doua rupere de sufletul in care am investit ceea ce noi stim ca "iubire". Apoi, apoi, apoi. La douazeci si unu inca se simte, dorul adunat de atatia ani. Si m-am trezit intr-o dimineata ca trebuie sa-l accept, desi ziua aceea e in fiecare dimineata. Ziua le concretizeaza. Dar sa accept vina, nu.
Nu e corect si nu e nici vina unuia ca mine ca lumea nu intelege creatia mea literara, nu e vina mea ca lumea nu e pregatita pentru unul ca mine. E datoria mea ca artist, si e datoria multora ca mine, sa educam publicul la ceva real. Nu tu munca de birou, nu tu scris de umplutura, nu tu trei linii trasate sub pretext de "concept". Arta nu e trend, iar viata nu e stampila. Depresia nu e pretext de "same". "Iubirea" nu e un cuvant aruncat aiurea cu pretext de sex. Deep-ul nu e o aberatie lingvistica. Filozofia nu e moarta. Arta nu e pentru oameni care iau sase in BAC, ci e pentru oameni care incearca sa inteleaga lumea si pe ei insisi. Arta, totodata, nu tine de executia perfecta, ci de sentimentul omului care a infaptuit-o. Serile sociale nu sunt sociale, atata timp cat te simti singur si iti scoti telefonul din buzunar. Prietenii nu sunt cei ce stau pe langa tine, ci cei care se implica la dezastrul si la calmul din sinea ta si se bucura impreuna cu tine de ele.
Eu refuz sa fiu un intelectual depresiv intr-o societate care nu intelege. Si voi refuza ca vina care nu a tinut vreodata de mine sa ma copleseasca. Refuz sa vad arta de uzina si cu riscul de a irita, voi comenta. Vom aduce o schimbare, nu doar eu, ci eu si cu tine.
Ne vedem in real.
![]() |
| Artist unknown |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
