Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 24 februarie 2016

Din clasici #1


   Domnul Jourdain a vrut a-i scrie marchizei mult-îndrăgite, cuvinte scurte, fără propriu fir continuu, fără perpetuare imaginară a sentimentului ce Jourdain l-a vrut un reper vag subtil: "Frumoasă marchiză, frumoșii dumitale ochi mă fac să mor de dragoste."


   Pocnit de gândul că ceea ce a iscălit este prea banal pentru vremurile sale, a apelat la maestrul de filozofie, urmând astfel:

Maestrul de filosofie: Nu mai încape vorbă. Doriți să-i scrieți în versuri?
Domnul Jourdain: Nu, nu, fără versuri…
Maestrul de filosofie: Nu vreți decât proză.
Domnul Jourdain: Nu, nu vreau nici proză, nici versuri.
Maestrul de filosofie: Dar trebuie să fie ori una, ori alta.
Domnul Jourdain: Dar de ce?
Maestrul de filosofie: Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm nu există decât proza sau versul.
Domnul Jourdain: Nu există decât proza sau versul?
Maestrul de filosofie: Desigur. Tot ce nu e proză e vers, și tot ce nu e vers e proză.

(Sursa: thechronicle.ro)

   Nu numai că opera lui Molière, “Burghezul gentilom” este un amalgam din vremuri romanțioase, ci se mai şi îmbină cu contemporanul ascuns într-un fel de "suburbie" mută a vremurilor prezente. C-am întâlnit domni şi domnişoare ce ilustrau întocmai pe domnul Jourdain şi alții în ipostază de filozofi cu multă experiență în spate... Sau cel puțin, aşa dădeau impresia. Sau poate chiar erau, dar cu puține experiențe, marcante, asta dându-le onoarea de a se intitula “filozofi de ocazie” şi să ajute pe alţii în dileme sentimentale/ aproape lafel de filozofice/ emoţionale, etcetera.

   Dădeam de vorbă mai-mereu şi n-am conştientizat că... proză? Mereu. Tu şi cu mine, proză în limbuţie? Asta-i nebunie, dragă. Chiar aşa se ascundea printre vieţile noastre, vrând a fi "subtilă"? Nu ţi-a ieşit, iubito. Molière să rămână-n gând şi faptă ca deschizător de drumuri sau ceva de genul ăsta. În orice caz, subiect de gând sigur ţi-am dat. Pentru că suntem ceva ce-i peste ordinar şi ştiu. Ştiam. Tu ştiai?

   Fii fericit, căci în cotidianul tău eşti scriitor de zi cu zi. Eşti sigur prozator în limbuție cu orişicine, în orişice conjunctură. Dacă eşti şi poet, chiar şi de ocazie, te consider deja un om ilustru: m-ai depăşit pe mine şi pe mulți ca mine.

Se pare că dragostea a rămas la fel de stângace încă din 1670.


sâmbătă, 20 februarie 2016

Tap-Tap


   Mi-am luat carnet şi am plătit rovinietă pentru o excursie cu cele trei entități din mine: scriitorul, cititorul şi desenatorul. Inițial, am făcut autostopul în timp, ca probabil să-l păcălim şi să-i furăm automobilul, conducându-ne - aşa ne gândeam noi - spre ceea ce am fi vrut să schimbăm, dar n-am avut gând atunci şi să facem, deşi nu ne-a ajuns curajul. Cel puțin la doi dintre noi.

   Scriitorul mereu a avut tupeul să pună în cuvânt ce aveam noi doi în cap. Cititorul îi ajută pe ceilalți doi şi e veşnic retras. N-am scos două cuvinte din gura lui. Desenatorul e cel mai sociabil, vă zic sincer. El face mereu primele mişcări în orice interacțiune. El vine cu idei de excursii şi de nebunii, iar dacă ne vom întâlni vreodată, sigur am plecat în călătorie şi mai mult ca sigur, primul cu care vei face cunoştință va fi desenatorul.

   Conduceam cu nesăbuință un mastodont pe patru roți. Afară era soare, iar aerul dinăuntru era potrivit. Nu simțeam că mă sufoc, cum o făceam de altfel în vremurile când încă era puțin trecut de secol douăzeci şi mergeam cu maşina mamei, fără aer condiționat, la mare, cu toți pruncii din bloc. Distractiv, dar incomod. De data aceasta a fost comod, iar marea nu ne era destinație. Nu de data asta.

   Mergeam în urmărire, timpul fiind depăşit cu mulți kilometrii pe oră. Nu era tensiune în trafic, nu se înjura nimeni. Era un simțământ libertin, puțin constrâns, iar asta ne-a făcut să tragem puțin pe dreapta. Spre surprinderea noastră, şi timpul a oprit la câțiva paşi mai încolo. Nu ne-am explicat nimic. Ne-am trântit pe jos, sprijiniți cu spatele de tap-tap-ul nostru.

Şi am început.

Ne-am pornit pe conversații. Încetul cu încetul, seara se aruncă peste noi, ca bunii amici când sunt în stare ferice şi n-au bun instinctul de echilibru.

În momentele acelea, timpul se împărți în trei, apucând de umăr pe fiecare dintre alter ego-urile mele. Fiecare luase chip de oameni dragi, existenți. Ne pusesem pe şuetă nesfârşită.


Ink: Eu zic că este o relație toxică ce se petrece între voi. Las-o baltă, ai tras destul de prietenia asta.
Scriitorul: Asta vreau, dar nu pot. Nu pot să-l las aşa. Încă are nevoie de mine şi ştiu că mai are ceva bun în el. Doar că-i prost şi încăpățânat.


Cititorul: Te iubesc.
Ink: Cât ai zis că ai băut?


Ink: Timpul nu stă în loc şi cine ştie..
Desenatorul: Da, stiu. Doar că timpul meu îl vrea pe el. 


   Din fiecare discuție am prins fragmente importante. Oameni existenți, transpuşi în cele trei entități, pornite la drum cu mine, într-un mastodont colorat pe patru roți. Simt independența mea, cu tot cu cei trei pe capul meu, înțelegând pe fiecare, chiar înțelegând.

   Niciodată nu m-am înțeles pe mine, deşi pe mine-n trei bucăți separate da. Fiecare a primit timp, iar asta ne-a dat un fior plăcut de relaxare. Suntem cumva o echipă şi nu trebuie să intrăm unul peste celălalt, căci va fi haos. Am înțeles şi aspectul acesta.

   Edificiul meu cu tentă platonică: dragostea. N-am a spune multe vorbe despre aceasta, fiind împământată-n vinişoare de ambiții şi noroc făcut de noi. De aceea am ales să se-mpartă între desenator şi scriitor, să-l prelucreze frumos. Cititorul n-are a face cu sentimentele. El e veşnic lucid şi sancționează aspru. Ciudat lucru: a început să-şi dezmierde asprimea cu opere mai puțin şmirghel şi mai mult catifea. Ceea ce mă surprinde, fireşte.

În fine, drumul nu-l cunoaştem, căci afară-i noapte. Timpul călătoreşte în maşina sa, undeva, în urmă.

Dar tocmai noaptea este cea imprevizibilă, iar un mastodont nu se poate pierde. N-am păcălit timpul, dar l-am împărțit ca pe-o pradă între carnivori, iar asta ne-a împăcat.

Suntem împăcați cu timpul.
Fii atent la un imens tap-tap.
Stă să vină.
Poate la tine.
Cine ştie.
Dă-i de ştire, că-i liber să vie.


luni, 15 februarie 2016

Spectacol nocturn


   Adunate chipuri în piatră, sub pământ, veniți la dans cu moartea. Oamenii din beznă, stând la priveghiul oamenilor răposați de gând, în mişcări nebune. Ceața unei zile de doliu, doar că era noapte, iar în loc de lumânări, lumini cu culori vibrante.
   Adunate chipuri în fața cavoului, în toiul disperării cerului şi a convalescenței mării ce dădea vânt pe străzile vecinilor săi. Se vedea om luat de lângă ea, dus în metropolă, adus aici de gând sărat. Suflet, orice, dar nu sărac, oglindă a creşterii ei.
“Te-ai maturizat”
   Se chinuia cu glugă îmblănită pe cap să scoată dop de vin ce se voia şampanie din fabrică. A reuşit, iar clipe s-au fumat în vag, rece, încălziți de spațiu strâmt şi de apă vie, împărțită. Cerul părea să ajute, dar aroma scoasă din grâu ce îmbată nu era în ceea ce se vroia precipitație. Poate de-aia ne părea rău.
   La moment dat eram Curte de Casație pentru orice gest ce “s-a vrut” sau “s-a-ncercat”. Eram martor mut al unei crime: ruperea unei iubiri. În jocul sorții, mizer, legam iubirea de iubirea sa, rupând ceea ce numeam “iubire”. Ceva se-nmormânta în mine. Putrefacția se realiza constant, mirosind a tutun venit din gurile oamenilor morți. Căci Moartea era la platane, iar scheletele dansau după cum le dicta.
   Era o văgăună cu fețe cunoscute, împânzite în “nu ştiu cum” de conjuncturi. Locul meu era între ei, în momente când voiam să văd cum se simte să fii răpus de sentiment, dus de val spre altceva mai lumesc. În timp, alter ego-ul meu se uita la mine, analizându-mă în prăpastia în care mă afundam. Mă vărsam printre ei, ca alcoolul din pahare. Mă prelingeam, ca alcoolul în pântec. Inversam rolurile din vreme-n vreme.
   Evitau toți vorbe prea serioase, deşi se refereau la ele. Nu disting sufletele nopții să le spui adevărului pe nume, întocmai ca la lumină de lună să nu cauți un “te iubesc”, că îl găseşti, iar asta-i rău. Ți-am zis şi ție, om cu glugă, că-i chip de fiară iubirea şi tu îți negai condiția, încă, după toate de s-au întâmplat în timp şi ți-am fost acolo. Îmi spuneai nenorocirile viitorului tău pentru copilă văzută, iar tu îmi prevesteai ceva bun în blurajul nopții. Făceai analiză pe text care nici primă vedere n-a fost pentru tine. Mă mințeai, om cu glugă, deşi mereu am găsit ceva cu tâlc în ceea ce spuneai. Cândva eram tu, iar tu erai eu şi de-aia ştiu ce zic. Că ne suntem idem. Dar tâlc n-am găsit, iar tu cu gluga ta ați fugit în capitală.
Vibra totul. Chipuri nu se distingeau în oglindă. Ziceam ceva de o fântână, iar aia era catacomba în care m-afundam. Mai underground ca tot ce mi-aş fi dorit, deşi n-am făcut-o. S-a întâmplat, sub sol, deasupra lui sau pe el. Eu eram în fântână pietruită, neştiind să înot.
   Restul, dansând în noapte, prin moarte, cu abur azuriu de ceva narcotic într-una dintre caverne. Chipuri ce-şi perindau pupilele moi pe analiză trupească, guri lipite şi parcă veşnic rămase astfel. Sticle goale, pietre de mormânt. Plopi de veghe asupra trupului unui vrednic de nimic, înmormântat în scrumieră, acelea filtrele arse. Eu asta vedeam. Asta vedeam şi mi-era moarte-n chip de colectiv uman, sub pământ.
Cunoscut-am Purgatoriul.
Acolo mi-am scris repertoriul.

(Scris pe 7 februarie 2016)

duminică, 7 februarie 2016

Sistem de 3 simplu. Februarie


   Intram în februarie, fără gând şi caz prea mare. Intram în februarie cum intră muştele pe geam, vara. A intrat întocmai ca ele, încet, mai mult sau mai puțin, apoi îți cotropesc pielea. Aidoma februarie.

   Intram cu toții într-un februarie, a doua lună din an. Nu ştiam că-i zi sau seară. Şi au trecut până să fie în moment de față patru. Şi au trecut, dar n-am resimțit nimic deosebit. Nici unul dintre noi.

Unul voia să scrie, altul să citească şi un altul să deseneze. Ne-am îndeplinit toți trei dorința, toți, adică trei. Totuna. Eu.

   Am intrat în clasă pe nesimțite, precum februarie. Abia după trei zile am sesizat cu toții: am reînviat morții. Cel cu scrisul a vrut să bage vara şi iarna în proza sa ca două extreme, doar că era toamna în peisaj, undeva departe, ca gropar. Zi de trei, moaşă primăvară. Şi baba mea. A renunțat, deşi asta ce este?

   Am mers cu paşi bipezi, grăbiți, precişi. Astăzi s-a desenat la cerere, cu scop precis, cu sentiment şi respirat în ceafă. Evadare era în creion şi-n muzică. Nimic nu mai exista. Niciun om care să perturbe. Eram şi atât. Bucuroşi de unul, că face şi-i place, lăsat în pace.

   Am intrat în străzi greceşti. Karatzali. Cea strâmtă, Dardanele-n jos către mare. Era soare şi străluceau scrisuri pe tăblițe de clădiri vechi. Nimic nu murise. Ad literam totul. Ovidiu cu dragostea lui, iar noi, bucuroşi parcă. Ne-am găsit toți în numărul nostru, urmat în dată de februarie doi zero şaişpe. Cazinoul cotropit de noi, vedere spre mare din trei părți. Nu cunoaştem dragostea, dar marea da. Nu o vrem de ea nu ne vrea. Nu vrem soartă de poet antic să se uite sute de ani la ea, fără să se-ntâlnească niciodată. Sau poate să fie doar un exilat al ei, precum spune istoria.

Amu’ un an, pe vremea asta, făceam trei de când eram patru. Noi trei şi îndrăgita. Amu’ pe vremea asta, facem trei de când suntem doar noi trei. Măcar suntem. Că-ndrăgita ucidea pe unul din noi şi făcea maxim doi.

Am vrut să ne cinstim cu filmul de miercuri, a treia zi din săptămână, dar am ales să ne bucurăm de reîntâlnire, de soare, de oraş cald şi mare blândă. Seară încheiată-n desen şi scris.

Unul din ăia trei, cel ce desenează, aproape a dezvăluit pe ăl’ de scrie aici. Cel ce citeşte e mut în tot şi-n toate. Desenatorul e scandalagiu şi cu doză de nebunie, iar cel ce scrie, scrie ca să citească cel ce citeşte. Ambii-s retraşi, deşi cel ce scrie are darul parafrazării şi a metehnelor de a îmbăta pe ăi’ de nu trebuie.

E un sistem de trei simplu în mine. Zi de treizeci, a mea. Doi de m-au făurit a câte trei şi cu mine: lună de vară. Vara e a Constanței, deci exilați pe drept.

Lui 2016, zi de 3 februarie.
Zi de primăvară, c-a fost.

(Scrisă pe 4 februarie, puţin trecut de miez de noapte)

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Ajuns la neajuns.


   Țineam în mână un balon cu heliu  pe care-l țineam de-o sfoară. Îl pendulam, uşor. L-am scăpat la moment dat şi a căzut, ca de plumb, pe podea.

   Voiam să mă-mbrac, căci slaba-mi goliciune mi se arăta din jos în sus, deşi doar sus vedeam în oglinda mea ovală. Încercam să mă ridic, să mă cațăr pe dulap, până la mâner. Mereu alunecam. Dulapul plutea, deşi stabil pe podea. Mă culcam deasupra lui, deşi eram sub el.

   La moment de cumpănă, mă uitam în sus şi-mi vedeam patul. Aş fi vrut să cadă pe mine: eram extenuată. Nu existau şanse să cadă în sus, dacă acolo mă uitam eu şi era. Poate eu cădeam şi am dorit, mai ales după câte au urmat după.

   Am vrut să evadez şi am apucat straşnic de perdea. Credeam că pot urca pe ea, dar doar o strângeam şi o adunam în brațe. Inelele sale se prindeau de țeava sa, delicată ca şi aceasta. Inelele şi toată armătura, la gleznele mele.

   Mergeam în cerc şi evitam sticla perplexă din mijlocul camerei. Nu puteam deschide uşa. Mă uitam în sus, podeaua. Stăteam cu coatele, pierdută, pe tocul uşii. Pragul era sus şi era închis. Aş fi riscat să mă ridic pe tocul său, să trag fierătanie spre mine şi să-mi fac cale, cumva, spre restul.

   Eram în finele moi ale orgoliului meu, în tăcerea de după somn, cu acelaşi sentiment. Atingeam cu genunchiul, în treacăt, vârf lemnos de şevalet, pierzându-mă-n mirajul în care eram. Eternul cunoscut, veşnic necunoscut, de nepătruns şi de neatins.

   Am ales la aproape răsărit de soare să mă-ncolăcesc de condiția mea de-atunci şi mi-am îmbrățişat trupul. Mi-era frig şi ce mi-era mie podea, zgâria. Speram la sus, deşi acolo eram tot timpul.

   A doua zi, toți paşii de pe tavan aveau amprentele mele. Mă uitam în sus şi vedeam. Deschideam dulapuri, mă priveam în oglindă, îmi aşezam lucrare pe şevalet. Puneam muzică, vedeam. Citeam în pat cu renul în brațe şi beam ceai. Trăgeam perdeaua şi draperiile, să mă bucur de transparența paşilor mei. Să mă bucur de-un moment, întinsă-n pat, cu mâinile împreunate, ca la doliu.

Am păşit, mai apoi, pe covorul meu, apăsând pe clanță, trăgând şi ieşind.

 Lumina rămăsese aprinsă, martoră.
Draperiile trase peste perdea.
Cartea rămasă deschisă
Pe loc de rugăciune.


vineri, 29 ianuarie 2016

Cuvânt înainte


   Om delimitat, de lume detaşat, de gând ancorat, de viaţă inspirat.

   Ăsta-s eu, om de moravuri, de valori vechi, de romancier şi om modern. Într-o zi nu mă bagi în seamă, că-s ultim boschetar şi ţi-e teamă, dar dacă ne vedem în bus şi tu rămâi stană de piatră perplexă la auz de control, devenim buni prieteni, sub niciun criteriu, şi-ţi dau bilet nou. Fără disperare, mă vei recunoaşte. Poate-s la tine-n cartier. Poate nu.

   Ăsta-s eu, spontan om, prin oraşe hoinărind, sub chip de ploaie fericindu-mă, fără identitate. Da's Ink şi atât e de ştiut. Brandul e High Ink, iar textele mele se dau doar cu citat. Urmează tipărire, dat rând pe rând, la început, din mână-n mână. E munca mea datorată fiecăruia, plus vraf de cărţi, turnuleţ lângă noptiera mea, citite, citate, subliniate, desenate, peste care mă-mpiedic în fiecare dimineaţă. Întârzii mereu, probabil mă cunoşti.

   Ăsta-s eu, om atent la detalii, melodramatic, posesiv cu lucrurile mele (nu împrumut cărţi, e personal), dar darnic. Dau pentru tine şi un suc, dacă îmi face plăcere să ne vedem. Îmi place să vorbesc, dar şi asta-i relativ, căci atunci când scriu, te iau de la dos şi se aşterne tăcere. Asta în caz fericit pentru mine, că mai sunt momente când scriu şi vorbeşti cu mine, ba chiar mă întrerupi şi mă-nfurii. N-o să-ţi arăt, căci gestionez emoţiile. Din fericire, nu şi sentimentele.

   Ăsta-s eu, om de litere, desen şi de calcule, pasionat de inginerie, filozofie, relaţii internaţionale, cumva amestecat. N-am ales să fiu eu ăsta, om de tot felul. Caut raţionament până şi-n istorie, iar tocmai de-aia condamn că nu-i în regulă, dar nu fac gură. Nu m-ar avantaja cu nimic, căci sunt amalgam până şi-n gene. De făcut s-a făcut. Bine c-au trăit, ca s-ajung şi eu pe lume.


   Ăsta-s eu, urcat la volan pe scaun într-un compartiment, călătorind. Sunt om cu fler, ştiu să vorbesc, deşi ştiu să tac mai bine. Tăcerea nu-ţi lărgeşte orizonturile, aşa că am ales să mă ard mai bine cu cuvintele, decât să regret tăcerea. Câştig, mai şi pierd. Joc la pariuri cu conjuncturile.

   Ăsta-s eu, om loial, jovial, iubitor de animale. Loial în orice şi oricum, dau cu bâta-n baltă în conversaţii serioase cu subiect nu prea serios. Viaţa-i scurtă, ce se mai aşteaptă? Cu toate astea, rămân loial oamenilor. E legendă acţiunea asta în secolul ăsta, dar ăsta sunt. Om loial, condamnat. E-n firea mea.

   Ăsta-s eu, fost om, actual
   Veşnic scriitor.



(Mi-am dat trei ani şi şapte luni pe blogul acesta cu vorbele şi mă citiţi tot de-atunci. E ce am mai bun. Vă mulţumesc.)

joi, 28 ianuarie 2016

Scrisoare #2


   Ai frică şi milă de gândul tău sincer. N-ai scop, nici mijloace şi ţi-o iau alţii în gură de rău, deşi al tău gând e bun. Eşti în contrast cu ce ai pe interior: dacă stropeşti desene la fiecare minut şi-ţi ies, exteriorul ţi-e rece. Eşti o treaptă climatică pe care Europa ar înţelege-o, uşor profundă şi minimalistă.

   Ţesătură din fier şi cât mai dur, cât să acoperi o armură de cavaler. Aşa te văd. Nu există influenţe din alt material mai fin după care să te mulezi. Nu eşti fin, ca să cazi pe corp cu mişcări conflictuale, acrobatice. Eu nu port armuri, că nu-s cavaler şi nici nu ştiu să croiez altceva. Ştiu doar să cos, iar tu nu te poţi coase.

   Jumătate de ceas dacă ţi s-ar da să te uiţi la Marea cea Neagră, te-ai uita. Ai alege să aprofundezi fiecare mal, fiecare cum se loveşte. Ţi l-ai ecraniza pe hârtie, iar asta întotdeauna. Ai crea o serie de animaţii cu ele, ai deveni artist unic pentru aşa ceva, dar repetându-se acelaşi val la infinit, ai reveni la aceiaşi expresie fără înţeles, de preferat apucându-ţi barba, luându-ţi-se înapoi şi celebritatea.

   Am şi eu momente când chiar jumătate de ceas m-aş uita la mare, dar zece minute sau sfert pot. În rest, scriu, gândesc, zâmbesc, scot încălţări şi o simt. Stă în legea firii s-o faci. E perplex, câteodată-i rece, dar se simte şi ştii că-i acolo, într-adevăr. Şi mai rămâne un minut, două, preţ de o ţigară, timp să contemplezi cam ce e dincolo de linia orizontului, cum arată marea de-acolo şi de ce se trage înapoi.

   Încep să cred că tu vrei să ajungi la celălalt mal, fără să treci marea.

Semnat,
în principiu, malul.
În esenţă, marea.