Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

duminică, 3 martie 2013

Baba de primăvară.

   The Black Keys - Little Black Submarines


Mi-e Baba de primăvară. Mi-e vreme plăcută şi caldă. 
Mi-s drage bass-urile şi chitarele. Mi-s drage unghiile roşii în capăt de degete lungi.
Mi-e foame de degete lungi introduse-n plete lungi. Mi-e foame de rarul pe care ele îl făceau.
   
Mi-e că va fi o primăvară minunată. Pentru toţi. Şi mi-e că visele tale pentru anul ăsta se vor îndeplini. 

   Mi-e că voi vedea o stradă din oraşul tău. Sau chiar mai multe. Şi mi-e că o să dau de tine în autobuz. Printre ardeleni fără margine. Mâncând un kurtos cu scorţişoară pe o bancă într-una din pieţele Clujului cele mari. Sau într-un parc. Mi-e că mă voi pierde printre străini şi că voi ajunge să desenez portrete pentru a mă întreţine. 

   Mi-e că voi dormi pe scările din feţele blocurilor sau că mă voi plimba noaptea, singură, pri-mprejurul a tot ce ai văzut dinaintea mea. Va ploua şi va fi cald. Voi vrea să-ţi scriu 'scrisoarea', dar nu voi şti unde stai. Voi merge zilnic prin mall-uri să iau pliante şi pixuri de pe la promoţii şi să scriu 'scrisoarea' în zeci de exemplare. Să-mi iau drumul de bufniţă, noaptea. Pe la fiecare casă-n parte. Pe la fiecare cutie de scrisori.

   Mi-e că mă voi uita la facultatea de grafică şi c-o să-mi zic că n-am ce căuta acolo. Că n-am talentul ăla într-atât de bun, încât să-mi fac visul real. Mi-e că nu voi mai avea părul blond nisipiu şi lung şi mi-e că nu mă voi mai întoarce în Constanţa, decât în târziul Mai. Sau nici atunci.

   Mi-e că voi găsi alt om în care să-mi investesc sentimentele. Cu gâtul aspru de lamă cu care-şi rade specificul animalier. Mi-e că nu voi mai avea puterea să scriu toate acele pliante cu pixul care abia mai scrie. Că va ploua şi că mă voi îmbolnăvi. Mi-e că va veni omul ăsta cu gâtul aspru, apărându-mă de ploaie cu umbrela sa. Să-mi zâmbească.

   Mi-e că o să am încredere în el şi mi-e că voi da iubirea pentru tine, lui. Mi-e că voi uita de tine şi cum mi-ai dat acest talent de a lega cuvintele. De talentul despre care vreau să-ţi scriu în 'scrisoare'. Că mi-a fost încredinţat demult, iar eu nu ştiam. Până la tine.

   Mi-e că mă voi da în braţele sale, aşa cum te-ai dat tu într-ale mele. Mi-e că mă voi scurge şi că voi fugi, de teama de necunoscut. Şi să nu fi meritat asta.
   
   Mi-e că va fi ora trei după-amiază şi că voi arunca pietre în Someş, uitându-mă în zare. Mi-e că nu voi mai şti în ce zi sunt sau în ce lună sunt. Mi-e că va fi Iunie şi nu-mi voi mai vedea iubirea de la mare. 

   Dar nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut Baba şi cât de senină este. Mi-am văzut părul auriu în vitrină constănţeană. Acolo unde am şi călcat pe piatră rozalie cu paşii mei de muritoare. Şi de visătoare.

   Nu mi-e de nimic. Căci mi-am văzut iubirea de la mare în prima zi de Martie.
   De nimic. De mărţişoare verzi răsărite din pământ. În oraş ştiut.
   Constanţa.

joi, 28 februarie 2013

Oameni şi neoameni #2

   Greg Laswell - Comes And Goes

   Era o persoană simplă. Înclinaţii spre hip-hop şi dubstep. O fată puţin mai înaltă decât scepticul "eu" care dă din cap în semn de regret. A ceea ce am ajuns să fim. 
   
   În vremurile ei bune, de pubertate şi coşuri, avea o faţă de şobolan opărit. Mereu îmi inspira asta. Purta haine normale, de fată normală. Ca şi mai târziu. Când avea întotdeauna mâinile fine şi unghiile îngrijite. Avea o afinitate pentru încălţămintea All Stars. Purta nişte Converşi mov c-un aer pe care numai ea-l putea insufla în propriile-şi haine şi prin propriile cuvinte simple, dar pline de conotaţii. 

   La mâna dreaptă avea culori pe fire împletite ale prieteniei. Prietenie pe care eu am avut-o cu ea şi fără material îmbâcsit prin zeci de noduri. Nu şi-a bătut capul cu aşa ceva şi nici eu. N-avea rost. 

   Părul îi era şaten şi lung. Drept. Şi nu-nţeleg de ce se străduia să-l îndrepte când îi stătea aşa de bine cu el cum era. Avea breton ce-i cădea pe ochiul stâng, dar pe care l-a înfrânat pe după ureche. Îşi purta şi încă-şi poartă ochii albaştrii ca un "special" despre care am mai vorbit. Că parcă mă simţeam mereu inferioară când se uita la mine. Că eram brută cu ochii căprui. Fără sentimente şi cu dezgust parcă de frumosul ăla.

   Deschidea buzele întotdeauna cu câte ceva gândit sau negândit, dar care mereu mă făcea să schiţez un zâmbet. Citeam mesajele sale, imaginându-mi tonul idioţesc şi graba în care îl scria ca să-mi dea prilej să-i răspund.

   Ca albastrul acela am văzut mulţi ochi. Dar albastru ca acela care să-mi transmită atâtea amintiri frumoase şi atâtea locuri, atâtea glume şi atâtea vorbe urâte (câteodată) n-am mai găsit.

   Avea gesturi nonconformiste. De feminin pe care ea ştia că-l personalizase frumos. Cu tot cu parfumul său pe carne proaspătă, pe care ştia să-l poarte. Ştia cum să-l facă simţit.

   Nu existau cuvinte când o vedeam fericită, cât eram eu de fericită. Pentru ea. Nici atunci când era supărată nu existau cuvinte de ce simţeam eu. Nu mă exprimam. Încercam să mă gândesc, să iasă bine. Nu-mi plăcea când mă îmbrăţisa, fiindcă era clişeul pe care-l dăruia cu uşurinţă tuturor. Îmi plăcea să mă uit în ochii ei, dincolo de ochelarii ăia roz la început, ulterior negri, să văd cum îmbrăţişează lumea cu privirea. Cum visa şi ştiu că asta făcea.

   Cum se gândeşte acum la băiatul ei şi cum sunt mândră că a crescut mare. Că e tot lafel de înaltă decât mine. Parcă mai înaltă. Că nu-şi mai poartă Converşii mov, ci pe cei roşii. Cum îi văd mergând pe beton uscat de soare. Că n-are încotro unde să meargă. Că se văd alţi stâlpi coloraţi în viaţa sa coloră de irisul său regal. Că seamănă cu tatăl ei şi că e idioată câteodată. Cum îmi vine să-i dau câte un smack peste faţă la unele faze. Că-şi poartă parfumul cu mai multă graţie. Că în loc de Converşi poartă încălţăminte mai feminină. 

   Apreciez faptul că încearcă să intre-n lumea noastră, a visătorilor printre rânduri de carte. Şi apreciez faptul că a crescut într-atât, încât să înţeleagă. Şi să nu înţeleagă în acelaşi timp.

    

sâmbătă, 23 februarie 2013

Fuga Adei #1

   Iris - Sa Nu Crezi Nimic

   Imi dai o foaie si ma pui sa scriu care-s cele mai importante lucruri in viata. Nu sunt sigura, asa ca iti resping foaia. Nu vreau sa ma pronunt cand nu stiu si n-am idee. Asa ca am plecat din incaperea in care ma presai sa stau, doar sa-ti intocmesc aceasta lista.

   M-ai lasat sa plec. Nici n-ai incercat sa ma opresti. Stiu ca te uitai cu coada ochiului destul de ciudat, ridicand pixul pana la barbie. Era la o distanta anume fata de barbie. Stiu sigur ca nu era lipit capatul cel albastru de barbia pe care onorabil o purtai candva cu acea privire umpluta de nepasare.

   Am iesit din acea camera si am luat-o la dreapta, jos, pe scari. Scarile erau din beton rece, acoperite de o carpeta rosiatica. Ici-colo, se puteau vedea firele desprinse din aceasta carpeta, parca prinse-n picioarele nepasatoare ale oamenilor ce au trecut pe acolo.

   Ma grabeam sa plec. Sa fug, parca. Dar.. de ce? De ce sa fug? Nu mi-era frica. Doar.. mi-a fost frica sa-ti raspund. Atunci m-am oprit. Mi-am impreunat mainile si le-am frecat intre ele. Erau reci. Iar bretonul imi sedea umed si rece peste ochiul stang. Parca iesisem de la caldura si aproape intrasem in ocean rece de nepasare si realitate.

   M-am asezat pe jos. Stiam ce se petrece, dar nu stiam cum sa ies. M-am scurs pe un perete lipicios, plin de culoare. Pe albastru m-am prelins. Nu-mi pasa ca sunt pe jos si ca stau impotmolita intr-o baltoaca de culoare. Imi duc mainile pana-n aria mea vizuala sa ma asigur.. Nu. Erau pline de culoare albastra. Nu mi le mai recunosteam. Forma lor, a unghiilor.. lungimea pe care-mi place sa mi-o stabilesc.. Nu erau ale mele. Desi le aveam. Si le simteam. Erau reci.

   Ma uit in juru-mi, cercetand cu mainile ce nu sunt ale mele, desi le simt. Cercetandu-mi trupul sa vad daca si acesta mai este al meu. Mi-am pipait fata. O umplusem de culoarea albastra, lipicioasa. Forma fetei, a nasului.. Nu-mi dadeam seama.

   M-am ridicat cu greu din acea baltoaca. Mi-am lasat ghiozdanul ce nu era al meu, dar care mi s-a insusit cumva. Fug. De data asta chiar fug. Afara, in ploaie, fara geaca. Incotro apuc. Doar umpluta de vopsea si confuza. Calc in balti si ma opresc. Ma uit intr-o fereastra de masina. Nu puteam sa cred.

   Masina pornise dupa cateva secunde. Era oribil. Eram eu, si totusi.. Nu eram eu. Aveam fata acelei fiinte. Acea fiinta de care vreau sa scap. Si totusi.. eram eu. 

   Fara sa-mi dau seama, facusem schimb de roluri. Tu erai eu iar eu eram tu. Desi gandeam ca mine, aratam ca tine. Si te iubeam si inca o mai fac. Dar ce sa fac, prinsa-n corpul tau? Cu buze ce nu-s ale mele si glas ce nu-mi apartine?

   Ce pot sa fac cu tine inconjurandu-ma? Cu parfumul tau ce acum este al meu?
   Ce pot sa fac cu toti acesti oameni care ma striga pe numele tau?
   Ce pot sa fac cu baiatul pe care-l iubesti? Pe care-s obligata sa-l iubesc. Ca numai sunt eu. Sunt tu.

   Ce poti sa faci cu mine-n loc de tine? Cu parfumul meu ce acum este al tau?
   Ce poti sa faci cu toti acei oameni care te striga pe numele meu?
   Ce poti sa faci cu mine? Care-s om nebun dupa tine si parfumul tau? Ca numai esti tu, ci eu.
   
   Cum pot scapa din trupul tau, distrus in ploaie si topit de emotie? Cum pot sa-l protejez si sa ti-l daruiesc?

   Cum pot scapa de tine, adica de mine? 
   De ce nu ti-am completat lista, adica a mea?

   Am alergat inapoi. In acelasi hol cu acelasi perete albastru, cu urma ta, adica a mea pe el. Am urcat aceleasi scari si aproape m-am impiedicat. Am intrat in camera aceea unde nu te-am mai gasit. Unde n-am gasit decat capacul de la pix si coala cea alba, mazgalita cu cateva fraze tremurate, fara majuscula dupa punct:

"te-am vazut incercand sa ajungi la mine. acum ma ai".


marți, 19 februarie 2013

O zi din-aia.


   Ieri, de-as fi avut suficienta lipsa de ocupatie, mi-as fi amenajat un hamac. Exact, in fata de bloc. Caci ieri mi-a venit de-o poezie. Cu putin lirism, dar s-a dovedit a fi o alta tarasenie de nivel de-a saptea. Scrisa pe telefon si.. stearsa. Caci nu mai aveam suficienta baterie. :(

   Scapasem din stransoarea orelor ce presau pe degetele mele in timp de natura statica, cand in sfarsit puteam respira usurata. Cu usoara aroma de cafea si tigara finuta. Tinuta intre degete cu cap specific feminin. Stralucinte giuvaiere la capat de maneca de orice fel. Mov de asta data. Era crapata coaja maronie ce-mi oferea caldura doar pe extremitatile superioare. Cu tubul scrijelindu-se la anterior pe asfalt "de-" si nivelat de cartier familiar.

   In vazul aceleiasi brutarii, cu acelasi Volkswagen visiniu incarcat cu paine, pe aceeasi carare. Lungeam drumul. Imi placea vremea si propria-mi companie dezmortita de nervi si ganduri negre. Nici de telefoane de la persoane dorite de care chiar am nevoie sau nedorite pe care le pot adapta usor zambetului meu schimonosit pe dos. 

   Era o usoara bataie de vant, putin frig, nori inveliti in plumb ce ascundeau lumina. Din-aia buna si calma si cum vrei tu sa-i zici. Din-aia de mancat cereale pe balcon in pantaloni scurti si cu intimatul de-o culoare la vedere. Ca e vara, iar intimatul prinde viata. Expus. Fierbinte.

   Cum imi mai urmaream companionii comunitari printre boscheti inca ravasiti si amortiti de goliciune, vedeam foite verzi de primavara. Nu era niciun cap alb. Stiu ca ala are program fix de iesit din "carapace". Ca un fel de ceapa, daca nu mi-e indiscreta comparatia asta.

   Cartierul meu, acum dezmortindu-se, il vad lafel ca atunci cand o luam pe "alee", cu "Maia" (bunica) si cu banana care mi-o dadea mama ca gustare pe drum. Cand o luam pe langa arborele ala inalt cu paianjeni impanzindu-si culcus pe frunzele din boschetii goi de acum. Mi-era frica de ei. Si aceiasi ghiocei, rasariti din aceleasi suburbane pamantene. Abtibilduri chicioase ce-mpanzesc pamantul, rasarite din verdele ierbii. Iar prima mea cazatura cu bicicleta sau cu placa, acolo au avut loc.

   Semne clare de primavara in Constanta. Dupa, de vara. De intimat colorat. De fete mai cochete. De baieti mai destepti. Muzica de soare-n casti la statii de bus. Caldura sufocanta. Inghetata promisa, daca trec la chimie si la doamna Greti. Plaja. Zmoala-ntinsa peste strazi pavate cu amintiri. 

   Fericire. Tubareala.
   Chef de hamac 
   In fata de bloc.
Stay tunned.

Lene si relaxare. Shit. I. Really. Need. Right. Now.

joi, 14 februarie 2013

Cămaşă albă în cameră întunecată.

   Holograf - Vine o zi


   Îmi trec degetele printre bucăţi de material fin. Alb. Mâneci răcoroase ce-mi învăluiesc extremităţile. Ce le înfulecă până-mi flexez braţul.
   Îmi închei nasturii ce stau cu ochii legaţi c-o aţă căscaţi la găurile sceptice de vis-a-vis. Le fac să se întâlnească. Iminent. Permanent de moment.
   Îl trec din nou şi la cealaltă mână. Manşeta-i imaculată. Sunt mulţumită.
   Îmi îndrept corpul către oginda ce-mi întregeşte imaginea spre tot ce conţin ca materie vie. Spre materialul lăptos ce stă agăţat de mine ca de ultima sa speranţă. Că-i sunt protecţie în faţa vântului ce-o spulberă. Ce-o văd spulberată-n faţa mea. 
   Fereastra e neîndurătoare cu vorbele transmise-n vânt. Pleznind marginile cămăşii pe abdomenul materiei mele vii. Mă uit cum plezneşte peste gaura ce ţine să-mi aducă aminte că sunt om. Că am provenit din om. Şi că trebuie s-o acopăr. 
   Ca surpriză. Pentru animalier ce trage de materie artificială ca să-şi satisfacă plăcerile. Ca să vadă ce văd eu în fiecare zi. În fiecare dimineaţă şi seară.
   Să mă facă să mă uit la ce-i dincolo de această pânză frivolă şi fără valoare. Apretată şi frumos mirositoare. Cu "arătare" de formal. Să mă simt ca semn de carte printre oameni. Printre pagini scrise cu poveşti de viaţă.
   Să ascund mirosul tipic al cărnii proaspete cu miros de pânză lăptoasă. Cu guler călcat la abur şi la fier. Cu vorbe lipite de intimatul de-o nonculoare.
   Îl închid ca un fermoar. Să nu-mi mai văd intimatul. Să-l văd dispărând de sus în jos. Din centimetru-n centimetru. Din culoare cafenie ce abia se mai distinge printre nasturi şi bucăţi de material necunoscut.
   Şi să oftez. Căci cămaşa-i răcoroasă şi gulerul e împrăştiat. Că nu e material alb, ci e gri. Că vântul e defapt o frază aruncată pe fereastră de un oarecare trecător stradal. Că privirile ce mi le arunc în propria-mi fiinţă animată sunt priviri ale unui animal ce doreşte să devoreze carne proaspătă, ascunsă sub pânză ieftină, nu scumpă. Cu miros de carne proaspătă, nu de parfum ieftin. Cu gâtul ţepos, nu fin ca al meu. Sau fin ca al meu, pe care-l pot mirosi. Cu cravată trasă până peste plat sau intimat. Diferenţiind partea stângă de dreaptă. De umeri laţi sau nu. De dragoste sau respect. De pasiune sau amor.

   De cămaşă albă în cameră întunecată.
Stay tunned.

luni, 11 februarie 2013

De-ale lu' Madam Realité #5

   Ana şi Dan - Copiliţă Fără Minte

   Pomenea de o masă verde. Cu săptămâni în urmă de asta tot vorbea. Îşi făcea planuri. Se gândea pe vreme ce-şi foia corpul prin pat, întorcând biata pernă de pe o parte pe alta. Îşi freca fruntea în zi neortodoxă şi bătută de povara weekend-ului pierdut. Îşi plângea blănitura bolnăvioară.

   Doar câteva ore o despart de peştera parcă din piatră, dar e din cărămidă. Roşiatică ca frica ce-o are permanent pentru bestia cu două picioare. 

   Şi doar esenţă de Ink pe foi de examen. Înconjurată de străini. Pe scaun străin. Pe bancă de străin. Şi cu sentiment straniu la fiecare literă legată de alta. Fără muzică. Doar ea, izbită de realitate ca de peretele roşiatic. Aspru la atingere şi cu şanţuri. Mai aspre dacă ajungi să le simţi.

   Ca atunci când vrei să descoperi un om. Aspru pe dinafară, căci aşa e construcţia omului. Şi sentimentul ce e cu mult mai zgromţuros. Ăla de-i înăuntru şi e fumuriu.

   Şi dacă m-ai întreba.. Aş plăti cotizaţie să scot fiecare cărămidă în parte. Să ştiu că numai sunt legate prin sentimente. Că-s sudate cu sentimente. Că ştie şi Ink acest lucru. Ca să ştie că se ascunde ororitatea sa de moment. Undeva în peştera 'ceea roşiatică.

Cu drag,
Madam Realité



joi, 7 februarie 2013

M-afund cu coate-n bancă.

   My Chemical Romance - SING

   În timp ce profesoara predă ce a invăţat şi ea la rândul ei. Doar că-n alte timpuri, când Ceaşcă era pe coperta fiecărei cărţi groase ce acum miroase-a vechi. Când persoana ce-mi predă avea uniformă de pionier cu eşarfă roşie. Iar eu, acum, in tricou alb cu model şi-n tenişii cei negri. Democratic. Şi tenişii cei ce-şi caută scăpare sub banca lu' Abby şi a lu' Oops, căci casc şi mă-ntind. Am nevoie de spaţiu.
   Nu este decât o simplă zi, una ca oricare alta, o zi in care pot s-o sâcâi pe Duţu in voie (fie că vrea sau nu, trebuie să mă suporte) şi o zi in care mă gândesc la multe lucruri. Chiar şi la postarea de faţă. Poate.
   Este vreme mohorâtă. Nici măcar nu plouă. Dar e niţel friguţ. Ce să zic şi eu, care ies in tricou până-n curtea liceului? Să casc ochii, să trag un fumuleţ, să fac vâlvă, să văd lume nouă, să urmăresc gumele bătute de vreme ce s-au contopit cu asfaltul sau să mănânc un corn cu Raţă. Înainte de engleză.
   Unde singură m-am pus să umplu două table cu scris in limbă germanică. Căci engleza este rudă-n cuvinte şi cu alte limbi mai sclifosite. Şi să văd mai bine feţele plictisite ale colegilor care-mi urmăresc scrisul mizer pe negru. 

De-ale miercurii mele perfecte au fost doar idei..

planurile de copiat la testul de la isto cu Duţu, care n-a venit in fustă. brânzoaica cu stafide. brioşa cu fulgi de ciocolată de la Abby. strop de Livia-n sms la bio. bârfele de pe mess cu Andrei. Victor cu "sunaţi la Mama şi intrebaţi <<Cine-i fiul dumneavoastră?>>" când a intrebat profu' al cui e telefonul. relaţia stâlp-grindă, unde am stârnit râsete. eu una, eram ok. Duţu şi restul erau pe jos. Isizaur e dinozaur şi mă gândesc că n-ar trebui să mai zică "meow". rawr ish in dinozaurish. alte bârfe despre raţe, gen. cu Emma, gen. degete-n cruciş. mulţi dinozauri, căci suntem o familie. spaţiu gol in spatele Iuliei. mult prea mult spaţiu gol. podea moale. Bigu. cutiile cu "wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, wiggle, yeah" din ultima pauză. Victor cu cutia jos pe scări. merele de pomană de la a V-a. pupicei. frunze. renovare. dom' director. revoluţie.