Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

marți, 14 iulie 2020

caDeDraft

   Un om artificial. Daca as vrea sa fiu altcineva, as putea face asta in orice moment.
   Un om capos. Daca nu as avea cateva principii care sa sustina restul informatiilor, nu as putea fi eu.

   Nu am. Nu am coerenta. Nu am consecventa. Nu. Nu pot fi, decat orice pot fi. Nu, nu vreau sa ma schimb pentru nimeni. Da, reusesc. Dar nu vreau. Nu, nu sunt superficiala. Da, am calcat stramb cand voiam sa merg drept. Nu, nu sunt atenta. Da, observ mult. Paradox, da. Rea, pentru ca iti demontez orice argument. "Nu-i mai tace gura", dar o ziceti pe un ton acuzator, iar eu doar asa imi arat compasiunea.

   Nu, nu voi mai fi idem peste un an. Nu, nu stiu daca mai rezist. Da, cumva sunt altceva in fiecare zi, dar nu ma rescriu din nimic la fiecare rasarit. Imi creste parul la fel de lent si am animale in stomac atunci cand iubesc. Nu, nu prea vorbesc si da, vorbesc prea mult. Sunt serioasa pentru dramul acela de incredere pe care ar trebui sa-l ai constant in mine. Sunt energica si nu am stare pentru ca sunt entuziasmata, iar fix asta imi inunda plamanii cu aer cand alerg, viata prin cumularea de artefacte conversationale si informatii, iubirea prin faptul ca nu o pot intelege. Si am ajuns sa nu mai vreau sa o inteleg. Am ajuns sa vreau sa o simt, iarasi. Sa scriu, iarasi: nimeni nu ma cunoaste, intr-o deriva definitiva.

   Sunt o boare sarata care nu are nume si nici sonor. Iti fac cute in semn de zambet daca te iubesc. Fug pentru ca nu inteleg si vreau mai-mereu sa o fac. Maturitatea se masura in ani, asa stiam. Dar stiu ca eu ma uit. O sa ma uiti, treptat, ca orice altceva. O sa imi uiti vocea, o sa imi uiti zarea. O sa imi uiti forma degetelor si o sa uiti tot ce uit eu insami. O sa ma uiti, cum am uitat numarul de telefon al bunicii. O sa uiti, cum uitam ca a trecut ora unu a serii si noi inca nu dormim.

   O sa uit ca am scris textul asta si o sa uit ca imi venea sa plang, caci n-am reusit sa scot nimic din toate ce se ara pe campul meu neuronal. O lacrima? Un cuvant? E mult. E pace si razboi. Mintea mea penduleaza intre cele doua, ca intre sentimentul de foc si de gheata: sunt neutra in coconul meu. Sunt complet umeda pe interior, pe si deasupra venelor. Sunt ceea ce nu vreau sa recunosc, dar ma roade si inunda pe dinauntru. Sunt o sticla ambalata pana la gat cu motivul ca ceea ce este in interior, e sacru. Ce strop va vedea lumina zilei, sa se usuce pe teren, sa-l culeaga vantul, sa-l picure de pe cusatura pelerinei de ploaie, sa pice pe foi pe care scrii, sa cada pe podeaua proaspat data cu mopul, deasupra marii, deasupra picioarelor, pe stomac, in brate, in propriile brate, pe jos, ghem, in pat, animale, cer, cere si plange o data cu noi, cand noi nu putem.

   Ne punem mainile la ochi reciproc in autobuze si ne prefacem ca n-ai ochii rosii sau cum te uiti cu intentia sa imi zici ceva. Ma voi preface ca nu imi bate curentul la ceafa in camera asta inchiriata intr-un oras in care ma simt mai singura ca oriunde. Cand camera asta e asa pustie la patru si nimic nu poate trage draperiile si chiar sa lase ochii in bezna, sa nu mai caute, sa nu mai pice crucis, sa nu mai gandeasca. Cum faci ochii sa taca? Cum faci sentimentul de camin sa iasa cativa centimetrii din balcon, in casa? Cum sa iti explic faptul ca la mine iese in casa, dar nu intra? Cum sa iti spun ca sunt un explorator loial? Cum pot spune, in timp ce vorbesc atat de mult?

   Cum fac sa nu mai scriu la persoana I?

   Kilometrii de sens, stropit subit pe o sina de tren care a taiat un oras ca pe un sandwich la toast. Un intelectual care si-a facut planul de bataie: de la ora cinci a vietii in acest deceniu, totul se va aplica. Toate structurile, toate notiunile, se vor intensifica. Toate actiunile vor prinde contur.


miercuri, 10 iunie 2020

Taurul și omul


   Elliot Moss - 99 & so many others

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa abuzez de puterea cu care imi tin toate sentimentele adanc varate intre doua tigari la bucata, dintre care una este imbibata cu transpiratia cu care o tot framant.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa observ toate lucrurile minore, adierea de vant, mirosul puternic din tufele de caprifoi. Banca abandonata, fara scaune, inalta dintr-o curte interioara, inconjurat de-a dreptul de blocuri prea scunde sa se poata ridica impotriva vasului neanimat de pe masa: omul. Pomul de langa care acopera o banca cu o singura scandura ce se indoaie lejer sub greutatea unor transpiratii oculare, la lumina unui balcon pribegit de la parter, cu sunetul unui mixer pe fundal.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las la canal sa curga tot sangele victorios din mine, in timpul in care ating pielea cu gel, mana, gel, burete. Cum din tot aburul, muzica se aude infundat, cum, difuzorul se aude din ce in ce mai incet si cum dusurile lungi sunt mult prea periculoase pentru gandurile ce se tot nasc si curg, se scurg. In prima faza, imi da imbolt si putere, dupa se tot scurge si se duce.

   Iubesc. Iubesc sa ma autosabotez. Iubesc sa imi las ochii in pamant, desi stiu. Iubesc sa refuz, cand vreau sa primesc. Iubesc sa gasesc detaliile schitate ale unei actiuni care a durat o fractiune de secunda si sa o prajesc sub lampa, in timp ce-mi spal cugetul cu o carte buna, peste care randuri nu ma pot concentra. Recitesc, recitesc, iar lampa-mi devine soare si cer si "buna dimineata" soptit, infundat, cat sa se auda un ecou de la pat la masa si inapoi spre ureche. Iubesc sa stau aici in lumina confuza a becului meu, refuzand sa-ti am capul, linistit dormind, pe pulpa mea dreapta, in timp ce, in pozitie turceasca, laptopul isi are locul, iar scrisul imi alina gandul, iar tie, visul.

   Iubesc sa te folosesc in favoarea imaginatiei mele. Iubesc sa te strang in palma, sa te tot strang, sa-ti simt degetele, pana devin ale mele praful de pusca cu care-mi doresc sa scrii ce iti doresti si sa ma-mpusti cu dorintele tale pana cuvantare nu va mai exista, ci actiunea. Imi doresc sa fiu actiunea, daca pe ea n-o pot avea. Imi doresc sa fiu fuga propriu-zisa si nu sa simt sau sa devin intepatura dintre coaste de dupa. 

   Cuvantul de mi-l pasez aleator cu limba de alergator, cuvinte relationand ca toreador si taur intr-o arena libera care nu aude si nu spune, care aude si spune, care tace si zace intr-un colt de camera si de paragraf. Reductionismul tacerii, deopotriva al emotiilor care nu isi au o explicatie, care strang universul in care toreadorul chinuie taurul, in care muritorul ucide nemuritorul. Paradoxal, care expandeaza lumile si traseele prin care taurul scapa si fenteaza, alearga si doarme linistit la o margine de iaz.

   Cum se scriu cartile pe care nu le pot citi? Le scriu eu.
   Cum se vorbesc tacerile pe care le auzi? Prin doua.
   Cum se face balconul, campie? Prin doi tauri, fugarind un singur om.

   Iubesc cu certitudine sa respir aerul cu care generam idei, prin care se scalda oamenii in ape atunci cand e involburata, cand gravitatia si fluxul vine peste val, cand cazatura e un susur linistitor, cand adunatura pufoasa de sol se face namol, cand se face pauza de predare a stafetei dintre doua atitudini, in doua conjuncturi, cand doua drumuri se bifurca, cand se fac intersectie si se urla din masini si se claxoneaza, pentru ca marea pe care o impingem de pe balcon cade peste oameni ca un val; sa nu mai vada ura, sa asculte taurul cum se adapa si cum traieste linistit. Cum impatur cateva momente in minute. Cum devin pagini? Cum se ingana in priviri. Cum se naste vortexul atemporal in care pic, copilareste?

   Un pic de timp, mai mult, mai in urma. De atat am nevoie pentru o liniste sau doua. De atat am nevoie sa te privesc un pic mai lung. Sa uit de tremurul cu care ma gandesc mult prea mult si sa sovaiesc copilareste in jurul taurului care m-a observat. Sa convietuim impreuna, cu dorinta de a creste si de a descoperi impreuna. Omul si animalul. In cateva momente mai in trecut, sa poata invata copilul pe taur sa te vada, cum vede omul. Sa devii o nemurire, o nestemata in taramul animalier, un colier de mici perle impartite prin soare, cu ajutorul ploii, asternut atent pe nuferi, plutind intr-un gol. Cu totul, tot ceea ce oricine poate oferi perfect, eu n-as putea. N-as putea sa nu te vad. N-as putea sa nu te-aud. N-as putea vorbi mai mult, n-as putea. As putea sa... toate lucrurile pe care nu le poti observa, dar care exista si care pot exista. As putea sa tac, dar oricum o fac. In tumultul conversational, tac malc, adanc sub nufarul pe care te alinti la soare. Iata-l cum apare pe cer! Fura ochii si-ncalzeste, iar eu bolborosesc oxigen pe sub apa, sub pretext de filtru pentru pesti.

   Cand eu devin soare, nufarul se rastoarna si devii intregul lac. Fata in profunzimea masei si tot fundul lacului te inveleste, iti serveste drept asternut. Imi cant ziua aceea, incalzindu-ti culcusul, tu nestiind. In nestiinta mea, e mai placut sa fiu noaptea, sau umbra salciei de langa care te priveste imbaindu-te in soare si in toata splendoarea. E dureros sa n-o pot vedea, dar nu as avea de ales, asa ca aleg vesel s-o fac. Refuz sa nu vad. Refuz sa fiu om. Refuz sa fiu cel ce poate sa te disturbe.

   Iubesc sa ma autosabotez. Dar doar asa stiu ca pot iubi. E un sabotaj nevinovat, vinovat fiind cugetul care toarce emotia, care o gandeste in cuptor, in loc sa o scoata din el si sa o lase la racit pe pervaz. Iubesc eterul cu care se sterge mintea in clipa asta, sa-si stearga niste ganduri care poate lasa mintea in veghea lampii, pana la rasarit. In veghea cartii care se linisteste, ascultand pasarile de la ora cinci. Un soare care vrea sa rasara, pentru care ma acopar, caci caldura din cuptorul meu intern e suficienta, iar oamenii responsabili de tava sunt toti cercetatori stiintifici care diseca ideea de "emotie".

   Urasc soarele. Urasc vara. Nimic exact. Nimic batut in cuie. 
   O bluza batuta de vantul de la mare. Te rog, ia-ma de pe sarma si pune-ma la umbra.


sâmbătă, 6 iunie 2020

Timpul n-a murit




   In timp, o aruncatura catre o responsabilitate aparte. O nevoie constanta de a crea momentul perfect de a fi, in sine, un om perfect. 

   O zi calduroasa, asteptata de toti. Claustrare intre trei pereti, toti deschisi de sticla care incinge pulpa expusa, intinsa peste fibra de lemn. O pisica tarcata facuta carliont, bucla in parul prea drept sa aiba o opinie fata de umezeala careia ii este imuna. E o minciuna, trecuta pe obrazul marcat de o lejeritate inganatoare, trecand catre visele de dupa-masa. Un sant sapat in obraz, un zambet surd, fixat cateva unitati de timp, nespecificate. Tricoul trecut peste abdomen, rulat in puterea caldurii care-l fixeaza. Ganduri care prajesc mai tare ca orice soare. Ce este timpul?

   Ticaitul molcom din camera. Un geam larg deschis catre lumea interioara a apartamentului care nu se aude. O libertate care teoreticizeaza ideea masiva de a fi productiv, neavand nici cea mai vaga idee ce inseamna, ca si concept si ca notiune propriu-zisa, aplicabila.

   Se intoarce pe-o parte. Coatele lipite strans si pumnii lasati in voie sub obraz. Alte santuri se vor crea in vremea crearii, a productivitatii invizibile; responsabilitatea de a intelege, inainte de a acuza propriul sine pentru ceva ce se vinde, se da gratuit pe toate gardurile, pe toate ecranele, din toate gurile si toate urechile care doar asta aud. Si cand nu vor sa auda, inteleg si repereaza, se antreneaza si se congrueaza in termeni periculosi. O impingere fortata intr-o tacere deplina a unui apartament in care te invarti ca un leu intr-o cusca. Dar cand leul stie ca e rege-n natura si isi face lacas in urbanul muritorilor? Cand omul cere de la sinele propriu ceva ce nu-si poate darui in clipa cererii?

   Cumparam placeri instantanee. Un pachet de tigari cu douazeci de lei, platit cu telefonul. O bere si dorinta imediata de a fi rupt. Un articol citit si dorinta de a stii totul, desi, "totul" e un miraj pentru clipa lui "acum". E un criminal care acuza tradatorul din oglinda. E gura mare care are mainile mici. E masina cu benzina fara drum. E Tinder pentru o comanda de amor, venita prin Glovo, asezonata cu un sos de validare instantanee pe Instagram. Deschiderea laptopului si oftatul de dupa doua ore in care zici ca e greu ceea ce faci, cand, in fond, ti-ai luat lucrul si l-ai plimbat prin tot taramul, dar mai deloc catre tastele si dorinta ta arzatoare de a fi productiv. De a fi in trend cu modul acesta de traire, atat de extrem, incat iti invalmaseste organismul. E o cursa de Formula 1, unul cu altul. E formula de trei simpla, in care crezi ca asta e ziua cand vei schimba ceva, deschizi telefonul si te aglomerezi cu informatii aditionale, iar, intr-un final, avem clasicul oftat, sau vocea acuzatoare de la finele zilei care iti spune rapid cat este ceasul si ca trebuie sa iti bagi dispozitivul la incarcat.

   Niciodata pe tine.

   In caldura arzatoare, au existat momente placute si izbitor de diferite. Geamurile au prezis secrete care se infaptuiau prin grai si imaginar; timpul statea intr-un pahar si se dispersa greu. Devenea particule prin evaporare pentru o transpiratie intracraniana si pentru enunturi scurte, prin metamorfozarea scrisului, acum. O displazie de timp voita de scriitor pentru a compara termeni si de a ingana mai multe intr-o bula de informatie citita. "Sper sa iti pot penetra mintea prin limba mea natala, buclata si scrisa".

   S-a dezis de timp. L-a acceptat si redescoperit recent, prin orologiul aproape antic, cu limba care indica ora, degetul care trece peste minute, intocmai ca un prescolar peste primele litere si o limba care goneste peste secunde: asta e limbajul. Daca doar asculti timpul, il ai. Daca doar asculti si esti constient de existanta lui, il ai. Ideal, il ai pentru ca existi si visezi, pentru ca tu creezi si il imbalsamezi pentru momente viitoare. Timpul nu moare fara de cunune, decat atunci cand te stresezi ca il pierzi. O vorba romaneasca, "ca toate in viata". De ce te irosesti sa iti pierzi vremea, studiind istorie, daca momentul acesta nu il valorifici? Pentru ca, paradoxal, nu e irosit. Daca scrierea aceasta e liniara, episoadele sunt sarite. Momentele cand scriitorul a trait cu adevarat nu se rezuma la un studiu continuu si la o scriere prelunga, ci la imersarea in fragmente milimetrice din trecut, asezate pe rafturi craniene sub forma de crestaturi pe vaile neuronale. E o experienta care nu se concentreaza in timp, cu limite ca "o sa scriu pana la ora patru", "o sa scriu despre...", desi, cu ultima, asa porneste. Nici aici nu e liniar timpul.

   Nu pornim cu gandul spre a gasi inspiratie, cand inspiratia sta langa noi si respira lumea din jur. Nu deschidem gura, decat inutil, pentru o dispersare a lucrurilor care cu adevarat se simt a fi important de evocat verbal. Nu putem trai prezentul unei scrieri, daca toate elementele experentiale stau sa se mureze, sa nu deranjeze pe altcineva. Scriitorul nu exista pentru nimeni si nimic, ci pentru a trai tot si toate. Pentru a gasi un statement lucrurilor frumoase care nu se vad in oglinda si pentru a intoarce idilic buclele prin sonate lirice care au relevanta doar citite in cugetul pustiit de lumea exterioara. Scriitorul creeaza o lume in interiorul lumii tale, prin experientele omului in care decide sa se ascunda: timid, obiectiv, rece si deopotriva cald. E o definitie care fizic nu exista. Si fizic, testeaza prin om, care e responsabilitatea unui moment, fara ca "responsabilitatea" sa se simta ca o constrangere formala. 

   Responsabilitatea fata de timp se naste din doua: functiile premergatoare, practice si latura afectiva, constientizarea si motivarea individuala de a realiza ceva. Aici, "a realiza" inseamna a pregati un ceai, a fuma linistit o tigara, a imbratisa copacii minute, a vorbi cu cineva drag despre orice, a muri timp de un minut si mai mult, a sfida timpul prin placerea trairii lui. Responsabilitatea plantei tale valoroase e de a se bucura zilnic de apa, o raza de soare, poate niste muzica si o iesire la aer. Efectele responsabilitatii momentului lui "acum" o fac sa creasca si sa produca frunze, flori, oxigen si nevoia de a-i schimba vasul, fiind acum actualmente prea mare sa mai incapa in el. Cat de diferit poate fi un om?

   Prin rasucirea trupului si momentul de trantire a spatelui de canapea, se trezeste molcom dintr-un somn al constiintei si al analizei. Exista in sase iunie ca trup si suflu care doreste sa se cameleonizeze printre oameni, in secret pictand prin minti.

   Pictand sever, aproape ora trei. O sambata asteptata de multi, dar doar o zi in care se poate schimba totul. Asta e puterea unui moment, unul singur, esential, iar o zi are mai mult de un moment. Mintea ne capteaza in momente pe care poate nu le-am trait si ne aglomereaza, referinta fiind internetul si informatia extenuanta. Un ceai zacand la fund de stomac, se perinda lent in organism. O schita mentala pentru o scriere care nu e cea de fata, ci cea pe fata careia se picta lumina lunii intr-o seara cand timpul era responsabilitatea a doi oameni catre un singur moment. L-au fructificat. L-au creat.

   Timpul n-a murit,
   Ci s-a trait.

   

marți, 31 martie 2020

Te voi găsi


   Coldplay - Ink

   Sunt pierdut.

   Scrumul masat pe masa, masa plaga vie. Extorsiunea dintre coagulante, inima care trage fumul si lucrul neanimat, masa. Imi amintesc de un "tu" vechi si ma doare. Ruleaza pe ridurile ramificate ale mesei tot scrumul care se intinde de pe amprenta pe a sa, masa. Si se tot intinde o emotie, stangaci pusa. Intr-un context in care nimic nu are sens, cum sa plasam lucrurile neanimate? Care "noi"?

   Imi amintesc de un "tu" care nu mai exista. Continui. Strang microfonul. Misc frenetic telefonul. Ma saruti ferit de tot raul si te port in litere, romanticizand cuvinte. Nu mai existi, desi... atat de mult te vreau aici. In interiorul toracelui tare, ca de fier, am jupuit coastele prin piele. L-am masat cu experienta imaginatiei si cu ura pentru rima. Te-am urat ca m-ai facut sa plang in fata unui necunoscut intreg, un castron intins de capete care nu se putea repera cu ochii, fiind orbiti de lumina adanc implantata in tavan. Am vrut sa fug si inca vreau. O tot fac, sa iti uit toti ochii care nu erau ai tai. Sa uit tot sexul care nu s-a intamplat. Te-am urat pentru faptul ca m-ai facut sa simt ca linistea asta in care se perinda voci, din cand in cand, e o lume muta unde am putut sa te revad, parca, iar existenta ta sa fie un raspuns urletului din mine. Toata painea aia inmuiata de mine in timp ce mancam, inganand si abtinandu-ma sa nu plang. Toate peisajele acelea pe care le-am privit adanc, sa poata ajunge la serverul tau, cumva.

   Iar faptul ca tot plang, razand in public? O masa frecata de scrum si negura: nu m-a dezbracat nimeni vreodata sa poata vedea. Tu ai vazut prin mine, prin haine, prin hainul din ochii mei pierduti de moment, prin mintea mea halucinanta, tu m-ai vazut. Cu tulburul cu care mangai valurile la mal, am reusit sa-ti mangai pleoapele cand te uitai in zare, sa te arunc pe nisip si sa ma fericesc ca existi. Si ma tot fericesc, si te tot simt. 

   In fiecare bataie a fiecarui minut, omul devine din ce in ce mai impersonal, dar cresterea se realizeaza numai din experiente, simtire si constientizare. Mi-am dorit ca, atunci cand voi deveni om, sa te am langa mine. Sau nu. Sa ma privesti din departare. Sa ma observi. Si sa nu uiti niciodata ca invat constant si ca faptul de a te avea pe pielea mea constant, e o onoare.

   Tu esti onoare, din capul oaselor si pana-n picioare. O onoare pentru pamantul unde ai plamadit prima oara cuvantul, unde ai invatat si unde ai plans si tu. Marea Neagra e o plamadeala a intregii dureri, dinainte sa stiu ca exista unul ca mine. Mi-e dor de tu, tot ce tine de tine. Mi-e dor de conversatie, de proza, de momentele cand stateam pana tarziu sa desenez si de fiecare ambitie a mea, sa ma apropie. Tot ceea ce am invatat in anii astia este ca, am gresit. Nu iremediabil. Abordarea a gresit tinta, sageata fiind emotiile mele.

   Daca am calatorit prin lume, am calatorit prin versiuni cinstite ale sinelui meu, sau nu. Dar asta am invatat, calatorind. Stand pe loc. Abuzandu-ma. Dandu-mi frau pacii sa pot sta. Sa visez. Sa creez. Sa-mi fie teama. Tremurand, am crescut. M-au batut. M-a durut. Ridicandu-ma. Am realizat atatea si nimic. "Breathing paradox". Trag funinginea de pe piele sa vad cutele mesei pe care imi astern toate randurile. Ale prezentului meu, lipsit de tine si, paradoxal, resirand prezentul cu tine. In diferite arii, in diferite domenii, defecte perfecte, in complezente si priviri pivotante pe care le aruncam obiectelor din jurul nostru, diferit. Idem?

   "Te cunosc?"

   Eu sunt cel ce n-are nume, n-are gen, n-are gel in pix. Conduc cu creionul, penita si foaia. Simt cu carnea, timpanul si plamanul. Creez cu gandul, actiunea si prezentul. Sunt muritor, titan si zeu. Mi-am dorit sa fiu iubita, protejata si apreciata. Sunt un om, ceea ce mi-am dorit sa fiu mereu.

   Ma cunosti.

   Esti cel ce n-are nume, n-are gen, ai gel in pix. Conduci cu creionul, liner-ul si marker-ul. Simti cu carnea, timpanul si privirea. Creezi cu gandul, actiunea si prezentul. Esti titan, zeu si muritor. Ti-ai dorit sa fii perceputa, iubita si inteleasa. Esti un om, ceea ce ti-ai dorit sa fii mereu?

   Nu cunosc. Si o fac. Respir paradoxuri pana-n plamanul cu pliul cel mai gros, cu pleura cea mai iscoditoare si mai obscura. Garantez faptul ca traiesti si garantez iubirea mea, pentru viata, secolul, momentul cand voi inchide ochii si momentele de dupa: tu ai fost mereu, inca din prima zi. Si vei ramane, vieti, secole, momente multe dupa ce voi inchide ochii prin proza, arta si energia mea. Vei ramane in paduri si adanc implantata in marea care m-a crescut, in marea in care am plans si ras. Sub fiecare particula de nisip, te voi saruta si ingana. Imi voi plimba emotia vie printre buclele scrisului tau, prin versul tau. Voi face amor din cer cu ceea ce nu am reusit sa fac pe pamant, cu tine. Voi aduce iubirea asta la rang de arta, iar intreaga omenire, pana la finele ei, va stii. Si vei trai, _____ , vesnic. Si poate atunci, nu va mai exista un muritor, un "eu" vechi care sa nu stie cum sa te aprecieze, in clipa favorabila. Atunci imi voi fi lepadat totul si voi deveni Eu. Te voi cauta la fel si te voi gasi.

   Te voi gasi.

   Omul care a scris toate acestea are dreptul de a se fofila de la scrierea acestui text in parametrii umani, fiindca asa se cuvine generatiei acesteia. Persoana care a citit este intru totul responsabila de o emotie sau doua, cu aceiasi discretie. Suflul omului care a scris, o a treia terta in sinele sau, a avut nevoie ca acest text sa se realizeze in parametrii puri si sa vada lumina zilei.


duminică, 2 februarie 2020

Experiente


   Ludovico Einaudi - Experience

   Era totul inmuiat intr-un peisaj inghetat, temator. Lin, in bataia vantului care punea piedica la usa murdara, stropita de tuse, urmele de degete mulandu-se pentru vant, dandu-i o forma materiala sa poata trage de ea. Sa intre in vagon. 

   Priveam toate acestea cu teama ca ceva se poate intampla. Ca, poate, va pune mana pe mine, ca imi va mangaia claviculele si ca voi plange din nou. Era ianuarie, inceput. Plecam din munti cu pasi grabiti, marunti, dar in imensitatea vitezei trenului, mi se pare ca goneam spre mine insami, aratand prea mult din ceea ce sunt. Cand, niciun gest nu arata ceea ce ar fi vrut sa arate. Cand, doar ochii se intalneau si se evitau. Nu era de crezut ca asta sa se intample intre doua suflete cunoscute, mai cu seama, cum se potrivea tumultul acesta indigen ca substanta, in Europa de Est, intr-un tren aproape sovietic, asadar, un cadru cat se poate de material, o substanta solida pentru experienta, crezand-o normala mult timp, ca fiind de om. Imi evitau prietenii privirea, mi-o cercetam in geam, prin gheata, peisaje pe care le vedeam la cate-un felinar trecator. Si nu intelegeam... strainii de ce o evita?

   Priveam in gol, tot priveam si am inteles atunci ca, privind, trebuie sa si ascult. Ochii s-au inchis, inmuiati intre pleoape ca o limba umeda intre buze, varata adanc in spatele dintilor. Saliva se tot producea, se facea mal, mare inghetata si se topea. Omul e creat sa fiarba. E creat sa-i arda fiarele din el, toate cablurile pe care le numim "vene" prin maternitati si farmacii. Ele ard. Si oricat de rece ar fi fost contextul, omul fierbea in tren. Limba mea inghetase si astfel, balta metamorfozata in gura, a devenit lac si nu puteam controla saliva care mi se scurgea pe obraz, nu puteam sa tac, nu puteam. Eram intr-o valtoare intermediara, dintre mine si timpul pe care-l aveam in trenul sovietic. Nu puteam opri din strans, molcom la o prima vedere, cartea pe care o aveam in brate, cu tot cu creionul, prins la pagina pe care urma sa o termin. Era prins acolo, eu creionul, totul naratiunea. Iar creionul nu are puterea sa rescrie cartea. El are puterea sa sublinieze partile importante din naratiune, sa le evidentieze si sa le redea direct din context. Le poate arunca oriunde, oricum si tot ar avea sens.

   Oamenii citesc carti, nu?
   Sau esti tu singurul?

   In clipele acelea, nici carti nu existau. De joc, de noroc, de ghinion, de drama, de siroposenii romanticoase, manuale, romane, nu existau. Exista romanul pe care il strangeam in maini, glandele salivare din colturile privirilor, toate privirile devenind prezent prin gheata topita a tuturor cuvintelor pe care le-am indrugat: mi-era frica sa ascult. Acum, o faceam. 

   Nu am calatorit cu trenul. Am calatorit prin mine insami si prin continutul contextului in care ma aflam. Am calatorit din om in om, de la vagonul meu si pana la ultimul. Am intrat in fiecare si l-am simtit pe fiecare iar abia atunci, Universul meu capata un inteles: nimeni nu e inteles pe deplin. Nimeni nu e ascultat. Poate oamenii doar citesc carti, dar nu isi gasesc un sens si nu se pot tine pe ei insisi in mana, cum tineam eu creionul. Poate doar asta fac: se strang intre paginile vietii lor si nu scot esentialul in lumea reala. Nu scot citatele din ei care sa ilumineze mintile prea ascutite sa poata straluci in soare, ci doar injunghie cu priviri si cuvinte, gesturi reprimate din care reies altele de primate, sau poate... Nu. Nu asta isi doresc. Nu asta cauta, ci se cauta, mai degraba. 

   Abia atunci am inteles. M-am indragostit de multe ori, doar sa fructific arta scrisului, sa pot dezvolta un cadru intim, o balansare egala intre cuantica sentimentului si rationalizarea sa. Materializarea sa printr-o arie mult peste context, sarind scarile momentului asta, sarind peste discutii de umplutura si impresii eronate, peste romanticizarile care ucid iubirea, peste gesturile deplasate care forteaza oamenii, peste gelozii si incuieri in custi facute de noi pentru altii. Nu asta e iubirea. Sau "iubesc". Iubirea este stralucirea omului in ceva ce va ramane, in ceva ce a trecut prin tine si prin legaturile care ne fac sa simtim. E momentul cand le poti imbina pe toate in mod egal, cand nu te retii si refuzi sa te frustrezi. E cand iti cunosti limitele si le depasesti. E cand ajungi sa te iubesti pe tine insuti. Cand ajungi sa gasesti perfectiunea fara sa o cauti. Cand te eliberezi prin geam, beton, lemn, foc, carton, vant, pamant, apa, ploaie, prin toate, prin carne, vibratii din gat, miscari rapide ale degetelor pe tastatura sau dansul degetelor, insfacand ca niste tentacule acel creion, invartindu-l pe celuloza si scriind scrisori, creand, tot creand, tot eliberand, metamorfozand, visand. Asta e iubirea.

   Iar asa,
   M-am indragostit de cinema.

   Pe balcon, ora a diminetii. E primavara, inceput de februarie. Soarele joaca prin parul lui Chirico, Dracena mea draga. Intre blocurile acestea, locuiesc suflete care se joaca de-a viata. In camera mea sade o tabla de sah care vrea sa se incinga, o saltea, bonuri pe care am tot scris scrisori, scrisori, scrisori care s-au scris pe agende, mai multe, mai dese, in "Jurnal de Zi", sunt activa noaptea, simt ziua, visez cand apune ceea ce am contorsionat la picioare.

   Pe balcon, imi amintesc de casa si de dulcele meu barlog, unde ma-nchideam sa simt si sa ascult, sa creez, de la ridurile de expresie, dorindu-mi sa-mi fructific materialul in toate ipostazele pe care le poate oferi si pana la crearea conceptului de Om Universal. Acel Om vesnic cu flesh-uri in urechi, chel, oprind timpul, oprind trenuri, oprind acel tren, oprind privitorul sa gandeasca. Oprindu-l prin bait sa simta. Oprindu-l din contextul material, prin scrijeliturile care sunau ca ecou in tarziul noptii, la mare. La mal, cand schitam. Calator. Un ce? Un calator, draga mea. Tot calatorind, ajungem undeva unde simbioza suflului se impleteste cu energia care ne lasa sa ne bucuram de viata, acum. La destinatie, iubito, vom implini totul. Cand substantele se vor dizolva in pamant, metaforic in momentul asta, soarele mi se topeste intre degetele de la picioare. Substantele din creier care ne fac sa simtim, vor fi raze de soare pentru intregul pamant. Pentru sutele de miliarde de zilioane de ani, cuvintele pe care le creez vor ramane. 

   Razele de cuvinte din carti sunt cuvintele pe care le voim a le folosi zilnic, in cele mai triviale moduri. Cat de simplist sa poata privi toti demersul acesta divin, fara sa vada frumusetea din ei insasi? Nu inteleg. E o experienta. Astrul care m-ar conduce in calculele astronomilor de demult care au asociat stelele cu forme animale sau cu obiecte, metamorfoze, viata e o caldura care iese ca abur din sine. Iese ca abur cand razi, in pauza de cateva nanosecunde cand clipesti si pasesti grabit, cand se ridica mana din buzunar si degaja caldura pe care ai claustrat-o intre degete si obiectele care se aflau acolo, cand soseta se lasa si pantalonul se ridica, cand suflii in iarna, e complet vara in sinea ta. E complet cliseu ce folosesc acum sa redau, dar in acelasi timp as submina natura pentru sezoanele pe care ni le ofera ca spectacole anuale. Trailere pentru o zi sau doua in sezon rece, sa arda soarele, dar sa simti frigul prin vant si totodata, prin suflul aerului, libertatea de care se bucura. Prin care te poti bucura si tu, doar de-ai fi atent. Si atent poti fi, daca accepti toate materiale si le dematerializezi prin moment.

   Atunci aveam optsprezece ani. Visam sa fiu regizor, scriitor, citeam revista DoR in prostie, vorbeam cu o gramada de oameni care isi implineau destinele si ma fericeam atat de tare. Ma indragosteam zilnic, dar iubeam atat de rar si nu stiam ce pot face cu toata iubirea aia. Ma uitam la filme si simteam, desenam, fugeam de langa amici in negura noptii pe plaja si ma aruncam pe oameni, venind de nicaieri, sa-i strang in brate tare, pana-n abisul din sinea mea. Acum am douazeci si doi, scriu pe ce apuc, imi caut propriul loc, departe de mare, fug doar pe strazi cand nu ma vede nimeni. Tavanul e diferit fata de cel de-acasa, de-aia nu-l mai privesc atat de mult. Nu am covor, sa ma-ntind pe jos si sa stau acolo ore sa contemplez. Nu relev niciodata totul in nimic fizic, ci doar cand reusesc sa ma poti simti, cand ma privesti si cel mai important, cand ma asculti. Greu mi-e sa vorbesc, greu. Greu mi-e sa ma ridic din pat, pentru toate setarile pe care un om trebuie sa le faca, sa infrunte trivialitatea iara si iara, in fiecare dimineata. Dar exist. Sunt o experienta pentru altii, sunt o experienta pentru mine insami. Sunt tot un lichid pus pe aragaz care sta latent si fierbe cand te-asculta. Fierbe cand observa si vede toate detaliile acelea pe care e imposibil sa le vezi. Candva in adolescenta, cineva a decis sa zica: "the beauty lies in the eyes of the beholder", fara niciun context in spate. Doar privind blocurile la patru dimineata, simtind boarea marii, intr-o noapte de toamna devreme, doar mijindu-mi ochii in timp de bac in fata ecranului la filme, doar stand pe covor cu balta in urechi, doar impingandu-mi fizicul sa se antreneze, doar jucand roluri din carti, sa pot empatiza in real cu actiunea unui rod al unei alte elite mentale, alte alte, doar creand, doar iubind si indragostindu-ma zilnic, de natura, de vant, de mare, reindragostindu-ma de prietenii mei, doar ascultand, doar analizand pe loc fara sa vreau, doar no overthinking, doar prietenii care au ramas si pasesc sincer, cei care nu costa, doar ai mei, toti, doar abilitati care se tot perfectioneaza, doar scriind am simtit cel mai bine. Doar asa stiau ca ii vad, doar asa parea ca-mi pasa: inima mea, desi simplu organ, bate datorita fiecarui lucru frumos pe care-l vad in altii.

   Iar acum am impartit tot ceea ce este mai real, in spatele tuturor incercarilor mele abile (din cate se pare) de a ma fofila emotional din contextul prezentului. Introspectiv, retrospectiv, am creat candva, varsand o bucata din marea proprie, berea proprie obiectiv, am luat tusul din liceu, penita tot de-atunci si am creat un portret pe un bilet de tren. Comic style, era una din multele idei la care lucrez, dar ea chiar s-a materializat. S-a oprit acolo, nu s-a oprit si sper ca nu se va opri niciodata. Nu cand se pleaca, cand biletul e important sa-l tii la tine, cand e important sa ii arati ce vezi si tu, dar altfel. Cand e creatia ta, dar e rodul sinelui sau si trebuia sa se aiba. Cand...

   Mai multe experiente se aduna. Persoana intai singular dispare si se dizolva in litere, scrijelite in subtilitate verbala, e vremea ca omul sa asculte, de se vrea. Sa vada ca, desi privirea in pamant, exista soare pe asfalt. Si tot contextul care nu poate sa iasa acum, in scris. Tot avantul degetelor care au fost sarutate, se saruta intre ele, ele zece, dupa, ele cincisprezece, douazeci care au venit intr-un avant incet din alt context. De-atunci, experientele au o autenticitate si o aroma. Totul din imaginatie se poate vedea, cand esti cu ea. Iar tu iti vezi sinele mai clar. 

   Concluzia?
   Oamenii inca citesc,
   Dar se sorb in ascultare si ganguresc:
   __ ______
   
   Experienta de:
   _ __ ____



joi, 30 ianuarie 2020

Nu dispar


   Sarah McLachlan - Building a Mystery

   Nu dispar.

   O să vin ca o boare caldă pe spinarea ta rece, transpirată și o să te strâng de mijloc. Vei sta jos și vei închide ochii. Te vei bucura de o conștientizare abstractă a lutului gazos, ceea ce ți-a dat suflu să fii om. Ce expiri ca featuring pe lângă dioxidul de carbon și fum. 

   Niciun dram de inspirație. Transpirație, din nou. Unul singur, pagini abrupte pe care ți-ai aruncat ochelarii, străzi pe care ți-ai tocit talpa de la bocanc, nu te las. Nu te las să te apropii prea tare de șină când nu ții minte că te-ai întors cu savarine acasă. Te trag de păr în oglindă și îți spun cât de frumoasă ești când ești fericită. Îți mulez bustul când stai în pieptul gol și încerci să încordezi fiecare mușchi, să te crezi dură, să crezi că transpirația aia e chiar transpirație și că vine de pe frunte, nu de sub dioptrii. Te mint că plouă, când nu mai ai parbrizul limpede. Clipe limpede când clipești cu ser de apă, de neajuns. Tot n-ajungi. Ajungi acasă și simți că n-ai ajuns niciunde. Ajungi la obiectele tale pe care le privești cu atâta seriozitate: vrei să le muți, nicăieri nu le e locul, deși șad la locul lor. Te ridici brusc că trebuie să faci cincisprezece miliarde de legături noi în mintea ta haosată, perfecționistă. Nu te las.

   Atât să fie, un vânt simțit pe obraz, când zâmbești de puritatea formei norilor peste blocuri, în spate fiind grajdul cailor în miniatură, mânați noaptea de care cerești. În momente ca alea, eu nu te las. Nu te las să te afunzi în saltea, în două cărți diferite, două cu împrumut, nu mai găsești oamenii, nu mai găsești citatele, nu îți mai găsești cuvintele. Duritatea formei tale în oglindă, când o vrei, e o minciună. Ești și vei fi un romancier. Ești și vei fi superbă, întocmai pentru toate lucrurile pe care le încerci. Eu nu te las. Să ce? Că te tot ridici cu încăpățânare și dezbati subiecte, te luminezi toata noaptea cu o noua "data", prea gata, totul prea tehnologizat, un moment cu tine nu ai! Si totusi, ai atatea, cand te prabusesti in toata gramada aia ascunsa sub covorul pe care nu ti-l permiti sa-l ridici si sa-ti sortezi, alfabetic, pe fisiere, pe documente, pe post-it-urile pe care le lipesti pana si pe ochelari. Nu mai vezi clar, dar... Eu nu te las.

   Nu inveti. Doar citesti si tot citesti si subliniezi si creezi teoreme si teorii de care nimeni nu are timp. Pare ca nu-i nimeni acolo, nu? Nu te las. Ti le scrii cu creionul pe perete, faci scheme, mori de cinci ori: prea vulnerabila. Dar ai incercat? Sau eu nu te las?

   Cine e dusmanul tau? Si cine tine la tine? Cine manipuleaza? Cine te asteapta? Cine uraste? Cine isi pune toate bazele in tine? Cine depinde de tine? Cine vine sa toarca pe tine? Cine te latra? Cine? Cine te suna si nu raspunzi? Cine e pe mare? Cine? Cine mai pune atatea intrebari? Cine citeste si raspunde la intrebari? Cine isi imagineaza? Cine viseaza? Cine-i vizionarul? Cum distribui astea intre tine si oamenii la care te gandesti acum, cat scrii lucrurile astea? La cine ai apela, cand mori cate putin pe dinauntru, ca ti s-a incins procesorul? Cat de obiectiv sa gandesti, cand e atata informatie de digerat? Cat nesat, cata nerabdare sa cuprinzi toata cunoasterea lumii intr-un timp limitat de om? Cine esti? De ce om? De ce nu e normal? Cine? Cine te imbraca in galben si cine te macina cand mananci carne? Eu nu dispar. Cine e aici...

   Un arici. Un artist nou. O melodie. Un club unde totul e gol, unde nimic nu se umple, unde, mintea si sufletul tau tanjesc. Unde, unde de energie care leagana hamacul tau intre doi pomi cu ea in brate, dar pe cand era vara, erai mai perfectionista si mai tematoare. De-aia imaginea asta exista doar în amintirea lui: "ai vrea să...?". Și nu ai pus-o. Cine esti si ce vrei? Si de ce te induci in eroare? Cine e "acceptare" despre care tot vorbesti? Ca stii unde ti-e libertatea. Stii sub ai carui ochi esti sincer cu tine. Stii cu cine sa vorbesti. Stii cui sa-i prezinti amalgamul vietii si nu a ta. Pentru prima data in mult timp, nu e vorba despre tine. Nu e vorba ca vrei sau ca nu. Nu mai ai o cauza pentru care sa te uiti, ci ai sute pe care ti le-ai creat. Lumea asta are nevoie de tine, iar eu n-o sa te las!

   N-o sa te las, decat sa arunci pietre in trenuri inexistente si sa asculti undele electromagnetice cand esti pe punctul sa adormi. Te voi tine treaza si te voi imbia spre adevarul din tine si, stii... Adevarul din tine e compatibil cu adevarul din ea. Si tot ce cuprinde ea, intr-un plic galben pe care-l cari toata ziua in ghiozdan, cu cuvintele infipte adanc sub unghii, pentru ca te temi si o sa o tot faci, pana izbucnesti in gesturi grandioase pe care te rog sa le faci. Pe care le tot amani. Pe care le tot scrijelesti in desen si in potopul de notite care se tot nasc.

   Pe talpile tale doar nisip pe care sa nu-l uiti: are o fata. Si fata aia ai mostenit-o de la ea. E acasa, singura, iar tu, pe o barca in nord-vest, te fatai intr-un vartej pe care-l gandesti prea mult. E mult prea mult. E prea mult sa gandesti totul, e imens nimic in toata aceasta munca. Lasa-te, te rog. Fa-ti glumele proaste, desi vechea prietena iti zice, prin priviri sau cuvinte, sa incetezi. Rupe-te pe strada cu castile la maxim, ca azi, ca noaptea, ca tot timpul cand simti ca vrei s-o faci. Desfa-ti palma si mangaie vantul. Ia-ti ambele maini si ia-i-le pe-ale sale si spune-i, cum iti spun eu tie, cat este de minunata, cat de inedita si speciala este.

   Iar tu sa tii minte ca nu dispar. Eu, avantul ala de te scoala din morti si te duce in locuri, sentimentul de siguranta intre prieteni, bip-ul de la aparatul din autobuz dupa ce pui cardul si stai relaxat, momentul de exaltare dintre realitate si ochii-nchisi, cheful sau ne-cheful de scris care se materializeaza oricum, incercarile tale de a nu simti nimic care esueaza lamentabil si totul care te-nconjoara. Temperaturile, luminile, sentimentul de awe, fascinatia cand vezi o frunza verde in decembrie, momentele de reculegere in nelinistea unui club ticsit, clincanitul de la interfon cand vine mama ta acasa si esti in vacanta cu ea, sonorul pe mut, dar reusesti sa-i raspunzi tatalui tau, fratele si noua ta sora prin casatoria lor, care iti zambesc dragut cand le prezinti planurile de viitor pe care le ai structurate exemplar, dar pe care nu le aplici pentru ca te temi si te claustrezi intr-un camin pe care nu-l poti numi astfel. Cand tot ceea ce trebuie sa faci, e sa accepti.

   Voi fi aici sa vad, pentru ca...
   Eu nu dispar.

vineri, 20 decembrie 2019

Organic


   M-am intors.

   Imi vine sa ard toate revistele "Steaua" (revista asa-zis "literara", "culturala" de pe aria locala clujeana). Imi vine sa le ard cu nesat, sa ard literatura. Poezia contemporana, un gunoi abject fara pic de esenta, nici macar context. Nu le spun decat pe fata, poate de-aia par hateful, dar nu mai pot minti.

   Sase si patruzeci si unu de minute.

   Poate mai multe reviste "Steaua" cu continut. Poate un minut de ce mai vreau sa zic, si s-o zic din toate ungherele mele. Poate sa schimb ceva, sa schimb ce ating. Sa accept ca ceea ce ating cateodata nu se poate schimba. Sa accept. Asta imi doresc. 

   Imi doresc sa accept ca astfel sunt eu. Nu pot iesi sa ma lovesc cu pieptul de oameni, ca de ziduri si sa urlu la ei, sa ma fac vazuta asa. Nici macar nu pot exprima ceea ce simt fata de persoanele la care tin. Aia da, trebuie schimbata, poate. Si poate, prea multe principii de romancier intr-un secol in care imi doresc sa ma ard cu continut media pe toti neuronii. Sa lucrez la ecrane si pe sub ecrane. Dar umanitatea, cea pura, adormita, aia vreau s-o trezesc. Vreau sa aduc o schimbare. Dispar prea des si ma adancesc in cazarme de carti si intr-un introvertism fara pereche, cand sunt o persoana calda.

   E bezna in bucatarie.

   Ultima mea zi aici. O postare din decembrie care nu poate fi deep. Sunt suficient lately. Sunt si nu sunt. La propriu si la figurat, figura mea se vede si nu in lume. Se vor schimba toate astea. Se tot schimba, se invart si se modifica singure. Sensurile capata alte intelesuri. Lumea nu are timp si cred ca asta e cel mai mare impediment in viata oricui: se duce si nu se mai intoarce. Nu stim sa mai filtram continutul, sentimentele, canalele umane, legaturile. Incercam sa fim cat mai digitalizati si recunosc ca si eu sunt asa: incerc, dar incerc sa fiu cat mai rece posibil. Si dupa, incerc, dar chiar incerc sa imi fac update la sistem, ca ma ard circuitele pe interior. Nu mai pot nega vara din sinea mea. Nu mai pot sa am fata asta, sa creada lumea ca-s sictir intr-un om. Nu mai am vreme sa pierd, inganand "da"-uri pe care nu mi le doresc si pe care nu le simt. 

   Am o bratara pe undeva pe-acasa.

   Si bratara aia a fost la Adela si dupa la Iulia parca si s-a tot plimbat cercul ala gumos cu metal si ceva zale turcoaz din fata-n spate. Cumva, s-a intors la mine. Am rupt cercul, sa pot pastra zalele in sinea mea. Turcoazul, toate nuantele reci care se-ncalzesc pe cer. Care incalzesc priviri si momente, ca apusul pe mare sau chiar si peste sina de tren, pe dealuri si prim-prejurul muntilor. Albastrul, in filmul meu, e fata mea. Si tot portocaliul din mine pe care vreau sa-l stropesc peste tot, pe care as vrea sa-l port mai des. Cel care imi fierbe lacrimile cand sunt mult prea fericita sa imi mai pot simti corpul. Dar da, simt.

   Muzica.

   Cel mai usor o simt pe ea, cand o aud si imi tremura intestinele. Cand ma pun pe jos si dau la maxim, de-mi bat in teava aia de la cinci. Tremura podeaua. Cand esti in club, iti vibreaza inima. Cand esti pe strazi, iti salta talpa. Cand esti in claustrare, iti lumineaza, ca un spot de scena, geamul, sa poti contempla lumea din intimitatea sinelui. Sa stii ca nu esti singur. Sa stii ca esti singur si sa te loveasca asta, dar sa o auzi dupa bunul plac. Ca o semnatura de spirit, aia-i muzica. M-am nascut pe ea, mi-am pierdut zile si nopti ca plod pe terase si o tot auzeam, conspectam topurile din tari, ma trezeam pentru scoala si o cantam la cor. O bateam in tobe, in tarabane prin Vama, ii gustam beat-ul, imi rupeam calcaiele pe denebeul meu drag. Si da, muzica simte oamenii. Si da, vad cum oamenii se-ndreapta spre latura lor creativa prin ea recent si ma bucura atat de tare. Simt ca asa, poate, vor simti ca sunt organici.

   Organic.

   Un simtamant de apartenenta la toate... TOATE canalele umane. Absolut toate. Complet. Suntem facuti sa fim pur organici, in toata incercarea noastra de a ne automatiza. Suntem pur organic. Ne-ntoarcem sa atingem copaci in drumul nostru spre casa? Se poate. Cand nu te vede nimeni, te descalti si atingi pamantul? Poate. Iei spontan mana cuiva si o simti, ii simti pulsul si vibratiile vizuale, care s-ar traduce prin amprente? Da. Ar trebui toate astea, daca n-o faci deja.

   Scris.

   E forma cea mai pura a mea. Eu exist prin el si nu ma voi opri din existat, prin el. Si da, am litere suficiente sa tot scriu o viata intreaga. Si asta nu-mi ajunge. Il neglijez, il arunc prin gura, il framant, il scuip in cuvinte rostite, il ingan, il fac sunet, il suflu in apa de la chiuveta cand curge. Nu-mi ajunge sa tot vad, sa simt, sa cunosc, sa ma arunc in necunoscut, sa fug cat posibil de ceea ce cunosc, sa fug de monotonie, sa imi gasesc o cale, dar o cale intr-un oras, poate mai multe strazi, dar sa stiu ca ala-i orasul meu. Sa critic cand o fi de criticat, dar niciodata cu scop rau. Analizez totul de cinspe ori, poate sa pun pasta peste placa mea, ca mi se-ncinge procesorul la cat o fac. Poate sa-ncerc sa fiu un om mai organic. Sa invat si de la cei automatizati ceva. Si daca am ceva sa te invat, o voi face cu tot dragul. Daca vei avea nevoie de ajutor, oricand. E prea putin din noi in lume, tinem inchis totul cu un lacat sub haine si in minte, in gat, ne ragusim, urland lucruri irelevante, dar nu soptim niciodata cuvintele potrivite. Niciodata nu vor fi potrivite, ci se vor potrivi cu momentul. Fun fact: dupa ce le zici, n-o sa te mai gandesti "ce ar fi fost sa le fi zis atunci?". Idem si cu actiunile. Viata trece si nu se mai intoarce.

   Arunca piatra.

   Vezi daca se sparge. Opinia mea justa. Dupa incercari si analize hardcore, mi-am dat seama ca go with the flow e pe bune un lucru spre care sa tindem. Sa fim liberi si impacati. Si lumea sa fie impacata. Sa fim ce ne-a dat natura sa fim. Si aia e.

   Aia e,
   Postarea de dupa club la sase dimineata.